Tag Archive: empatie



La terapie in fustitaO adolescentă obeză şi nespălată stă pe un scaun în sala de aşteptare.

Părul ei negru şi des îi cade în şuviţe soioase. Hainele ei sunt vădit neasortate. Felul cum arată vorbeşte în numele ei — și exhibă sentimentele de înstrăinare şi-i înnebuneşte familia. Mirosul ei stătut persistă uneori în cabinet după ce pleacă; îmi imaginez cum îmi impregnează canapeaua şi aerul. Vrând-nevrând mă umplu de el. Sub înţepăturile disconfortului meu, simt freamătul empatiei.

O parte din mine înţelege că înfăţişarea ei este un mesaj urlat în singurul limbaj pe care îl cunoaşte, dar cel mai mult mi-aş dori să-şi facă o baie. Maioul ei strâmt îi dezgoleşte sfidător braţele bronzate, expunând o reţea complicată de tăieturi de diverse lungimi, lăţimi şi adâncimi, unele cicatrizate, altele recente. Pediatrul care o tratează crede că, uneori, se taie de sute de ori pe zi. Îmi spune că are mii de cicatrici pe corp şi că el a ajuns să se simtă neputincios.

Când intră în cabinet, mintea mi se limpezeşte şi devin atentă. N-am cum să nu remarc frumoasa nuanţă măslinie a pielii ei, aşa plină de cicatrici cum e. Ce înseamnă că uneori mi-e scârbă de ea, iar alteori neg acest lucru? Că uneori mă îndepărtez de ea, iar alteori simt empatie faţă de suferinţa ei? Că uneori simt speranţă, dar, alteori, mă simt complet înfrântă? Că uneori sunt capabilă s-o înţeleg, dar uneori nu pot — sau poate, mai cinstit, nu vreau s-o înţeleg? În diferite momente, am simţit toate aceste lucruri. Adevărul e că mă aflu într-o neîntreruptă stare de confuzie.

(…)

Experienţa analistei din această povestire este mai extremă decât ceea ce întâlnesc în mod obişnuit terapeuţii în cabinetele lor. Cu toate acestea, sentimentele intense şi derutante ale terapeutei sunt bine cunoscute oricui lucrează intensiv cu pacienţii fragili sau dezoganizaţi. În psihoterapia psihodinamică, modul cum înregistrăm reacţiile emoţionale faţă de noi înşine şi faţă de pacienţii noştri — transferul şi contratransferul — ne furnizează surse importante de informaţii care ne ghidează abordarea clinică.

Transferul este procesul psihic prin care pacientul transformă în mod inconştient situaţiile noi în situaţii familiare, predictibile. Contratransferul se referă la reacţiile emoţionale complementare faţă de pacient. Într-o formulare largă, contratransferul include toate reacţiile conştiente şi inconştiente ale terapeutului faţă de pacient şi ne oferă o sursă importantă de date.

Imboldul de a-şi înţelege mai bine pacienta o face pe terapeută să sondeze profunzimile reacţiei ei emoţionale, căutând indicii pentru a surprinde ceea ce iniţial pare incomprehensibil — faptul că o adolescentă s-a tăiat pe corp de mii de ori. „Ce înseamnă că uneori mi-e scârbă de ea, iar alteori neg acest lucru? …”

Contratransferul reprezintă o temă importantă în domeniul nostru încă de pe vremea când Freud l-a propus ca mod de a conceptualiza ceea ce el considera a fi „petele oarbe“ ale analistului. Aşa cum îl gândea Freud la vremea lui, se aştepta din partea analistului „să recunoască în sine contratransferul şi să trebuiască să îl stăpânească“. Prin contrast, noi conceptualizăm acum contratransferul într-o accepţiune mai largă. Modelele noastre curente de a înţelege asemenea contratransferuri omniprezente cuprind toată gama reacţiilor. Astăzi, acceptăm că, în general, contratransferul este mereu prezent şi valoros, atât timp cât este înţeles şi nu pus în scenă.

Fragment din La terapie în fustița de balerină și alte povestiri de psihoterapie, de Kerry L. Malawista, Anne J. Adelman și Catherine L. Anderson

Reclame

banner_vio copy

Oferta ”Pachetul psihologului” include în această primăvară aproape 50 de titluri de psihoterapie, psihologie academică și self-help. Îți poți face pachete de 3, 5 sau 10 cărți (detalii aici), dar cea mai profitabilă alegere este cea de 10 cărți la 100 de lei.

Din cele aproape 50 de titluri, am ales 10 cărți de nelipsit din biblioteca unui psiholog (lista întregă o găsești aici):

Andrea Perry – Claustrofobia. Cum să găseşti ieşirea. O carte practică ce explică originea acestei temeri, dar vine și cu soluții utile pt. cei care se panichează în metrou sau lift.

Charles Rycroft – Dicționar critic de psihanaliză. Un instrument foarte util, care include nu doar sensurile freudiene ale unor concepte psihanalitice, dar și reformulările ulterioare (Winnicott, Klein, Lacan etc.).

Susan Baur – Ora de intimitate. Poți să-ți atingi, ca terapeut, clientul/clienta în psihoterapie? Ce se întâmplă când te îndrăgostești de el/ea? Cum se schimbă regulile de relaționare între terapeut și pacient în ziua de astăzi, când majoritatea covărșitoare a terapeuților sunt de fapt… terapeute?

Otto Fenichel – Teoria psihanalitică a nevrozei. Un tratat exhaustiv despre progresele din prima jumătate de secol a psihanalizei. Toate conceptele psihanalitice sunt tratate pe larg, cu exemple și nuanțe.

James Hollis – De ce oamenii buni săvârșesc fapte rele? Cum să înțelegem aspectele mai întunecate ale psihicului. Altfel spus: de ce oameni, altminteri obişnuiţi, cad în patima jocurilor de noroc, a băuturii, ajung dependenţi de pornografia de pe internet ori îşi înşală partenerul de viaţă?

Serge Tisseron – Lumea virtuală: Avataruri și fantome. Ce se întâmplă în inconștientul tău atunci când scrii un SMS, când discuți pe Facebook sau când vrei să-ți creezi un profil virtual pe cine știe ce site. O carte utilă și pentru părinții care vor să înțeleagă mai bine impactul noilor gadgeturi asupra copiilor.

Edward Armstrong Bennet – Întâlniri cu Jung. Tot ce voiai să știi despre Jung-omul și despre părerile sale privind războiul, religia sau sincronicitatea.

Empatia in psihoterapieArthur C. Bohart, Leslie S. Greenberg (coord.) – Empatia în psihoterapie. O multitudine de perspective (de la cea rogersiană la psihanaliză și cognitivism) despre ”aliniere”, autoempatie, rezonanță afectivă și multe alte aspecte ce țin de subtilitatea relației terapeut-client.

Duane P. Schultz, Sydney Ellen Schultz – O istorie a psihologiei moderne. Un tratat extrem de cuprinzător, republicat de ani buni în SUA, o sinteză cum nu vei găsi în istoriile psihologiei semnate de autorii autohtoni.

Francoise Dolto – Când apare copilul. O carte plină de intuiții clarificatoare despre curenții inconștienți ce traversează toată familia. Recomandabilă depotrivă pentru părinți și terapeuți.

  

 


Consilierul psiholog poate obţine câteva indicii care facilitează o empatie adecvată, dar, într‑o oarecare măsură, este obligat să vadă clientul din perspectiva unui observator şi poate doar să‑şi asume în mod activ câmpul perceptual al clientului, atunci când anumite forme de expresie încep să se manifeste din nou.

Încercând să îţi ofer ţie, cititorule, o experienţă cumva mai adevărată şi mai vie a ceea ce este implicat în setul atitudinal pe care îl discutăm, îţi sugerez să te pui pe tine în locul consilierului şi să ai în vedere următorul fragment care este extras din însemnările complete ale consilierului de la începutul unei şedinţe cu un bărbat în jurul vârstei de treizeci de ani. Când ai terminat materialul, fă un pas înapoi şi inventariază tipurile de atitudini şi gânduri care erau prezente în mintea ta, pe măsură ce citeai.

Terapia centrata pe clientClientul: Nu mă simt foarte normal, dar vreau să mă simt aşa… Credeam că voi avea ceva despre care să vorbesc — apoi totul devine confuz. Încercam să mă gândesc la ceea ce voi spune. Apoi, venind aici, nu merge… Îţi zic, părea că va fi mult mai uşor înainte să vin. Îţi zic, eu chiar nu pot să iau o decizie, nu ştiu ce vreau. Am încercat să judec lucrul acesta logic — am încercat să îmi dau seama care lucruri sunt importante pentru mine. Mam gândit că sunt poate două lucruri pe care un bărbat ar putea să le facă; sar putea căsători şi ar putea să întemeieze o familie. Dar, dacă a fost doar un holtei, câştigânduşi pur şi simplu traiul, asta nu este foarte bine. Mă găsesc pe mine şi gândurile mele întorcândumă la zilele când eram un copil şi plângeam foarte uşor. Stăvilarul se rupea. Am fost în armată patru ani şi jumătate. Nu aveam nicio problemă atunci, nici speranţe, nici dorinţe. Singurul meu gând era să ies când pacea avea să vină. Problemele mele, acum că am ieşit, sunt aceleaşi ca întotdeauna. Îţi zic, se întorc cu mult timp în urmă, înainte de a fi fost în armată. Iubesc copiii. Când eram în Filipine — îţi spun, când am fost tânăr am jurat că no să uit niciodată copilăria mea nefericită — aşa că atunci când iam văzut pe aceşti copii în Filipine, mam purtat cu ei foarte frumos. Obişnuiam să le ofer cornete cu îngheţată şi să mergem la film. A fost doar o perioadă — mam întors — şi asta a trezit în mine nişte emoţii pe care credeam că leam îngropat de mult. (O pauză. Pare foarte aproape să izbucnească în lacrimi.)

Pe măsură ce acest conţinut a fost citit, asemenea gânduri precum cele care urmează ar reprezenta un cadru extern de referinţă în tine, „consilierul“.

  • Mă întreb dacă ar trebui să îl ajut să vorbească.
  • Este această incapacitate de a se pune pe picioare un fel de dependenţă?
  • De ce această indecizie? Care ar putea fi cauza ei?
  • Ce vrea să spună cu această focalizare pe căsătorie şi familie?
  • Pare să fie burlac. Nu ştiam asta.
  • „Plânsul“, „stăvilarul“… a sunat ca şi cum acolo trebuie să existe multă refulare.
  • Este un veteran. Ar fi putut fi un caz psihiatric?
  • Îmi pare rău pentru oricine a petrecut patru ani şi jumătate în armată.
  • Odată va fi nevoie, probabil, să pătrundă în acele experienţe timpurii nefericite.
  • Ce reprezintă acest interes pentru copii? Identificare? Vagă homosexualitate?

Observaţi că toate aceste atitudini sunt, în fond, pline de compasiune. Nu este nimic în „neregulă“ cu ele. Acestea sunt chiar încercări de a „înţelege“, în sensul de a „înţelege despre“ mai degrabă decât a „înţelege cu“. Locul de unde percepe este totuşi în afara clientului. Prin comparaţie, gândurile care ţi‑ar putea trece prin minte, dacă ai avut destul de mult succes în asumarea cadrului intern de referinţă al clientului, ar tinde să fie de această natură:

  • Vrei să faci eforturi către normalitate, nu‑i aşa?
  • Este într‑adevăr greu pentru tine să începi.
  • Luarea unei decizii chiar pare imposibilă pentru tine.
  • Vrei să te căsătoreşti, dar nu ţi se pare că ar fi posibil.
  • Te simţi copleşit de sentimente copilăreşti.
  • Pentru tine, armata a reprezentat stagnare.
  • Să fii foarte drăguţ cu copiii a fost cumva semnificativ pentru tine.
  • Dar a fost şi este o experienţă tulburătoare pentru tine.

Aşa cum am arătat înainte, dacă aceste gânduri sunt exprimate într‑o formă finală şi declarativă, atunci ele se transformă şi devin o evaluare din poziţia de observator a consilierului. Dar, în măsura în care acestea sunt încercări de a înţelege, provizorii în formulare, ele reprezintă atitudinea pe care încercăm să o descriem ca fiind „adoptarea cadrului intern de referinţă al clientului“.

Fragment din Carl Rogers, Terapia centrată pe client

  


Mike era un fost scafandru în Marina Militară, foarte puternic, tâmplar de meserie. Avea un fond bun, obişnuit. Deoarece obișnuia să intre foarte uşor în situaţii nechibzuite, el mai fusese internat, anterior, în două spitale, înainte ca părinţii să solicite internarea lui pentru o perioadă mai lungă (spunându-i că este “doar o consultaţie”) într-o instituţie de stat care era destul de înspăimântătoare, şi unde eu ofeream consultaţii. Îşi auzise gândurile ieşind din televizor. Mintea lui era transparentă; era obiectul unui experiment al FBI; a urlat, a implorat, a negat, a manipulat şi a ameninţat cu moartea.

De multe ori în timpul întrevederilor, persoanele de la pază stăteau lângă uşa biroului meu, care se afla lângă cel al biroului directorului spitalului (care era şi el un client al meu). Mike şi cu mine am mers împreună în iad – el în iadul lui, eu în iadul angoaselor mele, şi amândouă iadurile s-au îmbinat. În cele din urmă, a venit un moment în care el a înţeles, în legătură cu viaţa lui, acel ceva care era diferit, şi a început să se controleze atât de bine încât i se dăduse permisiunea să iasă în curte, şi ne puteam întâlni afară, pe iarbă, fiind singuri şi simţindu-ne în siguranţă.

 

  

          

La un moment dat, în perioada acelor ultime întâlniri, el a început să plângă, încet, spunând

“Oamenii vorbesc despre iubire şi afecţiune. Ştiu ce înseamnă acestea. Singurul lucru bun pe care l-am avut vreodată (logodna lui cu o fată) mi-a fost luat, şi a fost distrus.”

Şi-a şters nasul, a scăpat batista din mână şi, în timp ce o ridica, m-a privit. A văzut lacrimi în ochii mei. Mi-a oferit batista, apoi a retras-o, deoarece ştia că tocmai îşi ştersese nasul cu ea şi simţise în palmă umezeala batistei. Ştiam amândoi asta, şi fiecare ştia că celălalt ştie; amândoi am înţeles ce însemna, la nivel emoţional, acel gest, a cărui semnificaţie se construia în jurul acelui obiect, batista, cu umezeala şi textura ei; înţelegeam amândoi că oferirea ei însemna compasiune, înţelegeam sentimentul de jenă care precedase retragerea ei; ne-am înţeles unul pe celălalt, şi fiecare dintre noi a recunoscut semnificaţia acestor gesturi pentru celălalt.  Nu lacrimile, ci faptul că îţi dai seama, la un nivel extrem de subtil şi de profund, atât de experienţa ta, cât şi de experienţa celuilalt, este cel care reinstaurează conştiinţa de sine (şi nu fusese spus niciun cuvânt în timpul acestui episod).

În cadrul ultimei noastre întâlniri care a avut loc în curte, pe iarbă, Mike a spus

“Am fost la ieri biserică, doctore, şi m-am rugat ca acest lucru să nu se mai întâmple niciodată. Am spus o rugăciune şi pentru dumneata, să mă poţi ajuta şi să fii bine”.

Bineînţeles că am fost impresionat, aşa era şi el, însă nu era doar un mod de a ne exprima aprecierea unul faţă de celălalt. Am spus:

“Sună de parcă încerci să-ţi iei rămas bun, Mike, şi să rămânem cu sentimente bune unul faţă de celălalt”.

Fără aceasta, ar fi fost doar empatie, nu înţelegere empatică. “Da”, a lămurit el, era absolut necesar ca el să iasă de acolo, şi nu putea să vină să mă vadă la universitate. În mediul în care trăia el, “un om care merge la psihiatru este bleg”. A fost externat înainte ca eu să-l mai văd.

În astfel de situaţii, empatia care este cu adevărat importantă este cea relaţională, interactivă. Restul – zmeul, sforile, comunicarea semnificaţiei prin artă – sunt doar puncte de plecare. Situaţia la care aţi asistat în acest episod, care s-a desfăşurat în curtea spitalului, se referă la o serie de “reverberaţii” mutuale, reciproce, complexe. Deşi nu este obligatoriu să fie fără cuvinte, ele există şi se întâmplă cu o viteză care depăşeşte capacitatea noastră de a vorbi. Îi cunoşteam  lui Mike sinceritatea, teama, speranţa lui disperată, şi ştiam că recunoaşte şi el preocuparea mea pentru binele lui, că recunoaşte şi faptul că ştiam că şi el este preocupat de binele meu. Este ceva foarte delicat în gestul lui cu batista murdară, precum şi ceva dizgraţios, lipsit de delicateţe, în toată această situaţie. Are ambivalenţa care caracterizează cea mai mare parte a vieţii noastre. Ştia că observasem oferta lui, voia şi nu voia să o accept, ştia şi de ce, ştia că am înţeles, el a înţeles – noi am înţeles, într-o succesiune de consecinţe care “ricoşau între noi”, pentru fiecare şi pentru amândoi.

Ce înseamnă toate acestea pentru noi? Înseamnă confirmare publică şi, la nivel intern, înseamnă acceptare de sine. Aceste “reverberaţii”, în regresia (sau progresia) infinită, îi spun lui Mike că poate să ştie, că poate fi cunoscut şi înţeles şi că poate, la rândul lui, să facă la fel. Pentru Mike, a cunoaşte nu înseamnă nimic altceva decât sănătate psihică. Pentru mine, indică faptul că, deşi “obiectivul creşterii” reprezintă o idee extraordinară şi eficientă, acest fel de „a şti“ este mult mai primar – adică animalul trăieşte ca să crească, însă individul structurat relaţional trăieşte ca să cunoască. Cunoaşterea confirmă faptul de a fi, existenţa şi umanitatea, iar pentru cel bolnav mental, ea confirmă restabilirea stării de sănătate. Însă cunoaşterea are nevoie de un oarecare grad de confirmare comunicată.

    

Fragment din volumul colectiv

Empatia în psihoterapie,

coordonat de Arthur C. Bohart și Leslie S. Greenberg

    

 


Acum doi ani, Editura Trei a publicat prima traducere din Carl Rogers, A deveni o persoană. Plin de intuiții și observații profunde, volumul conține de toate: de la o autobiografie la elemnte de psihoterapie, de la filosofia persoanei la critica științelor comportamentale.

Noul volum de inspirație rogersiană, Consilierea centrată pe persoană în acțiune, vine să nuanțeze și să ordoneze metodic principalele concepte propuse de Rogers (”congruență”, ”acceptare necondiționată”, ”evaluare organismică” sau ”oglindire”). În plus, cei doi autori (scoțianul Dave Mearns și englezul Brian Thorne) propun noi concepte-cheie (ex.: ”profunzime relațională”) și clarifică miza consilierii centrate pe client/persoană:

Pentru Rogers, adevărul central era că cel care ştie cel mai bine cum ar trebui să funcţioneze procesul terapeutic este însuşi clientul. Clientul este cel care ştie ce-l doare şi unde se află durerea şi tot clientul este cel care, în ultimă instanţă, va descoperi calea cea mai bună. Sarcina consilierului este să fie un companion care să poată relaţiona cu clientul, în aşa fel încât acesta să îşi poată accesa propria înţelepciune şi să îşi poată regăsi reperele în viaţă.

Față de multe alte tratate de psihoterapie/psihologie/consiliere preocupate de CUM să vindeci, cum să aplici tehnicile terapeutice, cum să stabilești și să urmezi niște obiective terapeutice, volumul de față are ceva în plus: vorbește pe larg despre RELAȚIE și mai ales despre CINE este (și nu este) consilierul. Accentul pus pe ”virtuțile”, pe calitățile consilierului face ca acest volum să fie un ghid excelent pentru orice consilier/terapeut în formare, indiferent de orientare.

Echivalența (în cazul calităților umane, cel puțin) dintre consilier și psihoteraeput este susțintă de Dave Mearns în prefața la limba română pornind de la o anecdotă grăitoare:

Rogers s-a confruntat cu o problemă considerabilă într-o instituţie unde psihiatrii au obiectat faţă de utilizarea termenului de „psihoterapeut“ de către echipa lui, motivând că doar persoanele cu o pregătire medicală şi cunoştinţe de psihanaliză ar putea utiliza acea denumire — în niciun caz un simplu psiholog! Rogers a rezolvat până la urmă problema venind într-o dimineaţă mai devreme, însoţit de un tâmplar. Au desprins de pe uşi toate tăbliţele pe care scria „psihoterapeut“ şi le-au înlocuit cu altele pe care scria „consilier“. Apoi întregul personal a continuat să facă ceea ce făcuse de la bun început! Poate că această relatare ilustrează motivul pentru care, în practica centrată pe persoană, nu facem vreo distincţie între „consiliere“ şi “psihoterapie“!



De multe ori se întâmplă să vrem să ajutăm o persoană care trece printr-o perioadă grea, dar să nu ştim ce să spunem sau cum să îi fim alături.

Nance Guilmartin, jurnalistă și consultant organizațional, oferă în cartea Cuvinte care vindecă. Ce poți spune când nu știi ce să spui un ghid pentru a reuşi să-i ajutăm pe cei aflaţi în dificultate sau pentru a primi sprijin atunci când viaţa, inevitabil, ne aduce şi momente de suferinţă, nesiguranţă sau pierderi.

Deşi ne este greu să fim martorii durerii sau disconfortului celor din jur, uneori alegem să nu spunem nimic pentru a evita să greşim, spunând ceva nepotrivit. Această carte ne ajută să învăţăm cum să le fim alături, cum să iniţiem o punte a comunicării şi cum să arătăm că ne pasă.

***

 ”Ieși de pe lungimea de undă a raţiunii, intră pe lungimea de undă a inimii” (fragment din cartea Cuvinte care vindecă. Ce poți spune când nu știi ce să spui)

Exact la fel cum un cal poate să adulmece frica, oamenii pot să simtă energia din jurul lor. Au existat probabil momente în viaţă când și voi aţi spus: „Presimt că e un om nemaipomenit; parcă radiază bunătate“. Nici măcar nu știi de ce ai această senzaţie; e pur și simplu un lucru pe care-l simţi. La fel și în cadrul unei conversaţii: energia pe care o aduci cu tine într-o discuţie tămăduitoare poate fi instinctiv sesizată de persoana pe care încerci s-o susţii sau s-o mângâi.

Este important să ţinem minte că putem să influenţăm capacitatea altor oameni de a se vindeca prin energia care radiază din noi atunci când le suntem alături. Energia ta se poate vedea deturnată (făcându-te astfel să-i scoţi din lungimea ta de undă pe ceilalţi), dacă ești preocupat de sentimentul că nu știi cum să le fii de ajutor. Ori poate că știi cum poţi fi de ajutor, dar nu știi cum să te oferi sau cum să-ţi faci acceptată contribuţia. Toată această frământare interioară poate să încurce tocmai prezenţa binefăcătoare pe care ai vrea s-o întruchipezi.

Atunci când cineva îţi vorbește despre o situaţie dureroasă sau tulburătoare, nu ţi se întâmplă adesea să constaţi că mintea ta începe să comenteze în surdină? Ne spunem în sinea noastră:

„Nu-mi vine să cred că…“, „Nu înţeleg cum de-a putut să…“, „Nicio clipă nu m-aș fi gândit că…“, „Doamne, ce groaznic!“, „N-am nici cea mai vagă idee cum să-l ajut“ sau „Eu n-aș îndrăzni în veci să-i cer una ca asta!“.

Acestea sunt dialogurile noastre interioare, care e firesc să fie colorate efectiv de felul în care judecăm noi lucrurile: ce-ar trebui făcut, acordul sau dezacordul nostru cu ceea ce spune interlocutorul, teama noastră faţă de ceea ce i se întâmplă celuilalt sau teama că nu vom ști ce să facem sau ce să spunem mai departe. E foarte greu să-ţi oprești dialogurile interioare de la a interfera cu capacitatea și dorinţa ta de a asculta.

Un mod prin care poţi să-ţi modulezi energia, așa încât să devină o invitaţie pentru ceilalţi să se acordeze la o frecvenţă mai benefică, este de a-ţi conștientiza propriile sentimente neexprimate — mânie, amărăciune, teamă, blamare sau derută. Ar fi bine și să ţii seama de faptul că, dacă tu ești cel aflat la ananghie, persoanele pe al căror ajutor contezi s-ar putea să se teamă și ele că te vor dezamăgi, ori poate vor ezita să te ajute pentru că nu știu dacă sunt capabile să reacţioneze adecvat la stările tale afective. Poate ar fi bine să te oprești puţin și să recunoști — faţă de tine însuţi și faţă de ceilalţi — ce anume simţi. Când îţi iei un răgaz de câteva clipe ca să faci acest lucru, celorlalţi le va veni și lor mai ușor să vorbească despre propriile lor sentimente sau incertitudini.

Bun, deci cum faci ca să-ţi dai seama că mai există o conversaţie pe care o porţi, una cu tine însuţi, într-o ferestruică discretă de pe ecranul monitorului din mintea ta? Și cum poţi să te întorci la comunicarea vindecătoare cu persoana cu care discuţi? De exemplu, ai putea spune ceva în genul următor:

Allen, în timp ce tu îmi povesteai cum boala tatălui tău se agravează pe zi ce trece și cât de greu îţi este să decizi ce să faci, mi-am dat seama că eu stau aici și te ascult pe tine, dar în sinea mea mă gândesc cum ar fi să-l pierd pe tatăl meu. Voiam doar să-ţi spun că m-am trezit brusc confruntat cu propriile mele temeri… ce-aș face eu dacă mi s-ar întâmpla același lucru.

Atunci când nu vrem să-i lăsăm pe ceilalţi să afle ce se petrece în mintea noastră sau în trupurile noastre, riscăm să transmitem un mesaj subtil negativ tocmai oamenilor pe care încercăm să-i sprijinim: că problema lor ne plictisește sau ne enervează, că îi judecăm aspru sau că ne considerăm cumva detașaţi de situaţie. Atunci când ai curajul să fii îndeajuns de vulnerabil încât să-i lași pe alţii să afle ce-ţi răsare din suflet – fie în conversaţia ta interioară, fie în sentimentele pe care le ai -, acest lucru va disipa „zgomotele parazite“ care interferează cu frecvenţa binefăcătoare. Acesta este un mod de a-ţi crea o prezenţă afectuoasă, prin acordarea conștientă pentru ascultare. Acestea sunt momentele care le permit oamenilor să aibă o nepreţuită experienţă de apropiere sufletească, tocmai pentru că nimeni nu se preface, nimeni nu încearcă să pară altfel decât este.

  • Ce trebuie să fac pentru mine însumi într-o situaţie stânjenitoare sau neobișnuită, ca să ascult într-un mod benefic persoana pe care încerc s-o consolez?
  • Cum pot să mă abţin o vreme de la a pune întrebări, până în clipa când am înţeles cum se simte cealaltă persoană și cum mă simt eu, și să-mi dau seama de ce anume s-ar putea să aibă nevoie cu adevărat cealaltă persoană de la mine în acest moment?
  • Cât m-ar costa să pun frână dorinţei mele de-a ajuta această persoană să se simtă mai bine chiar acum?
  • Dacă nu-i dau sfaturi acestei persoane sau nu-i rezolv problema, de unde să știu eu dacă i-am fost de folos?
  • Ce fel de indicii ar trebui să caut, ca să-mi dau seama că este de ajuns dacă mă mulţumesc cu „simpla ascultare“?
  • Dacă eu sunt persoana care cere ajutor și nu sunt obișnuită să mă bazez pe alţii, care ar putea fi un prim pas, oricât de mic, care să mă ducă în această direcţie data viitoare când voi avea nevoie să mă bizui pe cineva?
%d blogeri au apreciat asta: