Tag Archive: Elisabeth Roudinesco



Pe psihanalista franceză (cu rădăcini în România) Élisabeth Roudinesco, cititorul român o cunoaşte încă de la începutul anilor ’90, dată fiind vizita ei în ţara strămoşilor, dar mai ales destul de substanţialele traduceri din opera sa, fie în calitate de unic autor, fie în colaborare cu Michel Plon. Şi amintim aici, laolaltă, cărţi monumentale ori eseuri mult mai scurte, dar foarte sagace – precum foarte documentata monografie despre Jacques Lacan, Dicţionarul de psihanaliză, eseurile La ce bun psihanaliza? ori Familia în dezordine. Şi mai sunt şi altele.

Cea mai nouă traducere din opera sa a apărut, ca şi majoritatea celorlalte, la Editura Trei, acum ceva vreme. Este vorba despre Partea întunecată din noi înşine: o istorie a perverşilor. O carte de altfel foarte recentă a lui Élisabeth Roudinesco, publicată doar cu doi ani în urmă în Franţa. Proiectul acestei cărţi cu un titlu care sună pe cât de incitant, pe atât de sulfuros pentru mulţi, porneşte de la observaţia autoarei că există numeroase lucrări despre perversiunile sexuale, dar, în schimb, nici o istorie a perverşilor. O altă
observaţie este aceea că perversiunea, „ca denumire, structură, vocabulă” a fost studiată doar de psihanaliză. Ceea ce încearcă autoarea odată cu această carte este să afle un răspuns la întrebarea:

Unde începe perversiunea şi cine sunt perverşii?

 

În căutarea răspunsului şi în explorarea istoriei perverşilor, promisiunea este de a urmări derularea acestei istorii în cinci capitole, în cursul cărora vom aborda succesiv epoca medievală, cu Gilles de Rais, misticile sfinte, secta flagelanţilor; secolul al XVIII-lea, în jurul vieţii şi operei marchizului de Sade; secolul al XIX-lea, cel al medicinei mentale, care descrie perversiunile sexuale şi e obsedat de copilul care se masturbează, de homosexual şi femeia isterică; în fine, secolul XX, când se afirmă, odată cu nazismul – şi mai ales în mărturisirile lui Rudolf Hess în legătură cu Auschwitz -, metamorfoza perversiunii celei mai abjecte din câte au existat, înainte ca aceasta să ajungă să fie definită, în prezent, ca o tulburare a identităţii, o stare de delicvenţă, o deviere, ceea ce nu a împiedicat-o însă să se manifeste în continuare sub multiplele sale faţete: zoofilie, pedofilie, terorism, transsexualitate.

Aflăm din cartea lui Roudinesco şi un istoric al termenului de „perversiune” şi etimologia lui. Astfel, substantivul „perversiune” apare în limba franceză în perioada 1308-1444, din latinescu perversio. Dar adjectivul „pervers” exista încă din 1190, derivat din latineştile perversitas şi perversus, participiul trecut al lui pervertere, care însemna a întoarce, a răsturna, a inversa, precum şi a eroda, a deregla, a se deda unor extravaganţe.

Altfel spus, perversiunea nu există decât ca o smulgere a fiinţei din ordinea naturală.

Ne putem face aşadar o idee despre accepţiunea ideii de perversiune a cărţii – despre faptul că nu vorbim despre ceva numaidecât sau exclusiv sexual, aşa cum poate că mulţi dintre noi ne gândim în primă instanţă, ci despre un fenomen mai larg, care a marcat istoria şi societatea. Pentru că, aşa cum afirmă Élisabeth Roudinesco,

perversiunea este un fenomen sexual, politic, social, psihic, transistoric, structural prezent în toate societăţile umane.

Cititi intreg articolul pe Cafe Gradiva


Ce se întâmplă cu tratamentul celor numiţi în prezent „devianţi sexuali”?

De douăzeci de ani, în Statele Unite şi în Canada, psihiatrii specializaţi în terapie sexuală administrează acestor persoane, cu consimţământul lor, tratamente foarte ciudate pentru suflet şi trup. Instalaţi în clinici transformate în laboratoare de cercetare, ei le furnizează pacienţilor, care se bucură să fie astfel instrumentaţi, un arsenal de obiecte tehnologice şi de imagini de sinteză menite să le satisfacă toate dorinţele.

Căutând să extragă adevărul psihic din corpul însuşi al subiectului, ei încurajează pacienţii să se uite pe săturate la filme pornografice legându‑i în acest timp la numeroase aparate care măsoară intensitatea trăirilor sau a erecţiilor: luxmetru, termistor, transductor, poligraf standard, integrator cumulativ pentru măsurarea răspunsului pupilar etc.

  

 

 

Ei sunt invitaţi să‑şi repete fantasmatic actele delictuale pentru a le face indezirabile prin condiţionare. Apoi sunt îndemnaţi să se reeduce efectuând, sub control, coituri aşa‑zis normale. Atunci când diverse tratamente sunt considerate ineficiente, medicii sexului preconizează castrarea, mai întâi chimică (prin administrarea de hormoni pe cale orală), apoi chirurgicală (prin ablaţia testiculelor). Şi în acest caz, există mulţi doritori.

Putem să ne lăudăm cu o reuşită a unor astfel de practici? Este, de pildă, admisibil ca unui travestit care tocmai îşi schimbă hainele să i se administreze, la cerere, electroşocuri pentru a‑l vindeca de oroarea de a fi travestit? Avem dreptul să‑l facem pe un homosexual să vomite, cu ajutorul medicamentelor, de fiecare dată când are o erecţie pentru a‑l dezgusta, la cerere, de această homosexualitate care îi inspiră atâta ură?

  

Nici un cercetător nu a putut dovedi vreodată că tratamentele perverse sunt eficiente. Perverşii sfidează Legea. Şi dacă ştiinţa, înlocuind Legea, favorizează astfel de „terapii”, ea nu poate decât să‑i incite pe perverşi să sfideze şi mai mult Legea. Acest mecanism a fost foarte bine demonstrat de Stanley Kubrick în Portocala mecanică. Deoarece este vorba de asemenea acte — adesea comparate cu crime împotriva umanităţii —, nu ar trebui ca umanitatea să fie mai importantă decât crima?

În fond, aceste tratamente perverse nu sunt nimic altceva decât reluarea mascată a vechilor pedepse corporale. Şi nu sunt deloc mai eficiente decât sângerările şi purgaţiile pe care le aplicau pacienţilor medicii lui Molière înainte de era medicinei ştiinţifice.

Fragment din volumul lui Elisabeth Roudinesco Partea întunecată din noi înșine. O istorie a perverșilor.   

  

%d blogeri au apreciat: