Tag Archive: educatie



O problemă căreia a trebuit să‑i fac față în procesul de editare a volumului colectiv a fost modul de aranjare a celor 16 capitole, scrie Knud Illeris în Introducerea la antologia TEORII CONTEMPORANE ALE ÎNVĂȚĂRII. Apoi continuă, prezentând temele și teoreticienii aleși pentru a oferi un tablou cât mai bogat asupra noilor teorii educaționale:

 

Pentru asta am pornit de la dimensiunile învățării pe care le‑am prezentat în contribuția mea. Am pus așadar acest capitol pe primul loc, pentru ca cititorul să poată începe prin a se familiariza cu linia de gândire din spatele structurii cărții.  

 

Învățarea ca întreg

În continuare, am așezat patru capitole care, în moduri foarte diferite, încearcă de asemenea să se refere la și să explice învățarea ca întreg. Acestea sunt primele două capitole scrise de Peter Jarvis și Robert Kegan, care dintr‑o perspectivă existențială, respectiv psihologică, au conturat o teorie generală despre ceea ce este și ce implică învățarea. Acestea sunt urmate de două capitole scrise de Yrjö Engeström și Bente Elkjaer, care sunt mai specifici în abordările lor, având în vedere faptul că reprezintă „școala“ teoriei activității, respectiv cea a pragmatismului. teorii_contemporane_ale_invatariiUrmează apoi două contribuții care, deși au o natură holistă evidentă, sunt într‑o oarecare măsură orientate mai mult spre subiectul clasic al conținutului de învățare, adică a ceea ce este învățat de fapt. Acestea sunt capitolele scrise de două dintre cele mai influente figuri din domeniul contemporan al învățării din America: Jack Mezirow, în calitate de creator al teoriei învățării transformatoare, și Howard Gardner, în calitate de creator al teoriei inteligențelor multiple.    

Stimularea învățării

De aici, mă îndrept spre dimensiunea stimulatoare a învățării, adică abordările teoretice care acordă o atenție specială intereselor, motivațiilor și emoțiilor care stimulează învățarea și dezvoltarea personală pe care o creează învățarea. Eu văd capitolul scris de Peter Alheit, care descrie abordarea biografică a învățării, ca cea mai generală contribuție din acest domeniu. Acesta este urmat de capitolul scris de John Heron, care folosește exemplul învățării pentru a ilustra teoria sa generală a „emoțiilor și personalității“. Mai apoi, vine capitolul scris de Mark Tennant, care discută despre dezvoltarea sinelui în relație cu teorii predominant franceze din curentul postmodernist.  

  

Abordarea interacțională: cultură și societate

Ultimele șase capitole se concentrează pe dimensiunea interacțională a învățării. Trei dintre ele o fac într‑un context pronunțat cultural. Acestea sunt, în primul rând, capitolul scris de Jerome Bruner, care a jucat un rol‑cheie în peisajul american al teoriei învățării pentru mai mult de 50 de ani și care a migrat gradual de la un anumit scientism comportamental către o abordare cultural‑psihologică. Urmează capitolul scris de Robin Usher, care descrie abordările postmoderniste în relație cu învățarea. Apoi vine capitolul scris de Thomas Ziehe, care sapă adânc la baza condițiilor culturale care asigură astăzi scena învățării pentru tineri. Ultimele trei capitole ale cărții se referă la învățarea în context social. Jean Lave vorbește despre abordarea învățării prin practică; Etienne Wenger, care a lucrat îndeaproape cu Lave, prezintă „o teorie socială a învățării“; iar în ultimul capitol al cărții, Danny Wildemeersch și Veerle Stroobants dezvoltă un model care ilustrează modul în care o multitudine de influențe sociale diferite sunt implicate în procesele moderne de învățare. Sper că în acest fel am reușit să creez un volum care poate oferi o privire de ansamblu asupra situației actuale și asupra multitudinii de concepții teoretice asupra învățării, determinându‑i astfel pe cititori să abordeze acest subiect în moduri calificate și diferențiate.

Fragment din 

Teorii contemporane ale învățării. Autori de referință,

vol. coordonat de Knud Illeris

 


teorii_contemporane_ale_invatarii
Invatarea presupune schimbare. Invatam in fiecare zi cate ceva nou, chiar daca nu mai suntem elevi de mult. De aceea, cum invatam mai eficient, cate tipuri de invatare exista sunt subiecte aflate in centrul preocuparilor specialistilor in educatie. Descoperim impreuna invatarea transformatoare, prezentata de Robert Kegan, psiholog si profesor la Harvard.

Ce inseamna invatarea transformatoare?

In general, putem vorbi despre doua tipuri de invatare:

  • Invatarea informativa, in care acumulam informatii si cunostinte sau ne folosim diverse aptitudini, este orientata catre ceea ce stim. Un copil care citeste o enciclopedie despre animale si retine informatii noi despre viata acestora este intr-un plin proces de invatare informativa.
  • Invatarea transformatoare, in care reusim sa schimbam felul in care invatam. Invatarea transformatoare este mai apropiata de sensul etimologic al cuvantului „educatie” (indrumare, crestere). Un copil care este pasionat de istorie si citeste o serie de carti intr-un timp indelungat, ajungand sa isi dezvolte capacitatea de gandire abstracta, este in plin proces de invatare transformatoare. Astfel, poate fi capabil sa isi puna intrebari despre faptele istorice, despre evolutia lor si sa extraga idei si principii noi.

Invatarea transformatoare aduce schimbari legate de increderea in propria capacitate de invatare, de motivele pentru care invata si de stima de sine.

Invatarea transformatoare presupune ca cel care invata sa aiba un anumit grad de autonomie si autoritate, fiind capabil sa isi orienteze procesul de invatare.

Prezentata mai ales in contextul invatarii la adulti, invatarea transformatoare apare si in relatia cu elevii de varste mai mici, intrucat pe masura ce cresc, copiii castiga mai multa autonomie si gandire critica, devenind capabili sa evalueze propriile metode de invatare si propriul progres.

Semnul clar ca invatarea transformatoare a avut loc este trecerea de la a fi modelati de societate la a modela societatea: dupa ce am acumulat o serie de cunostinte despre lume, putem propune la randul nostru noi modalitati in care lumea sa functioneze. De aceea, de cele mai multe ori, invatarea transformatoare este asociata cu varsta adulta, insa apare si la adolescenti, cand acestia trec prin perioada in care isi castiga independenta si isi formeaza atitudini si opinii personale.

Cum identifici un elev autonom?

Iata cum este descris “elevul” autonom, cel care este capabil de invatare transformatoare: este capabil “sa se autoexamineze; sa-si analizeze cultura si mediul cu scopul de a intelege ceea ce simte de ceea ce ar trebui sa simta, ceea ce pretuieste de ceea ce ar trebui sa pretuiasca si ceea ce isi doreste de ceea ce ar trebui sa isi doreasca. Isi dezvolta gandirea critica, initiativa individuala si constiinta de sine ca fiind co-creator al culturii care il modeleaza.”

De ce este important pentru parinti si cadrele didactice sa cunoasca teoria invatarii transformatoare?

Chiar daca la scoala invatarea este in mare parte informativa, atat cadrele didactice, cat si parintii trebuie sa nu piarda din vedere faptul ca scopul educatiei este de a forma un adult autonom, asadar un adolescent si, mai tarziu, un adult capabil de invatare transformatoare. Teoria invatarii transformatoare aminteste cadrelor didactice si parintilor importanta incurajarii gandirii criticeindependentei si initiativei copiilor, trasaturi esentiale pentru un adult responsabil.

De asemenea, invatarea transformatoare aduce….

Citeşte întreaga recenzie pe site-ul www.suntparinte.ro


România se află undeva printre primele state în care proliferează violenţa şcolară. Iată de ce publicarea unei cărţi precum cea scrisă de americanca Catherine DePino, Violenţa în şcoală. Ajută-ţi copilul să-i facă faţă, înseamnă un gest salutar şi extrem de bine-venit.

Autoarea este profesor universitar, şefă de catedră în cadrul Departamentului de limbi străine şi engleză de la Philadelphia School System. Are la activ un doctorat în pedagogie şi teoria dezvoltării curriculare. Ceea ce este însă şi mai important e faptul că domnia sa a trăit revelaţia imensului cataclism pe care-l reprezintă violenţa şcolară pentru sufletul infantil. De aici şi pînă la a pune la punct proiecte şi programe de combatere a violenţei în şcolile publice din Philadelphia nu a fost decît un pas.

Violenta in scoalaÎntr-adevăr, ce-am putea face astfel încît intervenţia noastră, de părinţi sau dascăli, să fie eficientă şi mai ales preventivă? Catherine DePino ne oferă, în volumul citat, scheme ale unor jocuri de rol, sfaturi de intervenţie, modele de dialog, toate acestea fiind mijloace pentru a-i învăţa pe copii să identifice semnele comportamentelor agresive ale colegilor, de ordin corporal sau chiar verbal, să încerce săşi păstreze calmul prin dialog asertiv, dar şi să ceară cu încredere intervenţia adulţilor învestiţi cu autoritate, fie ei pedagogi sau părinţi.

Faţă cu extrema varietate a agresiunilor, de la simpla batjocură discursivă trecînd prin persecutarea mediatică online şi sfîrşind cu violenţa fizică efectivă, părinţii şi profesorii trebuie să fie pregătiţi pentru a le acorda rapid şi mai ales eficient suport micilor victime. Fireşte că dintr-o asemenea pregătire tehnică e vital să lipsească tonul moralizator sau atitudinea ex cathedra, căci suferinţa sufletească nu are nevoie de neînţelegere. Prin maniera în care decidem să intervenim putem să stimulăm capacitatea copilului de anticipare a intenţiilor agresive din partea colegilor.

Cei mici se cuvine să fie încurajaţi să apeleze la bunul-simţ şi la educaţia morală primită, astfel încît să discearnă efectiv nedreptatea şi violenţa îndreptate împotriva lor. Copiii trebuie să aibă sentimentul propriei demnităţi, dar şi să evite a-i provoca prin ţinută, îmbrăcăminte şi comportament pe cei care abia aşteaptă mărci ale alterităţii pentru a produce agresiunea.

Este necesar ca ei să fie familiarizaţi cu o reacţie promptă şi echilibrată faţă de cei care îi insultă, îi discriminează şi îi terorizează. Şi mai ales nu uitaţi: tăria morală a copilului îşi găseşte sursa de inspiraţie în propriul dumneavoastră caracter! Iată suficiente argumente că volumul scris de Catherine DePino, Violenţa în şcoală. Ajută-ţi copilul să-i facă faţă, reprezintă o adevărată comoară de sfaturi utile pentru părinţi şi dascăli.

Citiți întreaga recenzie a lui Valentin Protopopescu

în Observatorul cultural 

  


Metoda a III-a nu este una bazată pe putere; mai precis, este o abordare în care nimeni nu pierde. Conflictele sunt rezolvate fără ca să fie învins cineva ori să iasă câştigător.

Ambele părţi câştigă, pentru că soluţia trebuie să fie acceptabilă pentru fiecare:

Părintele şi copilul ajung într-un punct în care nevoile lor intră în conflict. Părintele îl invită pe copil să încerce să caute împreună o soluţie care să fie acceptabilă pentru amândoi. Unul dintre ei sau ambii ar putea oferi posibile soluţii. Ei le vor cerceta cu băgare de seamă şi, într-un final, se vor opri asupra unei rezolvări care să fie acceptabilă pentru ambii. Niciunul nu va trebui să-l persuadeze pe celălalt în legătură cu soluţia aleasă, de vreme ce ambii au acceptat-o din start. Nu va fi nevoie de niciun fel de utilizare a forţei pentru a-l supune pe celălalt, pentru că niciunul nu va avea de ce să se împotrivească deciziei.

Revenind la povestea noastră mai veche cu fâşul şi ploaia, iată cum a fost soluţionată problema, folosind, după relatarea tatălui, Metoda a III-a în discuția cu fata de 10 ani.

Fragment din:

Parintele eficientJane: Pa, pa, am plecat la şcoală

Tatăl: Păi nu vezi, dragă, că afară plouă? Pune un fâş pe tine.

Jane: Nu-mi trebuie aşa ceva.

Tatăl: Să ştii că plouă foarte tare şi mi-e teamă că o să răceşti.

Jane: Foarte bine, dar tot n-am chef să-mi iau fâşul.

Tată: Din ce văd eu, eşti ferm hotărâtă să nu-ţi iei fâşul.

Jane: Aşa e, mă scoate din sărite haina aia.

Tatăl: Aha, deci te enervează să porţi fâşul ăla.

Jane: Da, e urât ca dracu’. Nimeni nu mai merge la şcoală cu haine aşa de nasoale.

Tatăl: Bun, deci nu vrei să fii singura care poartă o haină diferită.

Jane: Clar că nu vreau. Toată lumea poartă jachete din alea care-s la modă.

Tatăl: Am înţeles. Asta înseamnă că am ajuns într-o situaţie de conflict. Tu nu vrei să iei fâşul pentru că este urât, iar eu nu vreau să risc să te laşi să răceşti şi să trebuiască să stau cu tine, în loc să merg la serviciu. Poţi să te gândeşti la o soluţie care să ne convină amândurora? Cum putem să rezolvăm problema asta ca să fim ambii mulţumiţi?

Jane: [pauză] Aş putea să împrumut haina lui mami, doar azi.

Tatăl: Haina aia mai veche?

Jane: Da, arată încă foarte bine.

Tatăl: Crezi că ţi-ar da voie s-o porţi azi la şcoală?

Jane: O s-o întreb. [Revine după câteva minute cu haina mamei pe ea; mânecile sunt cam lungi, dar le-a întors de câteva ori.] Mami mi-a dat voie s-o port.

Tatăl: Şi ţie cum îţi place?

Jane: E foarte bună.

Tatăl: Oricum, sunt sigur că aşa n-o să te mai uzi. Prin urmare, dacă ţi se pare în regulă să iei haina asta, eu n-am nimic împotrivă.

Jane: Hai, că trebuie să plec.

Tatăl: La revedere. Să ai o zi bună la şcoală.

  


Cum sa te dezvolti cu copiiiActivităţile extracuriculare se înmulţesc văzând cu ochii, precum bășicuţele pe pielea unui copil cu varicelă.

Fragment din: 

Pe măsură ce apar tot mai multe ocazii de înscriere în vreo activitate sau echipă, ne vine greu să rezistăm, de teamă ca nu cumva copilul nostru să rămână în urmă, dacă nu participă. A apărut chiar un obicei ca părinţii să-și ţină copilul acasă un an sau doi în plus, până să-l dea la școală, pentru a-i da din start un avantaj asupra congenerilor lui — care au ajuns astfel să fie priviţi, mai presus de orice, ca niște competitori.

Acest mod hipercompetitiv de a-ţi crește copiii este un exemplu de situaţie în care adulţii și-au pierdut busola și nu mai vor să-și folosească înţelepciunea pe care o posedă, pentru a fi buni părinţi. Această uitare de sine este distructivă pentru copii și părinţi deopotrivă. Pe copii îi privează de timpul necesar ca să fie imaginativi, ca să se joace liber și, pur și simplu, ca să stea liniștiţi și să se plictisească. Din momentele de liniște și plictiseală se naște creativitatea, și în timpul jocului liber învaţă ei să-și organizeze gândurile și să relaţioneze unii cu alţii, să-și negocieze deosebirile de păreri și să cadă de acord asupra regulilor pe care le fac chiar ei.

Încărcându-le prea mult programul, îi împiedicăm să afle cine sunt ei și ce anume își doresc cel mai mult să fie. În loc să-i lăsăm să hotărască singuri, le băgăm cu forţa pe gât o idee despre cum ne-ar plăcea nouă ca ei să fie. Colac peste pupăză, ceea ce credem noi că ne dorim pentru ei nu este decât rareori rezultatul gândurilor noastre. Aceste idei provin din tendinţele sociale predominante, pe care mulţi părinţi le adoptă adesea pe nemestecate, fără a sta să reflecteze la ele.

Ca urmare, vedem o mulţime de adulţi cum aleargă bezmetic cu copiii dintrun loc într-altul, pierzându-se pe ei înșiși și viaţa lor de familie în activităţi care nu aduc niciun câștig nimănui, decât celor plătiţi ca să le furnizeze.

  


Toţi profesorii au de-a face la un moment dat cu atitudini de rezistenţă.

Elevii nu vor întotdeauna să înveţe ceea ce profesorii doresc să le predea. Această rezistenţă poate lua multe forme, de la inactivitatea pasivă la refuzul deschis de a coopera. Din păcate, majoritatea profesorilor nu reuşesc să decodeze rezistenţa ca indiciu că elevii au dificultăţi. În loc să le înţeleagă împotrivirea, ei intervin cu „obstacole“ în comunicare. Iată un exemplu:

***

Situaţie: Prima zi de şcoală în clasa a doua. Anna priveşte pe fereastră.

PROFESORUL: Ce faci Anna?

ANNA: Nimic. (Pauză) Trebuie să venim la şcoală în fiecare zi?

PROFESORUL: Bineînţeles că da. Am venit în fiecare zi şi anul trecut. Ce te face să crezi că anul acesta nu vom face la fel? (se utilizează APELUL LA LOGICĂ, INTEROGATORIUL, care fac parte din ”obstacolele” comunicării)

Rezistenţa față de învățătură este aproape mereu un semn că elevul are probleme în viaţa sa şi că acest lucru interferează cu abilitatea lui de a funcţiona în Zona de Predare-Învăţare. E este de datoria profesorului să îl ajute pe elev să revină cât de repede posibil la o stare receptivă faţă de învăţătură:

Fragment din:

Profesorul eficient

***

Situaţie: Prima zi de şcoală în clasa a doua. Anna priveşte pe fereastră.

PROFESORUL: Ce faci Anna?

ANNA: Nimic. (Pauză) Trebuie să venim la şcoală în fiecare zi?

POFESORUL: Mi se pare că vrei să fii afară, nu în clasă.

ANNA: Da. Nu e nimic de făcut aici. Stai toată ziua jos, citeşti şi scrii.

PROFESORUL: Ţi-e dor să te joci afară aşa cum ai făcut-o toată vara.

ANNA: Da. Să mă joc, să înot, să mă caţăr în copaci.

PROFESORUL: A fost distractiv, aşa că este greu să renunţi la asta şi să te întorci la şcoală.

ANNA: Da. Sper că vara va veni iar repede.

PROFESORUL: De abia aştepţi vara următoare.

ANNA: Da, vara următoare o să pot face ce vreau eu.

  


Editura TREI va participa in perioada 6-9 octombrie la ce mai amplu congres dedicat domeniului psihotraumatologiei.

Prima ediţie a Congresului Național de Psihotraumatologie – București 2011 se dorește a fi un forum profesional de o ridicată valoare științifică, prin care specialiștii să poată prezenta și dezbate experiențe profesionale, trecute și prezente, din domeniul psihotraumatologiei și științelor conexe.

Obiectivele CNPT2011 sunt:

  • dezvoltarea științei psihotraumatologiei în România
  • promovarea relațiilor profesionale dintre specialiști și organizații ce activează în domeniul psihotraumatologiei
  • diseminarea de informații recente referitoare la teoria și practica lucrului cu stresul post-traumatic și a altor probleme asociate acestuia
  • facilitarea abordărilor, activităților și cercetărilor interdisciplinare în domeniul psihotraumatologiei
  • cunoașterea problemelor cu care se confruntă specialiștii în lucrul cu suferința umană și trauma psihică
  • consolidarea și dezvoltarea formării profesionale a tuturor specialiștilor sau viitori specialiști ce doresc să activeze în știința psihotraumatologiei sau în științele conexe

Într-o perioadă de evoluție umană în care cotidianul devine din ce în ce mai împovărător iar experiențele negative lasă urme din ce în ce mai greu de atenuat, trauma capătă forme și valențe noi și afectează viața umană în toate aspectele sale. CNPT2011 își dorește să surprindă toate aceste forme, să le încadreze în contextul social prezent și, prin schimbul de experiență dintre specialiștii ce vor fi prezenți, să identifice metodele și instrumentele disponibile în acest moment pentru îmbunătățirea vieții celor afectați.

Prima ediție a congresului se va desfășura sub tema: Dincolo de traumă: resurse și oportunități și dorește a atinge următoarele aspecte legate de trauma psihică și suferința umană.

  • prevenție și intervenție
  • educație și cercetare
  • aspecte legale și sociale
  • etică și deontologie
  • comunitate și suport social
  • înțelegere și spiritualitate

Avem încrederea și speranța că pentru noi toți, cei prezenți la acest eveniment, CNPT 2011, va deschide orizonturi noi și ne va ajuta ca, în activitatea noastră profesională, să oferim servicii profesionale mai bine adaptate nevoilor actuale.

Pentru mai multe informatii accesati urmatorul site: http://www.psihotraumatologie.ro/

  

UPDATE: Conf. univ. Diana Vasile vorbește despre trauma psihică și despre scopul congresului:


Editura TREI vă aşteaptă sâmbăta asta (20 noiembrie) de la orele 15.00 la lansarea cărţii

Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori

 

Evenimentul va avea loc la sala Cupola (nivel 0) în cadrul Târgului Internaţional Gaudeamus de la Romexpo. Vor vorbi prof. univ. dr. Viorel Nicolescu, Alexandrina Neagu – director al grădinţei nr. 111, Brenda Petre – director artistic al grupului Contrapunct, Ana Maria Oancea – consilier şcolar, Victor Popescu – redactor Editura Trei şi, desigur, autoarea cărţii dr. Speranţa Farca, psihanalist specializat în relaţia mamă-copil.

Este vorba despre un volum despre dezvoltarea copilului, dar mai ales despre relaţia părinţi-copii, o carte scrisă fără morga lucrărilor academice de psihologie şi educaţie, adresată către toţi – părinţi, medici, profesori, psihologi şi … bunici -, cu exemple adaptate la cultura şi prejudecăţile românilor, un volum scris cu lejeritatea cu care Dolto şi Winnicott au popularizat psihologia şi psihanaliza copilului. (Dacă nu mă credeţi, citiţi fragmentul de mai jos despre educaţia ca dresaj.)

      

      

         

Prin analiza recompenselor putem vedea cât de adânc inserat în sistemul de educaţie este dresajul, cum a ajuns de fapt să-l definească, să-l fundamenteze.

Dresajul porneşte de la premisa lipsei de respect pentru natura umană şi de aceea nu poate avea efecte formatoare (poate doar deformatoare). Se pot obţine rezultate adesea spectaculoase, dar nu şi creşteri ale personalităţii, iar copilul plăteşte cu libertatea şi individualitatea sa aceste impregnări.

Copilul este în postura executantului, iar adultul în poziţia celui ce comandă paşii de execuţie. Unui copil crescut astfel îi va fi foarte greu să poată deveni independent şi creator, iar accesul lui la sublimarea culturală e limitat. De asemenea, copilul se va apăra de postura în care este pus şi cu care, din fericire, nu se poate acomoda niciodată. El va avea comportamente de refuz, sfidare, neacceptare, va face viaţa grea educatorilor săi, se va revolta în faţa acceptării autorităţii şi instituţiilor sociale, ale statului — îşi va plăti libertatea cu dezadaptarea, provocându-şi sieşi neplăceri, iar societăţii pagube.(…)

Notele şi calificativele de la şcoală (ca pedeapsă şi recompensă) reprezintă „biciul şi bombonica“ primite în cursul dresajului. Notele deviază cursul firesc al copilului de la plăcerea de a şti, de a-şi satisface curiozitatea, de a se juca, spre dorinţa de a avea note mari, indiferent cum ar fi obţinute.

Una dintre fetele mele a venit odată de la grădiniţă foarte mândră, avea lipită pe rochiţă o mare faţă surâzătoare:

Ia uite, mami, ce am primit la engleză“.

Am întrebat-o dacă i-a plăcut ce a învăţat, dacă a descoperit ceva interesant, mi-a răspuns că nu ştie, dar îi place engleza pentru că primeşte abţibilduri. Tot interesul pentru engleză era drenat către dorinţa de a se împopoţona cu „feţe vesele“.

Fragment din volumul Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori de Speranţa Farca

   


A face întotdeauna pe plac copiilor nu înseamnă educaţie, ci doar seducţie. Ideal este ca cel mic să fie pus cât mai repede față în față cu realitatea.

Orice părinte ştie cât de dificil este să îmbini iubirea şi respectul pentru copil cu autoritatea. Exagerarea într-un sens sau altul produce perturbări în comportamentul copilului, se arată în noul volum Cum să ne educăm copiii.

Aldo Naouri, pediatru şi psihoterapeut, demonstrează în această carte că în lumea contemporană balanţa a înclinat prea mult în favoarea iubirii şi toleranţei faţă de copil, pierzându-se din vedere importanţa autorităţii. De aceea, prima urgenţă în educaţie este tocmai reabilitarea autorităţii, ceea ce presupune recurgerea la interdicţii şi frustrări.

***

Spre exemplificare, iată un pasaj din volumul Cum să ne educăm copiii privitor la importanța confruntării celui mic cu realitatea în culorile ei reale (citatul este din excelentul capitol intitulat ”Elogiul frustrării”):

”Ce este de făcut pentru ca acest copil să poată, fără mari dificultăţi, să se insereze și să se înscrie mai târziu în lumea adulţilor care îi este destinată? Trebuie să facem din acest copil o fiinţă bună și profund morală într-o lume „rousseauistă“? Sau, pur și simplu, ar trebui mai bine un fel de „șmecher“ capabil să se descurce în orice situaţie? A face din el o oaie nu ar însemna, pe termen lung, să-i faci un serviciu. Ar însemna chiar să-l încredinţezi unui mediu care nu îi va face cu siguranţă nici cel mai mic cadou.

Un șmecher, chiar „simpatic“, nu ar putea nicidecum să fie un scop în sine! Aceasta ar însemna să agravezi în mod intenţionat situaţia deja deplorabilă împotriva căreia credem că ar trebui să-l înarmăm. Soluţia care se impune nu poate fi nici produsul unui amestec al celor două opţiuni.

Ar trebui construită o fiinţă cât mai bună posibil, dar suficient de solidă, de asemenea pentru a putea să se înscrie în umanitate fără a se lăsa distrusă de cei asemănători ei, mai puţin dispuși decât ea să o facă. Ceea ce ar însemna că trebuie efectiv să-l înarmăm pe copil, altfel spus să-l aruncăm, cât mai devreme posibil, fără violenţă, dar și fără ezitare, în realitatea mediului său imediat pentru a-i permite să-i sondeze măsura, să i se adapteze.

Or, cu ce primă realitate va fi el confruntat? De fapt, cu realitatea care nu i-a fost prezentată mai devreme, și anume că nu este singur pe lume și cu atât mai puţin în centrul ei, că nu are niciun drept să aibă o asemenea pretenţie și că nimic, dar absolut nimic nu îi este îndatorat”.

 

%d blogeri au apreciat: