Marijuana, memoria și atenția distributivă

Un studiu controlat a analizat în profunzime funcţia cognitivă a două grupuri distincte de utilizatori de marijuana și a unui grup de control format din nonutilizatori.

Oamenii din primul grup aveau în jur de 45 de ani și fumaseră foarte mult (aproximativ cinci jointuri pe zi) pentru o perioadă medie de 34 de ani. Oamenii din al doilea grup erau mai tineri (în medie 28 de ani) și fumaseră aproximativ patru jointuri pe zi timp de opt ani. Performanţa acestor grupuri a fost comparată cu subiecţii de vârste comparabile din grupul de control, care nu erau utilizatori de marijuana. Grupul mai în vârstă al utilizatorilor cronici a avut rezultate mai slabe decât celelalte grupuri la testele de învăţare verbală și memorie, precum și la un test de atenţie distributivă.

Există câteva aspecte importante cu privire la acest studiu. În primul rând, acesta indică faptul că, după mulţi ani de utilizare excesivă a marijuanei, există unele deficite cognitive care par a fi permanente. Dar persoanele care au fumat foarte mult vreme de opt ani nu au avut niciun deficit. Utilizatorii din cele două grupuri au fost diferiţi sub un alt aspect, și anume vârsta la care au început să consume marijuana. Persoanele din grupul mai în vârstă au început să consume marijuana de la aproximativ doisprezece ani, în timp ce grupul utilizatorilor mai tineri a început la aproximativ douăzeci de ani.

Consumul de droguri la o vârstă atât de fragedă ar putea avea o legătură cu deficitele cu care s‑au confruntat la vârsta adultă. Aceste descoperiri sugerează oare că expunerile repetate la THC în timpul adolescenţei ar putea cauza leziuni sau deficite care nu s‑ar produce la vârsta adultă pentru aceleași niveluri de expunere? Pentru moment, cel mai bun răspuns este că nu știm, dar există unele studii asupra cărora merită să reflectăm…

 Citiți mai mult în cartea

Tripat.

Ce trebuie să ştii despre droguri:

de la alcool la ecstasy

   

Vruuum… Ma’ina.

Nimeni nu veni să-i deschidă uşa, dar auzi scâncetul unui copil mic prin fereastra de la parter din stânga ei, care era întredeschisă. Ciocăni din nou, mai repede decât ar fi făcut-o dacă n-ar fi vrut să-şi abată atenţia de la propriile gânduri, iar de data asta, se auzi o voce îndepărtată:

— Stai că vin, ce dracu’!

Uşa se deschise brusc şi în prag apăru o femeie care avea în acelaşi timp înfăţişare de copil şi de babă, îmbrăcată într-un tricou bleu murdar şi o pereche de izmene bărbăteşti de pijama. Avea aceeaşi înălţime ca şi Kay, dar era scofâlcită; oasele feţei şi sternul ieşeau în evidenţă pe sub pielea albă străvezie. Părul aspru şi vopsit într-un roşu intens, arăta ca o perucă proţăpită în creştetul capului, pupilele erau minuscule, iar pieptul era ca şi inexistent.

— Bună, tu eşti Terri? Sunt Kay Bawden, de la Serviciile Sociale. Îi ţin locul lui Mattie Knox.

Pe toată pielea cenuşiu-albicioasă a braţelor fragile ale femeii se vedeau cicatrici argintii, iar pe interiorul unui antebraţ era o inflamaţie roşie urâtă. O suprafaţă întinsă de ţesut cicatrizat pe braţul drept şi pe partea de jos a gâtului dădeau pielii un aspect lucios de plastic. Kay cunoscuse o narcomană din Londra care-şi incendiase din greşeală casa şi-şi dăduse seama prea târziu ce se întâmplă.

— Mda, bine, spuse Terri, după o pauză excesiv de lungă. Când vorbi, păru mult mai vârstnică; mai mulţi dinţi îi lipseau. Se întoarse cu spatele la Kay şi coborî câteva trepte instabile spre holul întunecat. Kay o urmă. Casa mirosea a mâncare stricată, a transpiraţie şi a mizerie nemişcată din loc. Terri o conduse pe Kay prin prima uşă la stânga, într-o cameră de zi minusculă.

Nu vedeai cărţi, picturi, fotografii sau televizor. Nimic în afară de două fotolii mizerabile şi un set stricat de rafturi. Podeaua era înţesată de tot felul de resturi. O stivă de cutii nou-nouţe din carton lipite de perete făceau notă discordantă.

  

  

Un băieţel desculţ stătea în picioare în mijlocul podelei, îmbrăcat în tricou şi cu un scutec Pampers umflat. Kay ştia din dosar că băieţelul avea trei ani şi jumătate. Smiorcăitul lui părea inconştient şi nemotivat, ca un fel de maşină de zgomot ca să semnaleze că se afla acolo. Strângea în mână un pacheţel de cereale miniatural.

— Deci, el trebuie să fie Robbie! zise Kay.

Băiatul se uită la ea când îi rosti numele, dar continuă să scâncească.

Terri împinse la o parte o cutie metalică de biscuiţi zgâriată, care se afla pe unul dintre fotoliile murdare şi ferfeniţite, şi se ghemui pe scaun, privind-o pe Kay pe sub pleoapele grele. Kay ocupă celălalt fotoliu, pe braţul căruia stătea cocoţată o scrumieră plină ochi. Mucurile de ţigară căzuseră pe şezutul fotoliului, le simţea sub coapse.

— Salut, Robbie, spuse Kay, deschizând dosarul lui Terri.

Băieţelul continuă să se vaite, zgâlţâind pachetul de cereale; ceva zăngăni înăuntru.

— Ce-ai acolo? întrebă Kay.

Puştiul nu răspunse, dar clătină şi mai zdravăn pachetul. O mică figurină din plastic zbură din cutie, făcu un arc şi căzu în spatele cutiilor de carton. Robbie începu să se vaite. Kay se uită la Terri, care privea lung la copil, cu chipul lipsit de expresie. În cele din urmă, Terri murmură:

— Gura, Robbie.

— Vrei să vedem dac-o putem scoate de-acolo? zise Kay, bucuroasă de pretextul ivit pentru a se ridica şi a-şi scutura partea din spate a picioarelor.

— Ia să vedem, adăugă ea.

Îşi lipi capul de zid ca să se uite în spaţiul din spatele cutiilor. Figurina se înţepenise aproape de partea de sus. Îşi împinse mâna în interval. Cutiile erau grele şi dificil de mişcat. Kay reuşi să apuce figurina, care, odată ajunsă în palma ei, văzu că era vorba de un omuleţ grăsan, ca un Buddha aşezat pe vine, de culoare purpurie.

— Ei, uite-l, zise ea.

Robbie încetă să se mai smiorcăie; luă figurina şi o puse la loc în pachetul de cereale, pe care începu din nou să-l scuture.

Kay se uită în jur. Două maşinuţe stăteau răsturnate sub rafturile deteriorate.

— Îţi plac maşinuţele? îl întrebă Kay pe Robbi, arătând spre ele.

Băiatul nu se uită în direcţia degetului ei, ci miji ochii la ea cu un amestec de calcul şi curiozitate. Apoi se duse repede să ridice o maşinuţă pe care o ţinu ridicată, ca ea s-o poată vedea.

— Vruuum, zise le. Ma’ina.

— Aşa e, spuse Kay. Foarte bine. Maşinuţă. Vruuum, vruuum.

Se aşeză din nou şi-şi scoase blocnotesul din geantă.

— Deci, Terri, cum merge treaba?

Urmă o pauză până când Terri spuse:

— Bene.

— Doar ca să ştii: Mattie a fost trimisă în concediu medical, aşa că eu îi ţin locul. Va trebui să revedem informaţiile pe care mi le-a lăsat, ca să verificăm că nimic nu s-a schimbat de când te-a văzut săptămâna trecută, bine? Deci, ia să vedem: Robbie e la creşă acum, da? Patru dimineţi pe săptămână şi două după-amiezi?

Vocea lui Kay părea să ajungă la Terry doar de la depărtare. Era ca şi cum ai fi vorbit cu cineva aflat în fundul unui puţ.

— Mda, spuse ea, după o pauză.

— Cum îi merge? Îi place?

Robbie înfipse maşinuţa în cutia de cereale. Luă unul din mucurile de ţigară căzute de pe pantalonii lui Kay şi îl strivi peste maşinuţă şi Buddha cel purpuriu.

— Mda, spuse somnoroasă Terri.

Dar Kay trecea în revistă ultima parte a notelor dezlânate pe care Mattie le lăsase înainte să fie trimisă acasă.

— N-ar fi trebuit să fie acolo azi, Terri? Nu e marţi una din zilele în care merge?

Terri părea să se lupte cu dorinţa de a dormi. O dată sau de două ori capul i se legănă un pic pe umeri. În cele din urmă, zise:

— Krystal trebuia să-l ducă acolo, dar n-a făcut-o.

— Krystal e fiica dumitale, da? Câţi ani are?

— Paisprezece, spuse Terri pe un ton visător… şi jumate.

Din însemnările pe care le-avea în faţă, reieşea că vârsta fetei era de şaisprezece ani. Urmă o lungă pauză.

Două căni ciobite stăteau la piciorul fotoliului lui Terri. Lichidul murdar dintr-una din ele avea un aspect sângeriu. Braţele lui Terri erau încrucişate peste pieptul ei plat.

— L-am îmbrăcat, spuse Terri, trăgându-şi cuvintele de undeva, din adâncul conştiinţei sale.

— Îmi pare rău, Terri, dar trebuie să întreb, spuse Kay. Te-ai drogat în dimineaţa asta?

Terri îşi lipi pe gură mâna ca o gheară.

— Noo.

  

O poveste galeză pentru fanii lui Irvine Welsh și Chuck Palahniuk

Bookblog recomandă romanul SFÂRTECĂRI de Niall Griffiths, o poveste care va fi, cu siguranță, pe placul fanilor lui Irvine Welsh, Chuck Palahniuk și Jack Kerouac:

Pentru cei mai mulţi dintre noi, Ţara Galilor reprezintă o fărâmă  neglijabilă a Regatului Unit şi o destinaţie turistică  mai degrabă exotică, de încercat după ce ne-am plictisit de sejurul clasic la mare sau la munte. Multe dintre personajele cărţii de faţă au ajuns în Aberystwyth, un orăşel galez de coastă, în ipostaza de turişti. Împotmolirea lor acolo are ceva din vlăguirea care-l ţintuieşte pe Hans Castorp în muntele vrăjit. Punctul comun al acestor personaje este dependenţa de droguri sau de alcool; mai presus de personalitatea fiecăruia se află nevoia de a obţine următoarea doză. (…)

   

       

 Citește și: “Când tripuieşti, încep să se întâmple chestii ciudate”

   

Dacă  până acum dependenţii de droguri erau portretizaţi clişeic drept locuitori ai metropolelor, Sfârtecări trece dincolo de imaginea contemporană idealizată a zonelor rurale. Turiştii vin în preajma Aberystwythului

„să vadă sate mici şi ciudate, munţi şi lacuri şi poate să vadă care sunt preţurile cabanelor de vacanţă şi ce văd? Nişte sperietori de ciori care aleargă prin pădure – cad – borăsc…”.

Însă, conform observaţiei amare a unuia dintre protagonişti, aceia ce se întorc acasă după sejurul rustic nu au văzut, în fond, decât ceea ce au vrut să vadă: dincolo de suprafeţele văruite în alb ale căsuţelor, sărăcia, incestul, fabricile de droguri şi bombe, violenţa şi abuzurile de tot felul rămân vizibile doar pentru cei implicaţi direct în ele. (…)

   

Citește mai departe întreaga recenzie.

   

Poveste din Las Vegas

CAPCANA URBANĂ

Cine nu-şi doreşte să meargă la Las-Vegas? Să alunece pe bulevardele copleşite de lumină, să simtă adrenalina în vene după două pahare de whisky şi o duzină de pariuri la masa de joc din cazinouri, să facă puţină echilibristică aventuroasă pe sârma posibilului între polul câştigului imens şi cel al ruinei. Ca destinaţie turistică, oraşul păcatului, construit în mijlocul deşertului, atrage vizitatorii prin reputaţia şi prin senzaţiile tari pe care le oferă. Dar cum e să te naşti şi să trăieşti în miezul acestui paradis artificial al speculaţiilor şi al exceselor? Cum e să auzi cântecul ademenitor al sirenelor de când ai învăţat să baţi mingea în faţa casei şi până la vârsta majoratului? Pe urmele unei astfel de curiozităţi se construieşte romanul lui McGinniss care  ne face să vedem dincolo de expresia turistică boemă a Las-Vegasului şi ne introduce în adâncimile şi intimităţile sale urbane cât se poate de tragice.

Poveste din Las-Vegas abundă în indecenţă,  scene violente, consum de droguri, prostitutie, bătăi şi limbaj vulgar şi se înscrie în linia ficţiunilor decadente, ale generaţiei underground. De data aceasta însă, naraţiunea nu este un simplu pretext pentru desfăşurarea unui exhibiţionism al exceselor, într-o formă exploatativă. Comportamentul discutabil şi (auto)distructiv al protagoniştilor serveşte conturării imaginii unui oraş şi, mai presus de toate, a patologiei pe care acesta o instalează printre localnici: dependenţa. Reuşita remarcabilă a lui McGinnis este aceea de a nu particulariza portretizarea acestei dependenţe: drama personajelor nu se consumă alimentată de o adicţie anume (droguri, bani, sex) ci datorită unui ataşament mai general, ambiguu şi năucitor faţă de oraşul care-şi schimonoseşte locuitorii.

Opulenţa şi mirajul Las-Vegasului sunt construite pe umerii unor oameni obişnuiţi. Mai ales pe spatele oamenilor cu posibilităţi limitate care şi-au părăsit casele, chiar şi din Mexic, din America de Sud pentru a asigura familiei un trai decent, cu costuri mici…

Citește întreaga recenzie semnată de Sever Gulea pe blogul: http://blog.libris.ro/2010/04/21/poveste-din-las-vegas/

“Când tripuieşti, încep să se întâmple chestii ciudate”

„Orice fan al Trainspotting va considera Sfârtecări un roman convingător, tulburător și fascinant” – The Times.

Romanul Sfârtecări al lui Niall Griffiths este cel de-al doilea tradus la Pandora M, după Kelly + Victor. Povestea se petrece într-un orășel de pe coasta vestică a Țării Galilor, Aberystwyth. Deși pare un fel de Macondo mitic și vels, e de fapt un foarte realist cimitir al disperaților, un punct terminus al oricărei speranțe, o Mecca a drogaților, alcoolicilor, micilor infractori și curvelor de ocazie, granița în care Europa se învecinează cu oceanul, dar și cu cea mai autentică lume a declasaților.

Înfrânți ai vieții și mai ales foarte tineri, Roger, Malcolm, Mairead, Sioned, Margaret, Paul, Colm, Laura, Liam, Bill etc. nu au altă alegere decât lenta autodistrugere cotidiană, prin practicarea tuturor orgiilor evazioniste imaginabile.

***

Fragment din romanul Sfârtecări:

Stau ascuns în grădină, sub fereastra locuinţei lu’ Iain scoţianu’. Stă deasupra unui magazin, ceea ce e bine, pentru că asta înseamnă că nu e niciun fraier la parter care să mă vadă şi să mă întrebe ce fac acolo sau să dea fuga la etaj şi să-i spună lu’ Iain. Sau chiar să sune la poliţie, ca să zic. Asta chiar că ar fi naşpa… De la fereastra de la etaj se aud voci şi muzică tehno tare, aşa că întind un prosop vechi sub ea, pe iarbă, ca să zic, aprind o ţigară şi aştept. N-ar trebui să dureze prea mult, ca să zic, dacă subofiţerii Dyfed şi Powys se suie odată în maşina aia… Acu’ câteva zile, nou’ şef al poliţiei bătea câmpii despre cum o să stârpească el ameninţarea drogurilor din vestul Ţării Galilor odată pentru totdeauna şi toate tâmpeniile ăstea. Abureli, omule. A oferit o recompensă pentru informaţii care ar conduce la arestarea unor dealeri cunoscuţi. Cretinu’. De parcă aş avea io nevoie de recompensa lor; îmi iau io recompensele mele. Păi altfel cum.

Grădina asta e o groapă de gunoi. Peste tot cutii şi sticle, chiar şi scutece de copii folosite, ca să zic. Tâmpitu’ ăla de Iain ar trebui…

BANG! BANG! ZBUFFFF!

Ah, cre’ că asta a fost uşa. În camera de deasupra e haos:

— Căcat! Aruncă-le!

— Cine e, Iain, spune-mi cine dracu’ e!

— Dă-te dracu’ din faţa mea!

— ARUNCĂ-LE ODATĂ!

Da, uite cum încep să vină, o ploaie minunată, de la fereastră încep să curgă pliculeţele cu amfetamine şi heroină, pacheţele de plastic cu iarbă şi pastile… Toate plutesc în jos, ca nişte fluturi morţi, ca să zic, şi se opresc pe prosopu’ meu întins. Măsuri disperate, v-am spus. O seringă îmi vâjâie la vreo câţiva centimetri de nas şi se înfige în pământ, ca o versiune miniaturală a sabiei ăleia de la sfârşitu’ filmului ăla cretin Braveheart, cu cretinu’ ăla de Gibson. Putea să se înfigă în mine fără probleme… putea să iasă nasol faza asta.

— Unde e mandatu’! Arată-mi mandatu’, fraiere!

— Ce se întâmplă aici, poate cineva să-mi explice ce se întâmplă aici?

— Ieşi afară! N-ai niciun drept, prietene!

Împachetez prosopu’ cu grijă, ca să zic, îl bag sub geacă şi trag fermoarul până sub gât. Îmi trag pe cap gluga, apoi sar peste zidu’ grădinii dintr-o mişcare, sunt un adevărat Superman. Îmi pipăi punga norocoasă de sub geacă şi simt cum toate durerile mele dispar. Beton. Alerg până acasă în timp record. Mişto.

Niall Griffiths la un pahar de vorbă

***

N-ai observat niciodată că, atunci când tripuieşti, încep să se întâmple chestii ciudate? Adică chiar se întâmplă, ca să zic, nu doar în capu’ tău, chiar se întâmplă, în lumea reală… Lucruri ciudate. De fiecare dată.

Paulie intră în crâşma în care io, Malcolm şi Colm am băut toată dimineaţa şi toată dup-amiaza. Malcolm tocmai a făcut o afacere dubioasă cu nişte casete video furate sau aşa ceva, aşa că e plin de bani, ceea ce mie îmi convine, pentru că sunt lefter şi Colm la fel, da’ asta nu e ceva neobişnuit pentru ţiganu’ ăla tâmpit care nu ştie decât să se milogească.

Paul zice:

— Ce planuri aveţi pentru azi? Aveţi ceva? Ce ziceţi să băgăm nişte pastile şi să plecăm într-o călătorie undeva?

Sună bine, ca să zic, numa’ că io sunt puţin precaut cu tripuitu’ de data trecută, când era să-mi fac creieru’ varză, da’ Paulie a făcut rost de nişte pastile de LSD despre care ne asigură că sunt bune şi prietenoase, de parcă io n-aş şti asta, de parcă aş avea nevoie să-mi explice amatorii cum e cu drogurile, aşa că băgăm fiecare câte una, ca să zic, şi ieşim din oraş cu maşina lui rablagită, în timp ce la boxe cântă Manics, trandafiri la spital şi aşa mai departe, omule. O luăm printre munţi, trecem de cabana lu’ Bill şi intrăm pe strata Florida, ca să zic, şi ne întindem pe spate în curtea unei mănăstiri, aşteptând ca acidul să intre în acţiune şi să-şi facă număru’, ca să zic. Stau pur şi simplu acolo, întins… Doar ceru’ şi iarba, omule; asta mi-a plăcut întotdeauna la călătorii, e cea mai bună fază pentru acid, băiete, cum îmi zumzăie în cap ca albinele, cum râdem toţi patru, vorbim şi mestecăm fire de iarbă ca nişte ţărani. Sau oi. Pastilele sunt bune, omule, e distracţie garantată, chiar şi Colm e de acord, şi el de obicei nu e cu acidu’, iar Malcolm nu se mai poate opri din râs de unu’ singur. Paulie dansează, ca şi cum ar exista o muzică pe care el o ascultă, da’ nu există nimic, în afara păsărilor şi a insectelor…

Beton.

Ne ducem să ne uităm la mormântu’ lu’ Dafydd, Dafydd ap Gwilym, ca să zic, poetu’ ăla tâmpit, ştii, şi în timp ce stau acolo încep să simt energia acestui loc, încep să-mi imaginez călugări chelioşi, cu rase maro, plimbându-se în cerc pe acolo şi cântând imnuri de slavă zeilor… o gaşcă de indivizi cu torţe arzând şi furci la porţile mănăstirii… da’ e ca şi cum nu mi-aş imagina deloc, e ca şi cum mi-aş aminti, înţelegi ce vreau să zic? Ca şi cum aş putea să miros efectiv flăcările şi să aud vocile, şi aproape ca şi cum aş simţi atingerea oamenilor care trec pe lângă mine, le-aş simţi respiraţia…

Absolut uluitoare chestia asta, omule. E o senzaţie extraordinară, serios.

— N-a mai rămas cine ştie ce din mănăstirea asta, nu-i aşa? zice Malcolm, privind în jur. Îţi dă o senzaţie ciudată… e genu’ de loc despre care ar putea să bată câmpii Phil, ştii, cu fazele lui hippy…

Începe să-l imite pe Phil Bâlbâitu’, da’ fără să se bâlbâie, ca să zic, şi e atât de la fix, că toţi ne pişăm pe noi de râs.

— Am fost azi în strata Florida, am băgat nişte pastile şi am trecut pe la mormântu’ lu’Dafydd. Mi s-a părut ceva foarte psihedelic.

Îl imită perfect, cu vocea lui tremurată şi plângăcioasă. Râd de mă sparg, omule.

Mai stăm o vreme pe-acolo, prostindu-ne, ca să zic, şi savurând efectu’, apoi ne ducem la crâşma aia din Ponty, aia cu un nume lung, unde stăm până se întunecă. Dup-aia Paul ne duce cu maşina la crâşma din Goginan, aia druidă, ca să zic. E o crâşmă mişto asta; în timpu’ zilei se vede toată valea, vezi casele mici şi albe de pe coastele dealurilor, ca să zic, şi aburii care se ridică din pădure, exact ca în Twin Peaks… mişto de tot… linişte completă, ca să zic, şi plăcut… Încă îmi zumzăie în cap, acidu’ parcă mă face să plutesc, e absolut minunat, omule, şi tocmai sunt pe cale să mă duc la bar şi să mai iau un rând cu bani de la Malcolm când se întâmplă ceva ciudat, cum era şi cazu’ să se întâmple, mai devreme sau mai târziu, pentru că aşa e întotdeauna: uşa se dă de perete şi un moş tâmpit se năpusteşte în bar aproape înlăcrimat, cu faţa roşie, strălucitoare şi transpirată, cât pe ce să se cace pe el de emoţie:

— Repede, repede! Afară! O, Doamne, e acolo! Trebuie să veniţi să vedeţi, repede, înainte să dispară! Repede! E chiar pe cer, acolo, Dumnezeule!