Tag Archive: Douglas Kennedy



Rulada de carne tocata. Dan pregatise rulada de carne tocata. Folosise reteta mamei lui, acoperind rulada cu sos de rosii Heinz si asezand carnea cu trei catei de usturoi zdrobit. A facut si cartofi la cuptor si o salata de spanac proaspat ca sa insoteasca rulada. Si cumparase o sticla de vin rosu australian — Jacob’s Creek— despre care mi-a spus ca „tipul de la supermarket a zis ca e «foarte băubil»“.

— Asta-i o mare lauda de la un tip de la supermarket, am spus. Chiar apreciez ca te-ai ostenit atata…

— M-am gandit ca trebuie sa sarbatorim ca am pus mana pe slujba.

— Da, cred ca merita sa sarbatorim.

— Si stiu ca la sapte ai chestia cu lectura cu Lucy…

— Mai e o ora pana atunci, daca rulada e gata…

— Va fi gata in cincisprezece minute.

— Minunat! Deschidem vinul?

A luat sticla, a desurubat capacul si a turnat vin in doua pahare. Mi-a intins unul si am ciocnit.

— Pentru noua ta slujba, am spus.

— N-am crezut niciodata ca am sa toastez pentru o slujba la magazie.

Cinci zile— E o slujba de administrator.

— Ajutor de administrator.

— Totusi e un post de management.

— La magazie.

— Dan…

— Stiu, stiu. Ne va usura mult situatia.

— Si va duce si la alte lucruri pentru tine. Sunt sigura ca e doar o solutie temporara…

— Te rog sa nu mai tot incerci sa ma faci sa ma simt mai bine.

— Ar trebui sa incerc sa te fac sa te simti mizerabil?

M-am dus la el si l-am cuprins in brate si l-am sarutat direct pe gura si i-am soptit:

— Te iubesc.

In loc sa ma sarute si el, a lasat capul in jos.

— E dragut ce spui, a zis el in cele din urma.

Am pus un deget sub barbia lui si am vrut sa-i ridic capul, dar el m-a dat la o parte.

— Trebuie sa vad ce fac cartofii, a spus.

Am ramas pe loc, amortita. Poate trimiteam eu semnalele gresite. Poate spuneam incontinuu lucruri pe care el le interpreta ca fiind critice sau depreciative sau…

— Am facut ceva care te-a suparat? m-am auzit intreband cu glas tare.

Dan a inchis usa cuptorului, s-a indreptat de spate si m-a privit uimit.

— Am spus eu asta?

— Ai impresia ca nu te sustin indeajuns sau ca transmit un fel de…

— De ce aduci asta in discutie?

— Pentru ca…pentru ca…

Cuvintele mi-au ramas in gat, deoarece se intreteseau cu un hohot de plans.

— Pentru ca… ma simt pierduta.

Ce a spus el apoi a fost… sa zic asa, „incredibil“; asta este singurul cuvant care mi-a venit in minte.

— Asta nu-i vina mea.

Acum hohotele de plans n-au mai ramas in gat. M-am asezat pe un taburet, plangand. Tot ce tinusem in frau saptamani intregi, luni intregi, a rabufnit brusc intr-un plans cu suspine.

Atunci a intrat Sally.

— Inca o seara fericita acasa, a spus ea.

— N-am nimic, n-am nimic, am spus, fortandu-ma sa nu mai plang.

— Bine-nteles ca n-ai. Nici tata nu are nimic. Si ne iubim toti. Si totul e grozav. Si, apropo, sar peste cina.

— Dar tatal tau a pregatit o rulada de carne minunata.

— De cand e rulada „minunata“? Oricum, tocmai am primit un telefon de la Brad. Parintii lui s-au hotarat sa ia cina in seara asta la Solo Bistro in Bath si m-au intrebat daca vreau sa vin si eu.

— E cam tarziu pentru asta, a spus Dan.

— De ce, ma rog? a intrebat Sally.

— Pentru ca cina ta e in cuptor.

— Am sa mananc maine resturile.

— Scuze, dar nu-ti dau voie, a spus Dan.

— Nu-i corect! a spus Sally.

— Pacat ca tu crezi asta.

— Haide, tatat— Solo Bistro e un restaurant grozav…

— Nu stiu, ca n-am mancat niciodata acolo.

— Asta pentru ca in ultimul an si jumatate ai fost somer si amarat si…

— Sally…, am spus.

— Pai, asta-i adevarul… si tu stii ca asa e, mama.

Tacere.

Dan s-a aplecat incet si a bagat la loc cartofii in cuptor. Apoi, indreptandu-se, s-a intors cu spatele la fiica lui si i-a spus:

— Daca vrei sa mananci cu oamenii aia, du-te.

Fragment din Cinci zile de Douglas Kennedy

 

 

Reclame

I‑am zâmbit mult prea precocei mele fiice şi i‑am propus să mai bem un pahar de vin.

— Am o întrebare nemţească, a spus ea.

— Pune‑mă la încercare.

— Zilele trecute am tradus la curs din Luther.

— Profesorul vostru e sadic?

— Nu, doar neamţ. Oricum, în timp ce parcurgeam o colecţie de aforisme ale lui Luther, am găsit ceva adecvat…

— Adecvat cui?

— Nu unei persoane anume. Dar nu sunt sigură că am înţeles exact citatul.

— Şi crezi că eu pot să te ajut?

— Tu vorbeşti fluent germana, tată. Du sprichst die Sprache.

Clipa— Numai după câteva pahare de vin.

— Modestia e plicticoasă, tată.

Fragment din:

— Continuă: spune‑mi citatul din Luther.

Wie bald, „nicht jetzt“, „nie“ wird.

N‑am clintit. Doar am tradus.

Ce repede „nu acum“ devine „niciodată“.

— E un citat grozav, a spus Candace.

— Şi, ca toate citatele grozave, spune un anumit adevăr. Ce te‑a făcut să‑l remarci?

— Faptul că mă tem că sunt genul de persoană „nu acum“.

— De ce spui asta?

— Nu pot trăi clipa, nu mă pot mulţumi cu situaţia de acum.

— Nu eşti cam dură cu tine?

— Deloc. Fiindcă ştiu că şi tu eşti aşa.

Wie bald „nicht jetzt“ „nie“ wird.

Clipa… am spus, ca şi cum rosteam prima dată cuvântul, atent la cum sună. E un loc mult supraapreciat.

— Dar e tot ce avem, aşa‑i? Seara asta, conversaţia asta, clipa asta. Mai e ceva?

— Trecutul.

— Ştiam că ai să spui asta — e obsesia ta. E în toate cărţile tale. De ce „trecutul“, tată?

— El denunţă întotdeauna prezentul.

Şi fiindcă niciodată nu poţi scăpa cu adevărat din strânsoarea lui, la fel cum nu te poţi împăca întru totul cu ceea ce este definitiv în viaţă. Ia gândiţi‑vă: căsnicia mea o fi început să se destrame acum un deceniu şi poate că primul semn de final de partidă a fost în acea zi din ianuarie trecut, când am cumpărat casa din Maine. Însă nu am acceptat cu adevărat că totul s‑a sfârşit, până în dimineaţa de după cina cu Candace, când pe la opt şi un sfert am auzit o bătaie în uşa casei mele.

  


ClipaCând un scriitor inteligent își face lecțiile (vedeți filmul de mai jos), el devine un ghid turistic pe cinste. Călătoriți pentru o CLIPĂ, alături de personajul principal din romanul lui Douglas Kennedy, printr-un cartier colorat (și boem) al Berlinului:

  

Următoarea oră mi‑am petrecut‑o rătăcind prin Kreuzberg. Mi‑a plăcut ce am văzut.

Clădiri rezidenţiale din secolul al nouăsprezecelea în diverse stadii de degradare, dar încă impunătoare în soliditatea lor. Graffiti peste tot, o mare parte din ele având legătură cu încălcarea drepturilor omului de către guvernul turc (mi‑am notat în carnet diverse slogane şi, mai târziu, am pus să‑mi fie traduse), iar altă parte, după cum aveam să descopăr, constând în obişnuitele chestii anar­histe germane despre eviscerarea statului burghez, capitalist.

Kreuzbergul nu avea absolut nimic burghez. Am examinat câteva cafenele mici, dar toate mi‑au amintit de versiunile germane ale vechilor taverne ale generaţiei beat care, în tine­reţea mea, străjuiau Greenwich Village. Barurile pe care le‑am remarcat erau fie genul de localuri heavy metal în care mă aventurasem seara trecută, fie obişnuitul local de stil vechi Bierstube, fie enclave turceşti. Acestea erau luminate cu tuburi fluorescente şi populate de bărbaţi cu ochii duşi în fundul ca­pului şi tichii, care fumau în draci, beau rachiu şi apoi cafea, şi fie vorbeau conspirativ, fie se uitau în gol cu privirea celor singuratici, a celor exilaţi, a celor daţi la o parte.

Aceşti băr­baţi puteau fi văzuţi peste tot pe străzi. La fel şi grupurile de turcoaice care purtau broboade musulmane (sau, foarte rar, chador‑ul complet) şi îşi plimbau copiii în landouri sau că­rucioare‑sport şi sporovăiau neîncetat între ele. Pretutindeni erau skinhead şi fete punkiste stil Sabine, toţi raşi în cap sau cu părul făcut ţepi şi cu pomeţii împodobiţi cu tatuaje. Erau şi drogaţii care săreau în ochi — pământii la faţă, emaciaţi, cu acea expresie apatică, pierdută a toxicomanului care îşi aşteaptă următoarea injecţie.

 

  

Erau o grămadă de localuri unde se serveau chiftele arăbeşti, de mazăre, şi pizzerii ieftine şi genul de buticuri care vând paltoane milităreşti şi geci de motociclişti şi cizme grele. Cei rafinaţi, cei înstăriţi, cei au courant nu aveau loc în Kreuzberg. Kreuzbergul era ieftin. Era ordinar. Era pestriţ şi profund eterogen. Era cu adevărat boem — nu unul dintre presupusele cartiere boeme în care se mutaseră muncitorii calificaţi cu bani şi în care singurii artişti care locuiau acum erau cei foarte bogaţi. După această inspecţie scurtă, am înţeles clar că era un cartier în care se adunaseră outsiderii; unde era cu putinţă să găseşti un fel de punct de sprijin într‑o lume altfel rezervată şi dificilă.

În timpul lungii mele plimbări pe străzile înguste şi lungi n‑am putut să nu‑mi spun: Acesta este unul dintre locurile alea care oferă adăpost ieftin şi discreţie absolută tuturor nou-veniţilor. Ai putea să ancorezi aici şi să trăieşti cu foarte puţin. Ai putea să renunţi la ambiţie şi să exişti pur şi simplu. Era o tabula rasa urbană, pe care puteai să‑ţi trasezi propriul set de reguli; propriul modus vivendi pentru această perioadă din viaţă.

(Pentru fotografii și alte impresii, vedeți și circuitele prin aceeași zonă propuse de Guardian și de Metropotam)

   

 


Am inspirat adânc; aerul era atât de curat, atât de tare, încât chiar am ameţit.

Şi, pentru scurt timp, am pierdut de tot noţiunea lumii aflate dincolo de acel loc. Nu exista trecut, nu exista viitor, nu existau complicaţii personale, nu exista sentiment de inadecvare sau regret, şi nu exista vinovăţie. Exista doar clipa: lacul, copacii, cerul nemărginit, copilul care dormea la pieptul meu, soarele încă incandescent pe faţa mea. Şi m-am pomenit gândind: aşadar, aşa e fericirea… trecătoare, de scurtă durată, efemeră… şi s-a dus. Într-o clipă.

În celălalt capăt al canoei, şi Toby se cufundase în tăcere. Nu mai vâslea şi se uita la vidul acela mare şi albastru.

— Eşti religioasă? a întrebat el în cele din urmă, stricând momentul.

— Nu chiar, dar aş vrea să fi fost.

— De ce?

— Oh, pentru sentimentul de siguranţă, presupun. Datorită ideii că nu eşti întru totul răspunzător de tot ce ţi se întâmplă. Şi, desigur, pentru credinţa că dincolo de toate astea există ceva.

— Asta ar fi o descoperire destul de amuzantă, a spus Toby. Viaţă după moarte… deşi, personal vorbind, din tot ce am citit despre asta, cred că raiul mi s-ar părea destul de plictisitor. N-ai nimic de făcut în afară de a contempla paradisul. Ce-aş face eu toată ziua? N-ar exista nimic de schimbat.

— De ce eşti aşa de sigur că ai să ajungi în rai?

— Bună întrebare — mai ales dacă şi Dumnezeu este, întâmplător, absolvent al Universităţii Columbia.

— Chiar ai provocat puţin haos acolo.

— Au meritat-o.

— Cine?

— Conducerea universităţii şi consiliul de administraţie. Ei au lăsat CIA să opereze prin intermediul grupului de experţi pe care l-au instalat în Columbia. Ei au acceptat donaţii mari de la companii care produc napalm. Ei au permis ca laboratoarele ştiinţifice să fie folosite de către armată pentru cercetare.

— Dar aţi reuşit să schimbaţi ceva în cele din urmă?

— Am făcut Universitatea Columbia să renunţe la banii, obţinuţi din napalm, ai marilor corporaţii şi departamentul de chimie să accepte să nu mai lucreze la mai multe proiecte ale Pentagonului.

— Asta e ceva, cred.

— Nu pari impresionată.

— Trebuie să fiu impresionată? am întrebat.

— Schimbarea revoluţionară nu se petrece peste noapte — mai ales într-un sistem capitalist atât de bine înrădăcinat ca al Statelor Unite. Spre deosebire de Rusia prebolşevică, aici problema e că proletariatul trăieşte cu iluzia că îşi poate croi drum în burghezie prin muncă grea şi obedienţă faţă de statul secular. Nu există acelaşi gen de clasă asuprită ca în Rusia ţaristă. În schimb exploatarea este ascunsă sub paravanul consumului, clasa muncitoare fiind făcută să simtă nevoia unei maşini noi, a unei maşini noi de spălat, a unui televizor color cu telecomandă… te plictisesc?

Farmecul discret— Nu, ascult, am spus.

— Dar stai cu capul rezemat de proră şi te uiţi la cer.

— Poţi să mă condamni. Uită-te şi tu unde suntem.

— Punct lovit.

— Nu caut să ţintesc, Toby.

— Nu, dar sunt vinovat că mi-am dat drumul la gură, ca de obicei.

— Te pricepi la vorbit.

— Zău?

— Oh, să fim serioşi, ştii asta. Şi e interesant ce spui.

— Dar nu în mijlocul unui lac într-o zi ca asta.

— Înveţi, am spus.

Pauză lungă.

— De ce m-ai întrebat dacă sunt religioasă? am întrebat.

— Fiindcă am sentimentul că — cum să mă exprim ca să nu sune total stupid? — cauţi un fel de sens.

— Nu caută toată lumea? Dar religia e prea simplă. „Dumnezeu te veghează… Dumnezeu te va ajuta să-ţi învingi problemele… şi, dacă pe pământ joci după reguli, după aceea vei avea viaţă veşnică“. Nu cred o clipă asta.

— Dar vrei să crezi în ceva, nu-i aşa?

— Vrei să spui, aşa cum crezi în politica revoluţionară, sau aşa cum tata crede în schimbarea politică nonviolentă?

— Poate.

— De fapt, eu vreau să cred cu adevărat în persoana mea şi capacitatea mea de a face ceva bine.

— Ce înţelegi prin asta?

Nu-mi venea să pun pe tarabă lucrurile care mă sâcâiau cu privire la viaţa mea, nu doar din cauză că eram sigură că păreau foarte banale, în comparaţie cu „schimbarea revoluţionară“ de care se ocupa Toby, ci şi din cauză că mi se părea ciudat (şi cam urât) să vorbesc despre faptul că mă simţeam prinsă în capcană, în timp ce îmi ţineam fiul în braţe.

Totuşi, am spus:

— Ce vreau să spun e că ştiu că ceea ce mă face să stau la locul meu şi mă împiedică să fac ceva ieşit din comun sunt „convenţiile burgheze“. Dar sunt iremediabil legată de acele convenţii. Deoarece ideea de a face ceva cu adevărat radical — ca de pildă să-mi părăsesc soţul şi fiul — e pur şi simplu imposibilă.

— Hei, nu toată lumea poate să joace rolul lui Troţki, a spus el. Şi nu e uşor să încalci convenţiile sociale, mai ales când la mijloc e un copil. Dar poţi să faci mici acţiuni de protest împotriva tuturor chestiilor de zi cu zi pe care trebuie să le suporţi…

— Cum ar fi?

Mi-a zâmbit.

— Cum ar fi tot ce contravine contractului marital, sau a ceea ce se aşteaptă de la tine, sau a felului în care trebuie să te comporţi.

Tăcere lungă.

— Nu cred că aş putea face asta.

— Ce anume?

— Ce propui tu.

— Eu nu propun nimic. Spun doar că, probabil, soţul tău nu îşi dă seama ce norocos e… şi ce persoană deosebită eşti tu.

— Asta-i măgulire.

— Poate — dar e şi corect.

— Ce mă face deosebită?

— Felul în care vezi lucrurile… şi faptul că eşti frumoasă.

— Acum chiar vorbeşti prostii.

— Întotdeauna ai avut o imagine de sine atât de proastă?

— Da — şi n-am mai roşit aşa de…

— Aseară.

N-am spus nimic, doar am simţit că roşesc şi mai mult.

— Să lăsăm subiectul ăsta, am spus.

— Tocmai la timp, fiindcă trebuie să părăsim şi locul ăsta.

A luat vâsla, s-a aşezat drept la pupa şi a început să vâslească înapoi spre ţărm, în timp ce soarele tocmai îşi începea lenta coborâre înspre amurg. Pe drumul de întoarcere n-am vorbit — deşi m-a străfulgerat gândul că nimeni nu-mi mai spusese că sunt frumoasă. M-am tot gândit la ce îmi spusese despre căsnicie.

  


Ca toţi scenariştii de la Hollywood, David Armitage vrea să fie bogat şi celebru. Dar, timp de 11 ani, nu are parte decât de eşecuri. Însă, brusc, dă lovitura – unul dintre scenariile sale este cumpărat de o televiziune, urmând să se facă un serial după el, care se va dovedi un mare suc­ces.

Destinul lui ia o turnură ciudată când un miliardar, mare amator de filme, pe nume Philip Fleck, îi propune o colaborare neobişnuită. Dependent de succes, David muşcă momeala şi se trezeşte că a făcut, de fapt, un pact cu diavolul, care îl aruncă pe neaşteptate în întunecată jungla hollywoodiană.

O poveste de succes

Destinul scriitorului Douglas Kennedy este unul nomad prin excelenţă. S-a născut în Manhattan în 1955, dar a călătorit enorm, locuind mai mulţi ani în Australia, apoi în Irlanda.

După câteva piese radio pentru BBC şi o piesă de teatru, a publicat o carte de memorii de călătorie dedicată experienţelor sale în Egipt, intitulată „Beyond the Pyramids”. A urmat o perioadă jurnalistică în care a scris pentru publicaţii importante ca „The Sunday Times”, „The Sunday Telegraph”, „The New Statesman”, precum şi pentru ediţiile britanice ale revistelor „Esquire” şi „GQ”. A debutat în proză cu romanul „Dead Heart”, în 1994. Romanele sale – „The Big Picture”, „The Job”, „Leaving the World”, „The Pursuit of Happiness”, „A Special Relationship”, „State of the Union”, „Temptation”, „The Moment”, „Woman in the Fifth” – traduse în peste 22 de limbi, au înregistrat un succes uriaş de piaţă.

Prezentare publicată în Evenimentul Zilei 

  

Vânzându-te


Întotdeauna am vrut să fiu bogat. Ştiu că probabil sună aiurea, dar ăsta‑i adevărul. O mărturisire sinceră.

Cam acum un an, mi s‑a împlinit dorinţa. După zece ani de ghinioane — o acumulare toxică de nesfârşite bilete de respingere şi „o să dăm mai departe asta” şi obişnuita serie de cât pe ce („ştii, chiar căutam aşa ceva luna trecută“) şi (bineînţeles) aşteptarea zadarnică de a primi răspuns la telefoanele date — zeii întâmplărilor norocoase au hotărât în cele din urmă că merit un zâmbet. Şi am primit un telefon. Rectific: am primit telefonul pe care oricine îşi câştigă existenţa din scris visează mereu să‑l primească.

Telefonul a venit de la Alison Ellroy, mult răbdătorul meu agent literar.

— L‑am vândut, David.

Inima mi s‑a oprit câteva secunde. Nu auzisem cuvintele „L‑am vândut” fiindcă… în fine, sincer să fiu, nu mai auzisem vreodată acea propoziţie.

— Pilotul, a spus ea.

— Pilotul serialului tv?

— Da. Am vândut Vânzându‑te.

— Cui?

— FRT.

— Poftim?

— FRT — adică Front Row Television; adică cel mai isteţ şi interesant producător de programe originale transmise prin cablu…

Inima mea avea acum nevoie de defibrilaţie.

— Ştiu despre cine vorbeşti, Alison. FRT mi‑a cumpărat pilotul?

— Da, David. FRT tocmai a cumpărat Vânzându‑te.

Pauză lungă.

— Plătesc? am întrebat.

— Sigur că plătesc. Crezi sau nu, e vorba de o tranzacţie.

— Scuze, scuze… doar că, poţi să-mi spui cât anume?

— Patruzeci de miare.

— Bine.

— Nu pari foarte entuziasmat.

— Sunt entuziasmat. Doar că…

— Ştiu: nu e tranzacţia de un milion de dolari. Dar în oraşul ăsta, acest gen de lovitură dată de cineva care nu a mai dat niciuna este un eveniment care se petrece de două ori pe an, în cel mai bun caz. Patruzeci de miare sunt suma standard pentru un pilot TV… mai ales pentru un scriitor după care nu s‑a regizat nimic. Oricum, cu cât te plătesc astea cei de la Book Soup?

— Cincisprezece pe an.

— Aşa că priveşte treaba în felul ăsta: dintr‑o singură tranzacţie tocmai ai obţinut salariul pe aproape trei ani. Şi ăsta‑i doar începutul. Nu doar că or să cumpere pilotul… au de gând să îl şi realizeze.

— Ţi‑au spus ei asta?

— Da, mi‑au spus.

— Îi crezi?

— Scumpete, trăim în cea mai perversă capitală din univers. Totuşi, s‑ar putea să ai noroc.

Capul mi se învârtea. Veşti bune, veşti bune.

— Nu ştiu ce să spun, am zis.

— Ai putea încerca „Mulţumesc”.

— Mulţumesc.

Fragment din romanul Tentația de Douglas Kennedy

Jaf pe acorduri de Mahler


În noaptea aceea, după ce insomnia m‑a azvârlit din pat la două dimineaţa, m‑am aşezat în camera de zi şi am deschis scenariul de film al lui Fleck. Se numea Distracţie şi jocuri. Scena de deschidere suna astfel:

  

INT. PORNO SHOP, NOAPTEA.

BUDDY MILES, cincizeci şi cinci de ani, aprins la faţă, cu o ţigară înfiptă permanent în colţul gurii, stă la tejgheaua unui porno shop deosebit de murdar. Deşi în jurul lui sunt postere cu femei provocatoare şi diverse reviste cu coperţi în culori aprinse, observăm repede că citeşte Ulisele lui Joyce. La radiocasetofonul de lângă casa de marcat se aude preludiul Simfoniei nr. 1 de Mahler. Buddy ridică o cană cu cafea, gustă, se strâmbă, apoi bagă mâna sub tejghea şi scoate o sticlă de whisky Hiram Walker. Deşurubează dopul, toarnă de‑un deget în cafea, pune sticla la loc şi soarbe iar din cafea. De data asta e bună. Dar când ridică privirea din cană, observă că în faţa tejghelei se află un bărbat. E îmbrăcat cu un hanorac gros de iarnă. O cagulă de lână îi acoperă faţa. Buddy observă imediat că bărbatul mascat ţine o armă îndreptată spre el. După o clipă, cel cu cagulă vorbeşte.

Fragment din romanul:

LEON     Ce asculţi tu e Mahler?

BUDDY  (derutat de pistol) Sunt impresionat. Pe zece dolari că nu ghiceşti simfonia.

LEON     S‑a făcut! E Simfonia nr. 1.

BUDDY  Dublu sau nimic că nu ghiceşti dirijorul.

LEON     Triplu sau nimic.

BUDDY  E cam exagerat.

LEON     Da, dar eu ţin pistolul.

BUDDY  Aici ai dreptate. Bine, triplu sau nimic. Cine e tipul care dă din băţ?

LEON     stă în cumpănă o clipă, ascultând cu atenţie înregistrarea.

LEON     Bernstein.

BUDDY  Nici vorbă. Georg Solti şi Filarmonica din Chicago.

LEON     Faci mişto de mine?

BUDDY  Verifică singur.

LEON – cu pistolul tot aţintit asupra lui Buddy — deschide capacul radiocasetofonului, scoate discul şi îi studiază cu dezgust eticheta, iar într-un final îl aruncă.

LEON     La dracu’! Nu m‑am prins niciodată la sunetul ăla de Chicago.

BUDDY  Da, îţi ia ceva timp să‑ţi obişnuieşti urechea cu el. Mai ales cu toate alămurile alea mari. Ascultă, terminăm ce ai de terminat?

LEON     Mi‑ai ghicit gândurile. (Se apropie de Buddy). Hai, deschide casa de marcat şi fă‑mă fericit!

BUDDY  Nicio problemă.

BUUDY deschide casa de marcat. LEON se apleacă, folosindu-şi mâna liberă ca să înşface banii. Când să‑i ia, BUDDY trânteşte sertarul prinzându‑i mâna şi, concomitent, scoate de sub tejghea o carabină cu ţeavă scurtă. Până ca LEON să se dezmeticească, are o carabină la tâmplă şi mâna prinsă în casa de marcat.

   

Te pui cu cinefilii?


— Să nu crezi că în­cerc să te cu­plez, pen­tru că te aşez lân­gă el, mi-a şop­tit Sara, într-un colţ al li­vin­gu­lui, îna­in­te să in­trăm în su­fra­ge­ria imen­să, unde urma să fim ser­viţi de doi os­pă­tari în li­vrea. Dar îţi pro­mit că ală­turi de Theo vei avea o sea­ră mult mai dis­trac­ti­vă de­cât dacă te-aş fi pus lân­gă Clif­ford Clayton — care ţi-ar pre­zen­ta în de­ta­liu ar­bo­re­le său ge­nea­lo­gic şi te-ar bate la cap cu pia­ţa de­ri­va­ti­ve­lor.

Sara a avut drep­ta­te. Deşi a tre­buit să-mi re­a­jus­tez pro­ce­sul de gân­di­re, pen­tru a face faţă dis­cur­su­lui său ca un ră­păit de mi­tra­lie­ră, Theo Mor­gan s-a do­ve­dit un co­me­sean ex­ce­lent.

 

 

 

— Ştii de ce îmi amin­teş­te lo­cul ăsta? m-a în­tre­bat tare, când s-a aşe­zat lân­gă mine. De Mag­ni­fi­ca familie Am­ber­son.

— Nu ştiam că se mai ci­teş­te Bo­oth Tar­kin­gton în zi­le­le noas­tre, am co­men­tat.

— Fil­mul e mai bun de­cât car­tea — care e un soi de te­le­no­ve­lă pen­tru in­te­lec­tu­ali.

— Ra­re­ori fil­mul e mai bun de­cât ro­ma­nul, am spus.

— Vrei să spui că Na­şul lui Ma­rio Puzo este o ca­po­do­pe­ră, iar fil­mul terci?

— Mda…

— Şi cum ră­mâ­ne cu Co­moa­ra din Sier­ra Ma­dre? Ro­ma­nul lui B. Tra­ven nu se nu­mă­ră prin­tre cele mai rele de pe lume, însă fil­mul lui Hus­ton…

— Amin­teş­te-mi să nu te mai pro­voc nici­o­da­tă cu vreo în­tre­ba­re le­ga­tă de fil­me.

Mi-a zâm­bit rău­tă­cios.

— Dar mie îmi plac pro­vo­că­ri­le, a spus el.

 

 

După cum aveam să des­co­păr foar­te ra­pid, şi mie îmi plă­cea pro­vo­ca­rea de a fi îm­pre­u­nă cu Theo. La sfâr­şi­tul ci­nei, m-a ru­gat să-mi scriu nu­mă­rul de te­le­fon într-o agen­dă mică şi nea­gră pe care a scos-o din bu­zu­na­rul de la gea­că. Sin­cer, nu mă aş­tep­tam să mă sune după sea­ra aceea. Dar m-a luat prin sur­prin­de­re, şi luni am pri­mit un te­le­fon de la el.

— Sper că eşti de acord cu Ho­ward Hawks.

Şi m-a in­vi­tat să ur­mă­rim Nu­mai în­ge­rii au aripi în sea­ra ur­mă­toa­re, la ci­ne­ma­to­gra­ful Brat­tle din Cam­brid­ge. Ne-am dus la o piz­za după aceea, unde ne-am în­ce­put ri­tu­a­lul pri­mei în­tâl­niri prin a po­vesti câte ceva de­spre noi. Aşa am aflat de­spre co­pi­lă­ria lui nu toc­mai fe­ri­ci­tă din In­dia­na­po­lis, iar el a aflat de­spre co­pi­lă­ria mea nu toc­mai fe­ri­ci­tă din Con­nec­ti­cut. Când i-am măr­tu­ri­sit că tata era în pre­zent un pro­scris, a fă­cut ochii mari.

— Eh, uite asta nu­mesc eu să dai cla­să, mi-a zis.

— Nu mi-am pus nici­o­da­tă pro­ble­ma aşa, am co­men­tat uşor de­fen­siv.

— Oh, hai­de, a spus el. Un tată pro­scris. Ar tre­bui să scrii po­ves­tea asta, nu s-o re­la­tezi. Pe bune, e o ches­tie ire­zis­ti­bi­lă, mai ales că pro­ba­bil îl iu­beşti cu atâ­ta căl­du­ră şi gin­gă­şie.

— Ştii, mama fo­lo­seş­te în­tot­dea­u­na cu­vin­te­le as­tea, „căl­du­ră şi gin­gă­şie“.

— Bă­nuiesc însă că nu mar­ca­te de aceeaşi iro­nie ne­su­fe­ri­tă, nu?

 

  

Ne-am vă­zut din nou în we­e­ken­dul ace­la — un fes­tin Bo­gart (Şoi­mul mal­tez şi Co­moa­ra din Sier­ra Ma­dre) — şi am luat cina la un fast-fo­od ief­tin. La a tre­ia în­tâl­ni­re — după două fil­me ex­tra­va­gan­te în re­gia lui Roh­mer şi o cină la un res­ta­u­rant chi­ne­zesc oa­re­ca­re, dar cu mân­ca­re bună —, m-a in­vi­tat la el aca­să. Am ac­cep­tat fără să ezit.

Nor­mal că am fost emoționată. Şi Theo la fel. Dar când a fă­cut în sfâr­şit pri­mul pas, ne-am pur­tat amân­doi cu o fer­voa­re ui­mi­toa­re.

După aceea, a pus la com­bi­nă un al­bum al lui Mi­les Da­vis — „mu­zi­că postcoi­ta­lă bes­tia­lă“. A adus o sti­clă de vin de­cent şi m-a in­for­mat că s-a în­dră­gos­tit se­rios de mine.

    

 

(Fragment din romanul lui Douglas Kennedy, Nu pleca…)

    


Do­me­niul lui Vern era co­lec­ţia de CD-uri şi de li­bre­te mu­zi­ca­le — toa­te gru­pa­te într-un sfert de acru si­tuat la eta­jul al trei­lea al bi­blio­te­cii. Când am fă­cut cu­noş­tin­ţă cu el, în ca­me­ra an­ga­ja­ţi­lor, mi-a în­tins o mână moar­tă, fără nici­un fel de vla­gă în ea. Apoi şi-a fi­xat pri­vi­rea spre în­căl­ţă­ri­le sale lu­cioa­se.

 — Îmi pare bine să vă cu­nosc, a mur­mu­rat.

 O săp­tă­mâ­nă mai târ­ziu, în­cer­cam să dau de urma unui vo­lum lip­să din Dic­ţio­na­rul Gro­ve al Mu­zi­cii şi Mu­zi­cie­ni­lor, aşa că a tre­buit să mă aven­tu­rez în „bâr­lo­gul“ lui (ter­me­nul fo­lo­sit de Ruth) de la par­ter. Când m-am apro­piat, Vern stă­tea aple­cat dea­su­pra unu­ia din­tre CD-pla­ye­re­le care-ţi per­mi­teau să as­culţi un CD îna­in­te să-l îm­pru­muţi pen­tru câ­te­va zile. Ţinea pe urechi o pe­re­che de căşti imen­se. Avea ochii în­chişi şi pă­rea aşa de cu­fun­dat într-un moment de con­cen­tra­re mu­zi­ca­lă, în­cât, de la distan­ţă, zi­ceai că tră­ieş­te un soi de ex­taz reli­gios. Dar când a re­a­li­zat că mă apro­pia­m şi că-l pri­veam cum se pier­du­se în acor­du­ri­le mu­zi­ca­le, a să­rit în sus, de par­că l-aş fi sur­prins într-un act ob­scen, şi s-a căz­nit să-şi dea căş­ti­le jos cât mai re­pe­de. Am sur­prins o suc­ce­siu­ne de in­stru­men­te cu coar­de, ur­ma­te de un val de ală­muri — toa­te la un vo­lum in­cre­di­bil de tare.

 

   

 

— Îmi cer scu­ze, scu­ze, a băl­mă­jit, eu doar…

— Ce era?

— Bruc­kner 9. Scher­zo.

— Cea în care se folosește din greu ba­su­l du­blu, după care vine tema aceea populară în con­tra­punct cu mo­men­tul pu­ter­nic de di­nain­te.

— Ăăăă… da… ab­so­lut, a spus, sin­cer sur­prins de vor­be­le mele. Te pricepi la muzică, nu-i așa?

— Pu­ţin. Ce interpretare as­cul­tai?

— Gün­ter Wand cu Fi­lar­mo­ni­ca din Ber­lin. A ie­şit pe pia­ţă chiar îna­in­te de moar­tea lui Wand în 2002.

— Şi?

— Şi ce?

— Cum îți place?

— Oh, da, îmi place. În­ţe­le­ge ar­hi­tec­tu­ra sim­fo­niei, care, ăăăă, e che­ia de­fi­ni­to­rie a ori­că­rei in­ter­pre­tări a lui Bruckner. Dar în ace­laşi timp are şi con­tro­lul ăsta de tip kap­pel­meis­ter, atunci când vine vor­ba de a marca tempoul şi se şi în­că­pă­ţâ­nea­ză să…

Brusc, a tă­cut.

— Te in­te­re­sea­ză ce vor­besc eu aici? m-a în­tre­bat.

— De­si­gur. Dar nu sunt de aceeaşi pă­re­re cu tine atunci când vine vor­ba de…

— Şi-atunci cine-ţi pla­ce când vine vor­ba de Bruc­kner?

— Păi… în­tot­dea­u­na am avut în­re­gis­tră­ri­le cu Ka­ra­jan. Dar simt că in­ter­pre­tă­ri­le lui erau pu­ţin prea… pu­foa­se — le lip­sea o anu­mi­tă fi­na­li­za­re.

   

Vern Byr­ne a zâm­bit ner­vos.

— Aşa era Ka­ra­jan — nu­mai pluş şi fru­mu­se­ţe, dar n-avea simţ… ăăăă… me­ta­fi­zic, bă­nuiesc. Un cu­vânt pre­ten­ţios.

— De­loc, l-am con­tra­zis. În ori­ce caz, la Bruc­kner, me­ta­fi­zi­cul este om­ni­pre­zent. Un soi de me­ta­fi­zic ca­to­lic. A fost pu­ţin prea de­vo­tat în opi­nia mea.

Un alt zâm­bet ti­mid de-al lui Vern Byr­ne.

— Dac-ar fi să-mi re­co­manzi o ver­siu­ne bună, în­che­ga­tă a Sim­fo­niei a 9-a…? l-am în­tre­bat.

A ri­di­cat mâna şi s-a în­drep­tat spre raf­tu­ri­le cu „Sim­fo­ni­ce“, a gă­sit sec­ţiu­nea cu Bruc­kner dintr-o ochi­re, şi-a plim­bat de­ge­tul de-a lun­gul CD-uri­lor, oprin­du-se cu pre­ci­zie la dis­cul do­rit. L-a scos şi mi l-a în­tins.

— Har­non­co­urt — tot cu Fi­lar­mo­ni­ca din Ber­lin. Teh­ni­că spe­ci­fi­că pe­rioa­dei, dar cu un su­net or­ches­tral mo­dern. După cum sunt si­gur ştii, Har­non­co­urt s-a nu­mă­rat prin­tre pri­mii re­pre­zen­tanţi ai şco­lii cu „re­pre­zen­ta­ţii au­ten­ti­ce“ şi a fă­cut chiar une­le lu­cruri cu ade­vă­rat ino­va­toa­re în pri­vin­ţa re­per­to­riu­lui ba­roc şi cla­sic. Sim­fo­ni­i­le lui Be­e­tho­ven s-au do­ve­dit o re­ve­la­ţie ab­so­lu­tă — chiar mai bune de­cât cele sub ba­ghe­ta lui John Eliot Gar­di­ner, care mi s-a pă­rut cam prea plin de el. În fine, ascultă-l și zi-mi ce pă­re­re ai.

Am dus CD-ul aca­să, m-am aşe­zat pe şez­long şi am as­cul­tat în­trea­ga sim­fo­nie fără pa­u­ză. Mai au­zi­sem Sim­fo­nia a 9-a a lui Bruc­kner şi îna­in­te — şi chiar îmi amin­team un con­cert live cu or­ches­tra sim­fo­ni­că din Bos­ton, la care fu­se­sem îm­pre­u­nă cu Da­vid, sub ba­ghe­ta lui Oza­wa şi pe care Da­vid l-a ca­te­go­ri­sit drept un „cla­sic Oza­wa: de­fen­siv, dar fără fun­daşi“. (Aces­ta era sti­lul lui Da­vid — n-avea nici­o pro­ble­mă să fo­lo­seas­că ter­meni spor­tivi pen­tru o or­ches­tră care in­ter­pre­ta Bruc­kner.)

Dar nu as­cul­ta­sem nici­o­da­tă cu ade­vă­rat Sim­fo­nia a 9-a.

(Fragment din romanul lui Douglas Kennedy, Nu pleca…)

   

%d blogeri au apreciat asta: