”Misterele au câștigat partida”

Revista ”Dilemateca” a publicat în numărul de pe luna septembrie un interviu cu Felix J. Palma, autorul Hărții cerului, traducere recent lansată la București în prezența romancierului spaniol. Iată două dintre răspunsurile sale: 

  

Istoria literară a devenit, așadar, în zilele noastre, un domeniu al misterelor?

Da, în mod evident, orice s-ar spune, misterele au cîștigat partida. Nu trebuie decît să te uiți pe listele celor mai vîndute cărți ca să vezi, de pildă, că romanul de mistere este specia cea mai citită în toate țările, ceea ce nu e rău în sine, deși unii scriitori se limitează să copieze o formulă la modă, să umple rețeta, uitînd cu totul de literatură. Dar chiar și în cazul acesta, tot romanele de mistere sînt cele mai citite.

Epoca victoriană a fost, pentru romanele dvs., contrapunctul steampunk sau e vorba despre un interes mai vechi?

Înainte de a scrie Trilogia Victoriană nu aveam un interes special pentru această epocă, despre care abia știam cele patru, cinci lucruri pe care toți le știm despre ea. Ceea ce m-a făcut să aleg epoca victoriană ca fundal al romanului meu a fost certitudinea că subiectul acestuia nu putea funcționa așa cum îl imaginasem decît în Londra sfîrșitului de secol XIX. Mai concret, în 1896, chiar atunci cînd H.G. Wells publicase Mașina timpului, un roman în care un inventator proiectează o mașinărie pentru a călători în timp ca și cum acesta ar avea o altă dimensiune. Dat fiind faptul că în acea epocă știința luase un avînt spectaculos, presărînd lumea cu minuni, cititorii au fost convinși, fără îndoială, că oamenii de știință nu vor întîrzia mai mult de cîteva luni cu inventarea unei mașini asemănătoare.

  

Adrian Neculau despre Nevroza Balcanica

 

Intrebarea mea, mai mult retorica: ne vom putea oare scutura, candva, de aceasta mostenire care ne-a extirpat virilitatea, apetitul pentru constructie temeinica, puterea intemeierii? Daca ne uitam la cei care se realizeaza imediat ce parasesc dulcele pamant al patriei, am putea zice ca avem fond solid, dar nu avem teren de crestere.

 

Psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu, profesor, traducator al lui Freud si Jung, editor (director la editura TREI, specializata in psihanaliza si psihoterapie), autor al unor lucrari substantiale in domeniu (apropiat, in perioada de formare intelectuala, de Noica), se dovedeste si un inspirat analist al nevrozelor sociale. Ultima sa carte, Nevroza balcanica, un volum de eseuri, publicate initial in „Dilema” si „Dilemateca”, se citeste cu deosebit interes si indeamna la reflectii si (auto)evaluari profitabile. Desigur, cartea nu se adreseaza romanului satisfacut de sine (fie el politician, administrator, intelectual-slujbas la stapani cu bani sau putere), ci putinilor indivizi care admit ca pot face greseli de (auto)diagnoza si sunt dispusi sa-si psihanalizeze conduita, apeland la textele unui supervizor avizat. Nu recomand cartea celor pe care Nicolae Turtureanu i-a „psihanalizat” acum cateva zile, in aceasta pagina, adunandu-i sub o palarie veche si mereu noua („oportunistii”) si nici celor care se intrec sa caute justificari delatorilor cu patalama, stiu ei de ce.

Ce este „nevroza balcanica”? Sintagma a intrat in vocabularul cercetatorilor in stiintele sociale din Romania inca pe vremea Ceausescului, dintr-o intamplare. Un cercetator la unul din institutele Academiei, cunoscut de colegi ca informator al securitatii, care primea viza sa iasa cand voia, isi duce sotia la un specialist celebru din Germania, aceasta suferind de ceva greu de definit si de explicat, necum de diagnosticat: o stare generalizata de rau, o neputinta de articulare la context care-i afecta conduita sociala. Sentinta medicului: „nevroza balcanica”, adica nimic organic, doar probleme sufletesti specifice zonei culturale, indeosebi celor din Europa de Est. Comentariul domnului Zamfirescu: am inteles atunci ca e vorba despre „influenta patogena a sistemului comunist, care nu-i cruta nici pe cei pe care-i privilegiaza. Treptat, mi-am dat seama ca aceasta influenta se grefeaza pe o istorie dificila, adancindu-i efectele”. Cu alte cuvinte, o structura nevrotica, altfel non-patogena, adesea izvor de trairi creative si de opere artistice valoroase, se poate dezvolta si evolua patologic intr-un context psiho-social stresant, de interdictii, suspiciune, frica (de autoritate, de delatori), presiune, birocratie etc.

Citeste in Ziarul de Iasi intreaga recenzie scrisa de Adrian Neculau.

Ron Currie: ”Cu toții suntem posesorii unei imaginații apocaliptice”

Revista ”Dilemateca” tocmai a publicat în ediția din aprilie un interviu cu nonconformistul romancier american Ron Currie Jr., sub titlul ”Cu toții suntem posesorii unei imaginații apocaliptice”.

Considerat ”noul Vonnegut”, autorul romanului ”Totul contează!”, vorbește despre scrisul său și despre sursele sale de inspirație. Iată câteva din gândurile sale: 

    

    

• Chiar dacă a lucrat ca bucătar pentru a-și câștiga existența, nu este tentat de discursul gastronomic: ”Abordarea mea, dacă aș încerca vreodată așa ceva, ar fi probabil similară cu aceea lui Anthony Bourdain și nu-mi imaginez că aș putea adăuga ceva în plus la acel gen gastronomic bizar și sexy pe care el l-a creat”
• Așa apocaliptic cum e, romanul este de un ”optimism destul de contraintuitiv”. Mesajul ar fi: ”ascultă, viața e înfricoșător de scurtă, așa ca n-are rost să pierzi vremea, să amâni lucrurile sau să pierzi vreo gură de aer. Oamenilor nu le place să li se amintească acest lucru, pentru că li se face frică, și și pentru că, mai ales în America, ni se spune că dacă ne străduim suficient de mult, vom rămâne tineri pentru totdeauna”
• ”Mă pot bloca într-un anume punct al poveștii (…) și atunci un vers, un acord muzical, o notă tânguitoare de corn mă pot debloca” (Motoul cărții este dintr-o piesă a trupei The Flaming Lips: Ce e dragostea şi ce e ura / Şi ce însemnătate ar avea dac-am şti? – „In the Morning of the Magicians“).
• ”Cu toții suntem posesorii unei imaginații apocaliptice – există ceva primar în fiecare dintre noi care nu numai că e interesat de distrugerea tuturor lucrurilor, dar chiar întâmpina această anihilare cu bucurie”.

Cum a început CARTEA ROȘIE: mandale și litere gotice

În 1913, Jung are 38 de ani şi tocmai s-a rupt de Freud, care l-a investit multă vreme drept moştenitorul său, moştenitorul noii ştiinţe ce tocmai se creează, sub ochii amândurora, şi care urmează să stăpânească lumea: psihanaliza…

  

    

   

Jung a fost “o mare pierdere”, îi va spune Freud unui apropiat, neconsolat încă de defecţiunea prinţului moştenitor din Zürich. În răstimp, Jung îşi caută drumul personal. Dar nu e uşor. Se află într-o perioadă a incertitudinii, a confuziei, a tatonărilor cele mai nesigure. Şi simte o presiune interioară care creşte, creşte… de la an la an, de la lună la lună devine tot mai puternică, mai compulsivă, mai apăsătoare. Începând cu ajunul Crăciunului 1912, are vise stranii, al căror înţeles îi scapă deocamdată, dar care îi indică, cum i se pare, o activare neobişnuită a inconştientului. (….)

  

     

    

Iniţial, îşi notează fantasmele cu acribie în şase volume în piele neagră, pe care le va intitula Cartea
neagră (Schwarzes Buch), pentru a le transcrie ulterior într-un volum in-folio legat în piele roşie, iată şi Cartea roşie (Rotes Buch). Pe care o decorează cu imagini şi în care scrie cu litere gotice elaborate,
ceea o face să semene foarte mult cu un tom medieval. Aici sunt cele mai multe desene ale perioadei, multe fiind reprezentări de mandale (acum desenează pentru prima dată o mandală, ca mijloc – la origine oriental – de meditaţie şi concentrare; le va multiplica ulterior, desenându-le zilnic, ca adevărate radiografii ale Sinelui).

  

Fragmente din articolul lui Dorin-Liviu Bîtfoi, ”Reactorul nuclear al lui Jung”. Citiți întregul articol în Dilemateca de pe septembrie.

  

Din cabinetul de curiozități

800 de pagini scrise și rescrise vreme de 10 ani. Un autor erudit, jucăuș și surprinzător de imaginativ, specializat în arheologia submarină, cu licențe în filosofie și istorie. Și cu un titlu inspirat de ”Afinitățile elective” ale lui Goethe: Acolo unde tigrii sunt la ei acasă.

Jean-Marie Blas de Roblès este numele pe care n-o să obosesc să-l tot invoc, mulțumită cărții sale, un unicat printre romanele actuale experimentaliste, realist-politice, polițiste, fantastice, lirice și ce mai vreți voi. O carte scoasă parcă dintr-un cabinet de curiozități, o excepție a literaturii franceze obsedate de autoficțiune și experimente la limita lizibilului, apreciază Alina Purcaru în numărul din august al Dilematecii. Și conchide cam așa:

Sub promisiunea unei cărți groase de aventuri, à la Eco, e infuzată o meditație barocă despre singurătate și cruzime, despre credință și amăgire, despre trecut cunoaștere și iluzia ei. Este una dintre cele mai satisfăcătoare cărți citite în ultimii ani.

 

   

 

Nicolae Coande amintește în Gazeta de Sud că acum câțiva ani romanul lui Blas era capul de afiș al toamnei editoriale din Hexagon, al celebrei „rentrée littéraire“. Și constată, resemnat, că mai avem ceva drum de parcurs până când acest statut să aibă și la noi greutatea cuvenită:

Pentru această carte, Blas a primit în 2008 Premiul Médicis. Timp de trei tururi de vot, el a fost la egalitate cu romanul lui Jean-Paul Enthoven „Ce que nous avons de meilleur“ (Ed. Grasset), pe care l-a depăşit abia în al patrulea tur! Un asemenea premiu important asigură, de obicei, vânzarea în sute de mii de exemplare şi o faimă pe măsură. Repet, fără plăcere, în România poţi să scrii şi romanul secolului, oricum nu va interesa pe nimeni. „La rentrée“ nu este posibilă aici.

Cu fragmente din surpinzătorul roman vă puteți delecta aici și aici.