Tag Archive: detectiv


Bombyx fu legat, pus pe farfurie și despicat.


— Bună.

Strike tresări și ridică privirea. Robin stătea în faţa lui, în haina ei de ploaie, roz la faţă, cu părul lung și desfăcut roșcat‑auriu, ciufulit și poleit de lumina soarelui de dimineaţă care intra pe fereastră. Abia atunci, lui Strike Robin i se păru foarte frumoasă.

— Mai vrei un ceai?

— Ar fi excelent, mersi, spuse el fără să‑și ridice ochii din manuscris. Lasă‑mi cinci minute, vreau să termin asta…

Și cu senzaţia că plonjează iar într‑o apă contaminată, se scufundă la loc în lumea grotescă a lui Bombyx Mori.

„O poveste despre ranchiună şi crimă

într-o lume literară toxică.

Pur şi simplu, nu te poţi opri din citit.”

– Sunday Times

Viermele de mataseÎn timp ce se holba prin fereastra castelului, pironit de priveliștea oribilă a lui Phallus Impudicus și a cadavrului, Bombyx se trezi capturat fără menajamente de o mulţime de creaturi cu glugă, târât în interiorul castelului și dezbrăcat complet în faţa lui Phallus Impudicus. La acest moment, burta lui Bombyx era enormă, iar el părea gata să nască. Phallus Impudicus le dădu ordine rău prevestitoare creaturilor lui, care îl lăsară pe Bombyx convins că avea să fie oaspetele de onoare la un festin. Când Bombyx ajunse în sală, descoperi că nu avea loc. Ceilalţi oaspeţi se ridicară în picioare, se apropiară de el cu frânghii și îl imobilizară. Bombyx fu legat, pus pe farfurie și despicat. Masa care crescuse în el se dovedi a fi o minge de lumină supranaturală, care fu smulsă și încuiată într‑o casetă de Pahllus Impudicus. Conţinutul urciorului fumegând se dovedi a fi vitriol, pe care cei șapte atacatori îl turnară veseli peste Bombyx, care încă trăia și urla. Când, în sfârșit, acesta amuţi, ei începură să‑l mănânce.

— Fir‑ar a dracu’, spuse Strike încet.

Ridică privirea. Robin așezase lângă el un ceai proaspăt, fără ca el să observe. Stătea pe canapea, așteptând în tăcere ca el să termine.

— E totul aici, spuse Strike. Ce i s‑a întâmplat lui Quine.

E aici.

— Ce vrei să spui?

Eroul cărţii lui Quine moare exact în modul în care a murit el. Legat, cu măruntaiele scoase, cu o substanţă acidă turnată peste el. În carte îl mănâncă.

Robin îl privi fix.

— Farfuriile. Cuţitele și furculiţele…

— Exact. (…) Acum citește asta, spuse Strike, întinzându‑i paginile relevante.

Robin făcu întocmai în tăcere. După ce termină, ridică privirea spre el, cu niște ochi care păreau de două ori mai mari.

— Dumnezeule mare, spuse ea. Câţi oameni crezi că au văzut cartea asta?

— Ar putea fi foarte mulţi deja. Fisher a trimis prin e‑mail bucăţi din ea în tot orașul; între el și scrisorile avocaţilor, a devenit un bun căutat.

În timp ce vorbea, lui Strike îi trecu prin cap un gând straniu și accidental: Quine n‑ar fi putut să‑și creeze o publicitate mai bună nici dacă ar fi încercat…

Fragment din Viermele de mătase

de Robert Galbraith

 

 


http://www.kv.llspressen.se

Actualizat 3 iunie, ora 05:24 a.m.

Comisarul de poliţie David Lindholm a fost găsit asasinat la locuinţa lui din Sodermalm.

Lindholm este cel mai cunoscut şi respectat detectiv din Suedia, printre altele şi datorită rolului său de expert comentator pentru Criminal. I se atribuie în mod direct cîteva din cele mai remarcabile operaţiuni ale poliţiei din ultimii zeci de ani, care au dus la soluţionarea celor mai brutale şi complexe cazuri din istoria criminalisticii suedeze.

David Lindholm se trage dintr‑o familie înstărită din Djursholm, o suburbie a Stockholmului. În ciuda originii, a hotărât să intre în poliţie. După mai mulţi ani petrecuţi în mediul dur al unităţii de reacţie rapidă a poliţiei din cartierul Norrmalm, a fost promovat la rangul de detectiv. A devenit cunoscut publicului larg din Suedia datorită programului de televiziune Criminal, unde era comisarul direct, cu atitudine deschisă, dar, cel mai important, a ajuns o figură legendară pentru felul în care a condus criza ostaticilor de la grădiniţa Cowslip din Malmo, de acum cinci ani.

Atunci, un bărbat înarmat s‑a baricadat în încăperea copiilor din grupa mică, ameninţând să‑i omoare unul câte unul. David Lindholm a fost cel care a stabilit contactul cu bărbatul şi, după două ore de negocieri, a reuşit să‑l aducă, dezarmat, la o maşină de poliţie. Cu această ocazie, Bertil Strand, fotograful publicaţiei noastre, a câştigat premiul Fotografia anului la categoria Cea mai bună imagine de ştiri în fotografia clasică.

Cu doi ani în urmă, în timpul interogatoriului unui cetăţean american, care fusese condamnat la închisoare pe viaţă, Lindholm a obţinut informaţii referitoare la jaful asupra unei maşini de transport de valori din Botkyrka. Au fost arestaţi cinci bărbaţi şi s‑a putut recupera cea mai mare parte a sumei de 13 milioane de coroane.

(actualizări permanente)

Fragment din romanul PE VIAȚĂ de Lisa Marklund


— Wardle.

— Da, alo. Mă numesc Cormoran Strike și…

— Cine zici că ești?

— Cormoran Strike, așa mă numesc.

— A, da, spuse Wardle. Anstis tocmai m‑a sunat. Ești detectivul particular, nu? Anstis mi‑a zis că ești interesat să vorbim despre Lula Landry?

— Da, sunt, spuse Strike, înăbușindu‑și un alt căscat în timp ce examina panourile pictate ale tavanului; dezmă­ţuri bahice care deveneau, sub privirile lui, o petrecere a zânelor: Visul unei nopţi de vară, un bărbat cu cap de măgar. Dar ce‑aș vrea eu cu adevărat este dosarul.

Chemarea cuculuiWardle râse.

— Amice, doar nu mi‑ai salvat viaţa!

— Am oarece informaţii de care ai putea fi interesat. Mă gândeam c‑am putea să facem un schimb.

Urmă o pauză scurtă.

— Presupun că nu vrei să facem acest schimb la telefon?

— Întocmai, spuse Strike. Ai vreun loc unde‑ţi place să bei o bere după o zi grea de muncă?

După ce‑și notă numele unui pub din apropiere de Scotland Yard și conveni că din ziua aceea într‑o săptă­mână (mai devreme nefiind posibil) era bine și pentru el, Strike încheie convorbirea.

Nu întotdeauna fusese așa. Cu doi ani în urmă, era în măsură să comande supunerea martorilor și a sus­pecţilor. Era la fel ca Wardle, un om al cărui timp avea o valoare mai mare decât a majorităţii colegilor săi și care putea să hotărască unde, când și cât de lungi ur­mau să fie interogatoriile. Ca și Wardle, nu avea nevoie de uniformă, pentru că prestigiul și caracterul oficial al funcţiei erau veșmintele lui permanente. Acum, era un ins șchiopătând, într‑o cămașă șifonată, folosindu‑și vechile cunoștinţe în încercarea de a face un târg cu niște poliţiști care altădată ar fi fost bucuroși să‑i răspundă la telefon.

— Bulangiule! rosti el cu glas tare, stârnind ecou în paharul de bere.

  


   

”Dacă începeți romanul de față, începeți-l vă rog de dimineață, ca să ajungeți să-l terminați până seara. Altfel, faceți noapte albă, cum mi-a ieșit mine”, își începe telerecenzia Dan C. Mihăilescu, în ediția ”Omului care aduce cartea” (Pro TV) dedicată unui excelent roman polițist englez – GOANA DUPĂ BANI.

      

Autorul londonez Oliver Harris, cu studii de literatură britanică și creative writing și doctorand în psihanaliză și mitologie, ”știe bine lecția noilor autori de literatura polițistă” – anume că noii detectivi ”sunt departe de cavalerii fără frică și prihană de altă dată”, precizează criticul literar.

Acum, continuă Dan C. Mihăilescu, ”avem peste tot detectivi detracați, dezabuzați, alcoolici sau narcomani, care au copii ce, la rândul lor, se droghează; viața lor este ratată, avem aici un fel de bruce-willisizare a detectivilor”.

Nici personajul principal al Goanei după bani, Nick Belsey, nu face excepție. Tot din recenzia de la Pro Tv, aflăm că:

”Omul acesta este falit, are mania jocurilor de noroc, bea foarte mult, vrea să iasă din poliție, vrea să fugă undeva și dă peste un cadavru, peste un sinucigaș ultrabogătaș, un oligarh rus campat în Londra, pe care nu-l știa nimeni, un tip misterios băgat în tot felul de rețete mafiote… dă de el mort și își dă seama că îi poate lua cardurile și poate să se substituie identității personajului respectiv. Polițistul nostru, care este cel mai bun polițist din secția lui, ajunge să viseze să se substituie mafiotului respectiv pentru a pune mâna pe cele 40 de milioane de dolari. Și începe un joc în care tu, ca cititor, rămâi năuc…”

     

  

      

”Un adevărat roman londonez” – The Literary Review

   

Noli tangere circulos meos


Victor, piază-rea, ce faci pe șosea?, răsună în mintea detectivului Adamsberg, răsunând deopotrivă și pentru cititor ca o litanie malefică, ce pare să nu își aibă rezolvarea niciunde.

Fred Vargas, despre care am aflat cu stupoare că este pseudonimul scriitoarei de origine franceză Frederique Audoin-Rouzeau, abia după ce am terminat de citit romanul, construiește o lume plină de bizarerii, gesturi ascunse și neînțelese, motivații greu de pătruns și caractere îndoielnice, situate pe fundalul unui Paris misterios și adeseori, macabru, în al său Omul cu cercurile albastre . Pornind cu figura personajului principal, Adamsberg, un detectiv care pare să nu fie la locul lui printre infractori, care este blând și stângaci, despre care se spune că ar fi frumos, însă umblă deșirat, are inima frântă și gândește încet, dar, ca prin minune, nu poate fi înfrânt, căci toate cazurile par să îi vorbească într-o limbă numai de el înțeleasă, spre a conduce la o rezoluție fericită pentru poliția franceză, romanul se construiește din și prin mister.

Ajuns în Paris ca șef al unui departament de poliție, Adamsberg nu pare să fie plăcut de nimeni, însă reușește prin metodele sale intuitive să îl aresteze pe un tânăr criminal pe care ceilalți polițisti nu l-ar fi suspectat niciodată, căpătând astfel respectul lor. Cu toate acestea, ciudățeniile detectivului amuză, descumpănesc sau chiar irită, mai ales când îi ordonă secundului său, Danglard, să formeze o echipă care să țină sub supraveghere cercurile albastre, aparent inofensive, desenate aproape seară de seară pe trotuarele și străzile pariziene, în jurul unor obiecte aruncate cu nepăsare. Acest gest excentric, tratat cu umor și indiferență de presă și de poliție, este pentru Adamsberg un fapt de cruzime ce îi transmite orori viitoare, poate chiar și crime ale unui sociopat calculat, ce nu va da greș în planul său malefic.

Și pentru că intuiția lui Adamsberg este una aproape ”supranaturală”, lucrurile o iau razna, însă, nicidecum păstrând linearitatea clasică, ci construindu-se din cercuri intersectate cu poveștile cel puțin ciudate ale altor personaje precum Mathilde, o celebră oceanografă al cărei hobby este să urmărească oameni pe stradă, să scrie tot felul de gânduri despre ei într-un carnețel și să împartă saptămâna în trei felii, un orb frumos, a cărei răutate funcționează drept scut pentru a nu fi tratat ca un invalid, o bătrână obsedată de anunțurile matrimoniale de la mica publicitate, în căutarea soțului perfect. Profunzimea personajelor este redată tocmai prin straturile de ciudățenie care se întrevăd pe măsură ce narațiunea avansează, demonstrând că, în fapt, nimic nu este întâmplător, nici măcar interacțiunile dintre ei.

Fred Vargas a reușit să țeasă urzelile cu măiestrie, nelăsând loc de previzibilitate – cel puțin eu am încercat din răsputeri să intuiesc cine este criminalul și nu mi-a ieșit până când a fost demascat -, folosindu-se de fiecare detaliu ce ți se relevă abia spre final, când totul prinde contur, iar logica și rațiunea din spatele faptelor pot fi înțelese. Omul cu cercurile albastre este un roman……Citeşte pe Bookblog întreaga recenzie realizată de Alice Teodorescu

Poetica femeii-detectiv


”În literatura polițistă, personajele feminine sunt fie solitare, fără soț și copii, fie lesbiene. Am vrut ca eroina mea să fie căsătorită, cu copii și cu un serviciu”, spune Lisa Marklund despre jurnalista de investigații Annika Bengtzon, personajul principal al unei serii de romane polițiste, care începe cu recenta traducere Explozii în Stockholm.

Annika, jurnalista perspicace care ia urmele unui presupus atentat terorist din timpul Jocurilor Olimpice din Stockholm, nu este eroina tipică ce trage cu pistolul și se ia la trântă cu cei mai fiorși masculi. Autoarea suedeză a vrut un personaj verosimil, cu probleme cotidiene, tot timpul pe fugă, o jurnalistă ocupată până peste cap, care-și neglijează familia și își vede așteptările înșelate.

Lisa Marklund povestește cum soțul ei i-a reproșat că scrie prea mult despre mersul la toaletă, despre transpirație și alte fluide corporale. ”Dar sunt parte din viața oricărei femei. Nu e ciudat că cele mai familiare chestii devin cele mai șocante?”, se întreabă scriitoarea într-un interviu acordat în 2001 ziarului finlandez Helsingin Sanomat.

Romanciera suedeză a trecut de la jurnalism la romanul polițist pe la finele anilor ’90, când a debutat cu primul său policier de succes Explozii în Stockholm.  Ea povestește că mai scrisese pe la 20 de ani niște romane cu niște ”prostioare existențialiste”, pe care nimeni n-a dorit să i le publice.

Cât despre proverbiala ”rețetă a succesului”, Marklund spune că totul ține de tenacitate, de un dram de spirit autocritic, dar mai deloc de inspirație.

Că vorbeam despre personaje verosimile cu nervi cotidieni și griji domestice, iată și o scenă de familie din viața tumultoasă a jurnalistei-detectiv Annika Bengtzon (fragment din proaspăta traducere Explozii în Stockholm):

***

Annika a ajuns acasă puţin după ora opt. Luase un taxi şi se aşezase pe bancheta din spate, iar pe drum o cuprinsese ameţeala. Şoferul era nemulţumit din pricina unei chestii apărute în Kvällspressen şi turuia despre responsabilitatea reporterilor şi despre mijloacele despotice folosite de politicieni.

— Mai bine le spuneţi toate astea unui reporter. Eu sunt femeie de serviciu, îi spusese Annika.

Apoi închisese ochii şi dăduse capul pe spate. Încet‑încet, pe măsură ce se strecurau prin traficul de pe Norr Mälarstrand, ameţeala i se transformase în greaţă.

— Te simţi rău? a întrebat‑o Thomas când i‑a deschis uşa, ţinând în mână o cârpă de bucătărie.

Annika a scos un oftat prelung:

— Sunt doar puţin ameţită.

Şi‑a dat părul din ochi cu ambele mâini şi a simţit că era slinos — trebuia să‑l spele a doua zi dimineaţă.

— A mai rămas ceva de mâncare? a întrebat ea.

— N‑ai mâncat nimic la serviciu?

— Jumătate de porţie de salată… În timp ce mâncam, a apărut o ştire extrem de importantă.

— Mâncarea e pe masă: file de porc cu cartofi la cuptor.

Thomas şi‑a aruncat cârpa pe umăr şi a dat să meargă în bucătărie.

— Copiii s‑au culcat?

— Da, acum o oră, i‑a spus el, întorcându‑se către ea. Erau istoviţi… Şi cred că Ellen s‑a îmbolnăvit. Ţi s‑a părut că dimineaţă era mai obosită decât de obicei?

Annika a încercat să‑şi aducă aminte:

— Nu neapărat. Poate puţin mai alintată… A trebuit s‑o duc în braţe până la autobuz.

— Să ştii că nu pot să‑mi iau liber în perioada asta, i‑a spus Thomas. Dacă se îmbolnăveşte, va trebui să stai acasă cu ea.

Annika simţea că o cuprinde furia:

— Dar ştii bine că n‑am cum să rămân acasă… N‑ai auzit că în seara asta a avut loc un nou atentat la unul dintre complexurile olimpice şi că a murit cineva?

— La naiba! Habar n‑aveam… Am ascultat buletinul de la radioul naţional, dar n‑au pomenit de nicio victimă, a lămurit‑o Thomas, apoi a plecat în bucătărie.

Annika s‑a dus după el. Bucătăria arăta ca după o explozie, dar pe masă o aştepta o farfurie cu mâncare. Thomas îi pusese în farfurie cartofi, carne, sos, ciuperci înăbuşite şi salată verde. Alături de mâncare se afla o sticlă de bere care, cu vreo două ore în urmă, trebuie să fi fost rece ca gheaţa. A pus farfuria în cuptorul cu microunde, l‑a setat la trei minute şi i‑a dat drumul.


Romanul Înscenarea lui Roger Murgatroyd de Gilbert Adair este un omagiu minunat adus vârstei de aur a romanului poliţist englez şi maestrei Agatha Christie.

Ce poate fi mai firesc decât o reuniune de prieteni, într-un fermecător castel englez, prilejuită de sărbătoarea de Crăciun? Numai că musafirii devin martorii unei crime «imposibile» şi misterioase. Toţi, dar absolut toţi cei prezenţi au motivele şi intenţia de a-l ucide pe neinvitatul Raymond Gentry, editorialistul unei gazete mondene londoneze.

Trubshawe, fost inspector al Scotland Yardului, acum pensionat, este chemat să elucideze strania moarte a nedoritului Raymond, iar unul dintre oaspeţi, o autoare de romane poliţiste, Evadne Mount, îl secondează cu strălucire. Când stăpânul casei cade şi el victimă unei tentative eşuate de asasinat, lucrurile se complică până la limita de sus a enigmisticii poliţiste.

Cine este criminalul? Iată o întrebare la care abia la final primim răspuns. Dar până şi finalul este unul menit să ne provoace imaginaţia… O carte în care suspansul îl ţine pe cititor treaz de la prima şi până la ultima pagină.

«O carte care flatează inteligenţa cititorului.» – The Independent

«Un mystery intrigant şi plin de umor.» – The Times

Gilbert Adair este scriitor, jurnalist şi critic de film. S-a născut în Anglia şi şi-a petrecut o parte de viaţă la Paris. A scris mai multe romane, printre care Visătorii şi O carte închisă, deja publicate de Editura Trei. Visătorii a devenit celebră după ce a fost ecranizată de Bernardo Bertolucci în 2003 (The Dreamers). Înscenarea lui Roger Murgatroyd este prima parte din trilogia supranumită Evadne Mount.

***

Iată și câteva dintre răspunsurile lui Gilbert Adair (foto) la un chestionar propus de site-ul american crimesquad.com:

Sursă: crimesquad.com

Care este romanul polițist preferat?

Uciderea lui Roger Ackroyd de Agatha Christie, față de care romanul meu Înscenarea lui Roger Murgatroyd este o reflexie în oglindă, așa cum o sugerează și titlul.

Ați scris acest roman în stilul Agathei Christie și al altor autori din vârsta de aur a romanului polițist. De ce ați vrut să reinventați acest gen de roman, în care crima se întâmplă într-un conac spațios locuit de notabilități ale acelor vremuri?

Simplu spus, am citit fiecare din cele șaizeci și șase de cărți cu intrigă polițistă ale Agathei Christie (chiar și pe cele mai slăbuțe din ultima ei perioadă). Și cum nu mai rămăsese nimic de citit, m-am decis să scriu eu un nou roman de felul acesta.

Care vi se pare cea mai bună adaptare cinematografică a unui roman polițist?

Vertigo, care pleacă de la romanul D’entre les morts scris de Boileau și Narcejac special pentru a fi adaptat de Alfred Hitchcock. Oricum, să știți că romanul în sine nu e tocmai o grozăvie.

%d blogeri au apreciat: