Tag Archive: despărțire



I‑am zâmbit mult prea precocei mele fiice şi i‑am propus să mai bem un pahar de vin.

— Am o întrebare nemţească, a spus ea.

— Pune‑mă la încercare.

— Zilele trecute am tradus la curs din Luther.

— Profesorul vostru e sadic?

— Nu, doar neamţ. Oricum, în timp ce parcurgeam o colecţie de aforisme ale lui Luther, am găsit ceva adecvat…

— Adecvat cui?

— Nu unei persoane anume. Dar nu sunt sigură că am înţeles exact citatul.

— Şi crezi că eu pot să te ajut?

— Tu vorbeşti fluent germana, tată. Du sprichst die Sprache.

Clipa— Numai după câteva pahare de vin.

— Modestia e plicticoasă, tată.

Fragment din:

— Continuă: spune‑mi citatul din Luther.

Wie bald, „nicht jetzt“, „nie“ wird.

N‑am clintit. Doar am tradus.

Ce repede „nu acum“ devine „niciodată“.

— E un citat grozav, a spus Candace.

— Şi, ca toate citatele grozave, spune un anumit adevăr. Ce te‑a făcut să‑l remarci?

— Faptul că mă tem că sunt genul de persoană „nu acum“.

— De ce spui asta?

— Nu pot trăi clipa, nu mă pot mulţumi cu situaţia de acum.

— Nu eşti cam dură cu tine?

— Deloc. Fiindcă ştiu că şi tu eşti aşa.

Wie bald „nicht jetzt“ „nie“ wird.

Clipa… am spus, ca şi cum rosteam prima dată cuvântul, atent la cum sună. E un loc mult supraapreciat.

— Dar e tot ce avem, aşa‑i? Seara asta, conversaţia asta, clipa asta. Mai e ceva?

— Trecutul.

— Ştiam că ai să spui asta — e obsesia ta. E în toate cărţile tale. De ce „trecutul“, tată?

— El denunţă întotdeauna prezentul.

Şi fiindcă niciodată nu poţi scăpa cu adevărat din strânsoarea lui, la fel cum nu te poţi împăca întru totul cu ceea ce este definitiv în viaţă. Ia gândiţi‑vă: căsnicia mea o fi început să se destrame acum un deceniu şi poate că primul semn de final de partidă a fost în acea zi din ianuarie trecut, când am cumpărat casa din Maine. Însă nu am acceptat cu adevărat că totul s‑a sfârşit, până în dimineaţa de după cina cu Candace, când pe la opt şi un sfert am auzit o bătaie în uşa casei mele.

  

Reclame

În cazul unei despărţiri, dificultatea principală nu e să continui să te gândeşti la celălalt, ci este să ţi-l poţi imagina pe celălalt întristat de separarea de tine, tot atât cât eşti şi tu din cauza despărţirii de el.

Problema ne urmăreşte întreaga noastră viaţă: suport despărţirea doar cu preţul nu de a mi-l reprezenta pe cel absent, ci de a mi-l reprezenta drept un absent care se gândeşte la mine tot atât de mult cât mă gândesc şi eu la el. Multă vreme, n-a existat alt remediu pentru această situaţie decât tovarăşul imaginar; astăzi însă există telefonul mobil.

Fragment din:

Lumea virtualaCa o jucărie de pluş pentru copil, telefonul mobil nu are doar rolul de fi un mediator mai bun sau mai prost în relaţia noastră cu un interlocutor îndepărtat. Ci devine el însuşi acest interlocutor şi, încă şi mai mult, e un interlocutor care ne aminteşte fără încetare, în felul său, că nu ne uită!

Citește și:

Violența din jocurile video: partea bună

Încă de pe acum putem alege aspectul şi „vocea” mobilului. În curând, telefonul va însemna şi mai mult: va fi, să zicem, „gând la gând cu noi”. Adică, ne va propune în mod spontan muzică, programe de televiziune şi filme care ne-ar putea interesa şi, totodată, promoţii alimentare şi oferte de călătorie pe placul nostru! Unii îndrăgostiţi fac o înţelegere exigentă: „Surprinde-mă în fiecare zi!“ Este exact ceea ce ne promite telefonul „afin”.

Cu telefoanele noastre de primă generaţie am încercat să negăm faptul că despărţirea a avut loc. Cu cele din a treia generaţie, vom reconstitui în mod voluntar o legătură privilegiată cu un interlocutor întotdeauna disponibil şi atent, telefonul însuşi. Această adaptare a telefoanelor noastre pentru a face din ele interlocutori cu drepturi depline comportă un ultim aspect. Corpul celor cu care interacţionăm se estompează tot mai mult şi suntem tot mai tentaţi să-l înlocuim cu cel al maşinilor. Atingerea corpului, de exemplu, ne lipseşte în aşa măsură încât ne mângâiem cu bună ştiinţă telefoanele. Vom ajunge până acolo încât nu vom mai fi miraţi dacă, într-o zi, consistenţa acestor mici maşinării se va apropia de cea a pielii umane…

  


Evident nu există o rețetă pentru așa ceva. Se întâmplă sau nu. Oamenii de știință încă studiază ce anume îi face pe oameni să se îndrăgostească subit. După ce ai ieșit dintr-o relație foarte lungă, însăși ideea de a fi cu altcineva de respingătoare, aflăm din cel mai nou număr al revistei ”Ce se întâmplă doctore?”

Caile indragostiriiCu toate acestea – continuă articolul – atunci când nu te aștepți, scânteia se poate produce. În cartea ”Căile îndrăgostirii – cum ne alegem persoana iubită”, scrisă de Ayala Malach Pines, apărută la Editura Trei, găsim o serie de studii și situații menite să ne deschidă ochii și inima.

Se spune că, deși suntem atrași de persoanele mai atractive decât noi, șansele unei relații lungi le au partenerii cu un nivel de atractivitate asemănător. De asemenea, se pare că dacă o persoană percepe lumea așa cum o percepem noi, suntem recompensați, deoarece avem sentimentul că ni se dă dreptate și că suntem înțeleși.

Iată câteva variabile care influențează îndrăgostirea:

  • asemănarea la nivelul atitudinilor,
  • proximitatea geografică
  • afecțiunea reciprocă,
  • excitația fizică și emoțională,
  • influențele sociale și aprobarea celor din jurul nostru,
  • oportunități de a fi singuri împreună,
  • anumite semnale din privire și voce și
  • disponibilitatea pentru o relație romantică.

Fragment din articolul ”Despărțirea – între dezastru și exaltare”

apărut în nr. din ianuarie al revistei Ce se întâmplă doctore? 

%d blogeri au apreciat asta: