Tag Archive: depresie


TOP 10 – CĂRŢI MOTIVAŢIONALE


Cele mai bune cărţi motivaţionale.

În orice librărie intri, rafturile librăriilor sunt încărcate cu fel de fel cărţi motivaţionale, care de care mai colorate şi mai promiţătoare. Cum atingi extazul în 7 paşi, cum să fii mai persuasiv decât Houdini şi mai asertiv decât un general de armată – toate acestea sună bine, dar adevărul e că nu e chiar aşa de simplu să te schimbi peste noapte.

Sfat pentru a alege o carte de ”self-help”: preferaţi autorii care nu vă fac cu ochiul şi nu vă vând soluţii miraculoase, verificaţi-le (din textul de pe copertă) experienţa profesională şi răsfoiţi cartea, pentru a vedea dacă prezintă suficiente cazuri din propria practică şi dacă vor să vă vândă soluţii miraculoase sau vă avertizează că vă aşteaptă un drum deloc uşor. Acestea sunt şi criteriile după care am ales cele 10 cărţi de mai jos (din colecţia de ”Psihologie practică” a Editurii Trei), volume folositoare în dragoste, în parentaj sau la locul de muncă.

Cartea gesturilor1. Cartea gesturilor

A devenit repede un bestseller, nu doar pentru că te învaţă cum să-i ”ghiceşti” pe ceilalţi din gesturile şi fâstâcelile lor, dar şi pentru că oferă explicaţii psihologice lămuritoare şi punctează limitele oricărei interpretări a limbajului nonverbal. Autorul, Peter Collett, este profesor la Oxford de psihologie socială şi a colaborat nu o dată cu televiziunile britanice, pentru a descifra gesturile politicienilor.

Arta de a citi gandurile2. Arta de a citi gândurile

Vine oarecum pe aceeaşi linie, doar că suedezul Henrik Fexeus, psiholog specializat în programare neuro-lingvistică, te învaţă mai curând cum să-ţi utilizezi propriul limbaj nonverbal (ton, postură, expresie facială) pentru a fi mai convingător în dialogurile tale cu partenerul sau cu şeful de la serviciu. Unul dintre capitole va interesa cu siguranţă tinerii în căutare de aventuri amoroase. Se cheamă ”Arta agăţatului inconştient”…

Retete de jocuri3. Reţete de jocuri

Este mai mult decât pare. Nu e o listă cu jocuri de copii, ci o hartă de psihologie a copilului pusă la îndemâna părinţilor de psihoterapeutul american Lawrence J. Cohen. Prin joc (de la aruncatul copilului în aer până la jocul stând aşezat pe podea) şi mai ales prin crearea de scenarii, părintele îşi poate cunoaşte copilul mai bine, îi poate afla mai uşor grijile şi anxietăţile şi îl poate ajuta chiar (printr-un joc cu păpuşi sau figurine, de pildă) să găsească cele mai bune căi pentru a depăşi dificultăţile din viaţa de la grădiniţă ori problemele legate de frica de monştri sau de greutate în exprimarea emoţiile.

Parintele Eficient4. Părintele eficient

Nominalizat în mai multe rânduri la Premiul Nobel pentru Pace, Thomas Gordon are meritul de a fi preluat tehnici folosite în cabinetul psihoterapeutic, adaptându-le la relaţia părinte-copil. ”Oglindirea” sau ”ascultarea activă” sunt două exemple de procedee pornite din munca terapeutică, dar utilizabile foarte bine în dialogurile cu un copil care fie e prea mofturos, fie e prea interiorizat şi nu ştie cum să-şi spună păsul. Miza cărţii este de a găsi calea către o negociere ”reciproc avantajoasă” între cei mari şi odraselele lor.

Exercitii de meditatie5. Exerciţii de meditaţie pentru depăşirea depresiei

O mână de psihologi anglofoni (din SUA, dar şi din Anglia sau Canada) au testat eficienţa tehnicilor corporale orientale (zen-budiste, în speţă) pentru persoanele cu depresie şi au ales ce era cu adevărat folositor pentru pacienţii lor. Sigur, meditaţia (mindfulness) nu te face bine peste noapte şi nici nu e o tehnică de sine stătătoare. E un adjuvant al psihoterapiei şi, realizată constant şi corect, meditaţia dă realmente rezultate, arată cei patru autori ai cărţii (Williams, Teasdale, Segal, Kabat-Zinn). Nu vei afla cum să te ”integrezi în absolut”, ci cum să îţi uşurezi apăsările sufleteşti ,aplicând nişte tehnici orientale străvechi validate însă ştiinţific şi adaptate recent pentru stilul de viaţă occidental.

Imperfecti liberi si fericiti6. Imperfecţi, liberi şi fericiţi

Câţi autori de cărţi de autoajutorare credeţi că vor cita şi vor folosi reflecţiile lui Cioran. Extrem de puţini! În ciuda etichetei de „nihilism” date eseisticii filosofului român, psihiatrul francez Christophe Andre îl citează adesea pe Cioran în volumele sale motivaţionale. Asumare negativului şi a imperfecţiunii noastre, acceptarea minusurilor şi folosirea cum grano salis a ”gândirii pozitive” fac parte dintr-o strategie de viaţă sănătoasă pentru minte şi inimă, crede psihoterapeutul parizian. Printre întrebările la care răspunde această carte sunt: Cum scăpăm de teama de eşec? Până unde ne putem umili? sau Cum să evităm competiţiile inutile?

Minciunile adultilor7. Minciunile adulţilor

Sper că n-aţi pierdut excelentul serial de televiziune Lie to Me – Psihologia minciunii. Eroul filmului, profilerul interpretat de Tim Roth, ghiceşte minciunile celor mai versatili vorbitori, analizându-le cu atenţie ”microexpresiile”, adică gesturile pe care le facem automat când simţim atracţie, repulsie, furie, teamă etc. Tot serialul se bazează pe ideile psihologului american Paul Ekman, consilierul de specialitate pentru scenariu, dar şi autorul cărţii de faţă. Citiţi-o şi veţi deveni un poligraf în carne şi oase!

Citeşte întregul top realizat de Victor Popescu pentru ziarul Adevarul

Reclame

Inevitabila noastra umbraTEC (terapia electro-convulsivă) rămâne unul dintre cele mai eficiente tratamente pentru depresia gravă, funcţionând adesea când antidepresivele dau greş.

Fără îndoială, e un tratament înspăimântător şi care surprinde în mod neplăcut. Cu toţii dăm înapoi la gândul unui curent electric care ne trece prin creier şi la o criză de epilepsie indusă. Merită, totuşi, să facem o pauză şi să ne aducem aminte că multe dintre tratamentele din medicină şi chirurgie sunt mult mai intruzive şi mai dureroase. Doar că nu evocă aceeaşi frică sau condamnare.

În filmul-cult al lui Milos Forman, din 1975, Zbor deasupra unui cuib de cuci, antieroul care face probleme beneficiază de o TEC nemodificată pentru a-i linişti comportamentul sfidător. Faptul că tratamentul a fost arătat fără anestezic sau fără un relaxant muscular a subliniat violenţa acestuia, deşi TEC „nemodificată” nu mai fusese folosită de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Sentimentele trezite de TEC sunt atât de puternice, încât acestă intervenţie continuă să rămână în afara legii în mai multe ţări. (…)

Cei care condamnă TEC cu putere ar putea să nu îi fi văzut vreodată efectele. O femeie în vârstă, chinuită şi agitată, care merge fără linişte şi se învinovăţeşte singură pentru un comportament trecut, pentru un „rău” închipuit, poate fi liniştită şi calmată aproape imediat. După doar două tratamente, poate sta liniştită şi poate mânca sau bea. Adesea, în decurs de o săptămână sau două, ideile ei delirante s-au retras, poate vorbi din nou cu familia ei şi poate aştepta cu nerăbdare să se întoarcă acasă. Similar, un pacient maniac epuizat, care nu a dormit de zile întregi, care abia dacă are timp să mănânce sau să bea din cauza excitaţiei şi care respinge orice sedativ sau tranchilizant poate fi calmat adesea doar cu unul sau două tratamente. Când funcţionează, e minunat de văzut.

Prin urmare, TEC funcţionează fără îndoială — dar cu ce preţ? Pacienţii sunt adesea confuzi vreme de cam o oră după tratament şi îşi amintesc puţin din orele care l-au precedat. Mai deranjantă este pierderea amintirilor distincte, adesea despre evenimente semnificative sau chiar numele oamenilor. Psihiatrii au recunoscut cu greu acest lucru, mai ales pentru că funcţionarea mentală generală se îmbunătăţeşte extrem de mult după TEC. Plângerile cu privire la memoria slabă au fost interpretate ca fiind consecinţe ale conştiinţei de sine crescute a pacientului, pe măsură ce depresia se risipea. Pierderea amintirilor distincte este de asemenea greu de observat folosind teste standard de procesare a memoriei, care indică în mod obişnuit ameliorări la pacienţii care au fost supuşi TEC. Totuşi, s-a stabilit clar acum că o astfel de pierdere a memoriei este un efect al TEC care trebuie cântărit în raport cu potenţialele avantaje.

Administrarea TEC a fost modificată pentru a reduce problemele de memorie. Începând din anii 1960, curentul este trecut de obicei doar peste emisfera „nondominantă”, pentru cei mai mulţi dintre noi, emisfera dreaptă. Acesta evită centrii vorbirii, producând o mai mică interferenţă cu memoria verbală. De asemenea, a fost îmbunătăţit controlul curentului pentru a folosi forţa minimă care să inducă o criză (criza, şi nu curentul electric, este cea care îndepărtează depresia).

  


Am în mine o răutate palpabilă, ca un organ. Spintecă-mi burta și s-ar putea să alunece afară, cărnoasă și întunecată, să cadă pe dușumea și s-o calci în picioare.

E sângele familiei Day. Ceva nu-i cum trebuie cu el. N-am fost niciodată o fetiță cuminte, iar după crime treaba s-a stricat și mai mult. Libby, Micuța Orfelină, a crescut posacă și molatecă, dată în grijă de la o rudă la alta — rude mai de departe, veri de-al doilea, surori ale bunicilor și prieteni de-ai prietenilor — înțepenită prin tot soiul de rulote sau ferme împuțite din lungul și latul Kansasului. Eu, ducându-mă la școală cu hainele purtate ale surorilor mele moarte. Cămăși cu subsuori gălbejite. Nădragi cu tururile lăsate, largi de te lua râsul, atârnați pe mine cu o curea răpănoasă, strânsă până la ultima gaură. În pozele cu clasa părul mi-era mereu în dezordine — bentițe alandala, rătăcite printre șuvițele de păr ca niște obiecte aruncate de vânt în hățișuri — și aveam mereu pungi umflate sub ochi, pungi de bețivancă. Poate și niște buze lăsate în jos, ciudoase, pe unde-ar fi trebuit să fie zâmbetul. Poate.

Fragment din:

Locuri intunecateN-am fost un copil adorabil și, când m-am făcut mare, m-am transformat într-un adult absolut nesuferit. Dacă ai face un desen cu sufletul meu, ar ieși o mâzgă­leală cu colți.

Era un martie nasol, plin de udeală, și atârnam în pat gândindu-mă să mă omor, un obicei drag mie. Reverie de după-amiază: o pușcă de vânătoare, gura mea, un pocnet și capul zvâcnindu-mi o dată, de două ori, sânge pe pereți. Trosc, pleosc. „Voia să fie îngropată ori incinerată?“ avea să întrebe lumea. „Pe cine să chemăm la înmormântare?“ Și n-avea să știe nimeni. Oamenii, care-or fi fost, urmau să se uite la pantofii sau la umerii altora până se lăsa tăcerea, după care cineva avea să scoată la iveală un vas cu cafea, în grabă și cu suficientă zdrăngăneală. Cafeaua se potrivește de minune cu morțile subite.

Am scos un picior de sub așternuturi, dar nu mă puteam hotărî să-l pun pe podea. Sunt în depresie, presupun. Am tot fost deprimată, presupun, de vreo douăzeci și patru de ani. Simt pe undeva, pe dinăuntru, o versiune mai bună a mea — ascunsă pe după ficat sau lipită pe splina trupului meu pricăjit, ca de copil — o Libby care-mi spune să mă ridic odată din pat, să fac ceva, să mă maturizez, să merg mai departe. Însă, de obicei, răutatea învinge. Fratele meu mi-a măcelărit familia când aveam șapte ani. Mami, două surori, duse într-o clipită: poc-poc, țac-țac, hâc-hâc. După asta n-a mai trebuit să fac mare lucru, nu se aștepta nimeni la nimic.

  


În starea de spirit pragmatică vedem lumea doar indirect, prin vălul gândirii și etichetării.

Dacă gândim despre corpul nostru în modul obișnuit (din perspectiva minţii), atunci, mintea noastră se umple de gânduri despre corp, despre ce se întâmplă în viaţa noastră, despre toate. Acest mod de a acorda atenţie nu face decât să înrăutăţească lucrurile.

Exercitii de meditatieDacă, în schimb, începem să ne concentrăm asupra trupului din perspectiva stării de spirit existenţiale (contemplative), manifestăm deschidere faţă de perceperea nemijlocită a însuși corpului. Clipă de clipă, putem deveni conștienţi de senzaţiile corporale, dar acum în alt mod, un mod care nu ne ţine blocaţi în gândurile obsedante despre cum ne simţim din punct de vedere fizic. În timpul acestui proces, trecem de la neputinţa pe care o simţim în prezenţa sentimentelor negative și autodepreciative la un mod viabil de a ne raporta la ele sau la orice altceva.

Fragment din:

Concentrarea asupra prezentului presupune conștientizarea permanentă, care se deosebește de gânduri și sentimente precum cerul senin de norii, păsările și fulgerele care îl străbat. Este ca un recipient mai mare, în care se desfășoară toate celelalte evenimente din minte și trup. Este un mod diferit de cunoaștere, un alt mod de a exista. Este o capacitate pe care o avem cu toţii, fiind înnăscută în fiinţa umană. Și putem învăţa să ne încredem în ea.

Putem exersa să rămânem mai mult timp în starea de conștientizare, în acest mod de a cunoaște și a exista. Am putea chiar să descoperim că această conștientizare ne oferă un fel de adăpost sau refugiu faţă de stresul și tensiunile din viaţă, scoţându‑ne din obișnuitul cerc vicios al stării de spirit pragmatice și alungând norii negri ai depresiei care atârnă deasupra capului nostru.

 

Învațați o serie de exerciții de meditație anti-drepresie (de la tehnici de respirație și observare a corpului la ”conștientizarea neutră”) din cartea:

Exerciţii de meditaţie pentru depăşirea depresiei.

Eliberarea de nefericirea cronică

 


Umbra în familie ni se înfățișează deseori sub forma unui secret de familie: toți membrii familiei îl cunosc cu aproximație, nimeni nu are însă voie să îl afle în întregime și îndeosebi cei din afara familiei nu trebuie să afle nimic de existența lui.

De obicei, secretul acesta este legat de un pas greșit al unuia dintre membrii familiei, de bani, sexualitate, incest, înșelătorie etc. Când avem de-a face cu o umbră însemnată, de pildă în cazul unui incest, aceasta este izolată. Astfel acoperim însă cu umbră identitatea unor membri ai familiei, îi împiedicăm să se cunoască pe sine cu adevărat, să-și cunoască propria identitate, fiindcă ceva anume, un amănunt discordant, nu are voie cu niciun chip să fie rostit. Or, să vezi umbra, să o accepți, să-ți asumi răspunderea pentru ea înseamnă să te afli în armonie cu tine însuți. Terapeuții de familie nu încetează să sublinieze cât de important este ca secretele de familie să fie date în vileag.

Fragment din: 

Umbra din noiUn exemplu de umbră familială, mai des întâlnit în viața de zi cu zi, este următorul:

Un cuplu se miră că odraslele lui au atâtea probleme în viață. Are patru copii: fiul cel mare este alcoolic, al doilea este workaholic. Acesta este, de fapt, considerat „un om de succes”, un copil „reușit”. Muncește însă atât de mult, încât nu are timp pentru o relație, slăbește tot mai mult — nu este deloc un om fericit, ci un workaholic tensionat. Al treilea copil, o fată, trăiește într-o comunitate religioasă care displace părinților, cel mic are episoade de depresie gravă. O situație pe care părinții nu și-o pot explica nicicum: „Doar suntem o familie atât de bună, atât de pozitivă!” În special depresia celui de-al patrulea copil nu și-o pot explica: „Doar i-am învățat că nu au voie să fie demoralizați!” La întrebarea cum i-au învățat acest lucru, părinții îmi răspund că s-au folosit de mai multe metode: ”Când nu îți merge bine, trebuie să vorbești mult și cu voce tare. Chestia aceasta te vitalizează. Dacă nu te ajută, înseamnă că nu ai vorbit destul de mult sau destul de tare. Pe urmă ai nevoie de prieteni care să te stimuleze, nu de prieteni care să fie și ei demoralizați.” Și așa mai departe.

Rămâne să ne întrebăm de ce este chiar atât de rău să fii uneori demoralizat și să nu stai întotdeauna pe roze, de ce să ai doar prieteni care să te stimuleze și a căror datorie să fie remontarea ta. Părinții din exemplul nostru suferă probabil de o depresie ușoară, pe care au respins-o mereu. Faptul că pun preț pe o ocupație continuă, metoda lor de a vorbi mult și cu voce tare, căutarea continuă de stimulenți ar putea fi mijloacele lor de respingere a depresiei. Când se încearcă evitarea cu orice chip a unei depresii, aceasta devine o umbră. Dacă cineva care suferă de depresie și-ar mai îngădui uneori să fie și demoralizat, ar conștientiza ce nu este în regulă cu viața sa și care probleme trebuie abordate. Dar tocmai de aceasta se feresc părinții din exemplul nostru.

Copiii încearcă, fiecare în felul său, să facă față umbrei: fiul cel mare încearcă să înece depresia în alcool, fiul workaholic a călcat pe urmele părinților săi și încearcă să respingă depresia prin hiperactivitate, apartenența fiicei la o comunitate religioasă este o încercare de a da un sens și o structură vieții ei, doar fiul cel mic, care are episoade depresive, abordează într-un mod direct umbra familiei sale. Părinții nu înțeleg însă purtarea copiilor lor, fiindcă ei au reușit să păstreze controlul asupra depresiei.

  


Descoperirea fiinteiAm descoperit cu surprindere că dacă am putea să-i ajutăm pe pacienții grav afectați de anxietate și de depresie să se focuseze pe un punct din viitor, în care vor exista separat de depresie și anxietate, bătălia ar fi pe jumătate câștigată.

Fragment din:

Esența depresiei grave și a anxietății severe constă în faptul că acestea ne înghit cu totul, că sunt resimțite ca universale, potrivit expresiei lui Minkowski. Dar întrebarea care se pune este: Ce va simți acest pacient în momentul în care se va fi terminat ora de curs cu acea clasă de care se temea atât de mult sau în clipa în care se va fi încheiat ședința aceea cu șeful care-l băga în sperieți? Această focusare asupra unui punct temporal în afara depresiei și anxietății îi oferă pacientului o deschidere, o vedere de deasupra, ca să spunem așa. Și aceasta ar putea sparge lanțurile anxietății și depresiei, aducând o acalmie și o nouă speranță în viața pacientului.

Dacă noi, psihoterapeuții, am uitat de dimensiunea temporală, fiind prea ocupați cu conținutul depresiei sau al anxietății, poeții desigur că n-au uitat-o, ei fiind astfel mult mai aproape de experiențele existențiale concrete. În celebrele versuri din Macbeth, personajul lui Shakespeare este profund afectat de depresie: el nu se preocupă însă de crimă (adică de ”conținutul” care-i definește starea), ci de dimensiunea temporală:

Dar mâine și iar mâine, tot mereu,

Cu pas mărunt se-alungă zi de zi,

Spre cel din urmă semn din cartea vremii

Și fiecare ”ieri” a luminat

Nebunilor pe-al morții drum de colb.

Avem opțiuni


Exponent de marcă al Şcolii de la Frankfurt – din 1933 stabilit în Statele Unite, pentru ca ulterior să revină în Elveţia, unde şi moare –, prestigios universitar, sociolog, psiholog, nu în ultimul rînd, elegant eseist, Erich Fromm este mai puţin cunoscut în România decît colegul său Herbert Marcuse, al cărui bine-cunoscut eseu, Omul unidimensional, a condus la comentarii şi dezbateri teoretice aprinse printre corifeii marxismului românesc din deceniile trecute.

Fromm, cu o abordare mai puţin spectaculoasă – dar nu mai puţin miezoasă – a problemelor legate de Om/Mensch şi de destinul acestuia, a creat mai puţine valuri de comentarii. Abia acum, cînd, eliberaţi de chingile unor abordări restrictive, putem spune orice despre oricine, ne dăm seama de importanţa capitală a unor afirmaţii şi pertinente observaţii ale lui Erich Fromm. Precum cele lansate în al său faimos A avea sau a fi?, care a fost tradus parțial la Editura Politică, înainte de 1989.

A avea sau a fiSubiectul ales pentru tocat mărunt este generos şi, din păcate, de stringentă actualitate. A avea este o poveste veche; a fi, la fel de veche. A alege între hedonism şi egotism nu este chiar o treabă uşoară.

Proprietatea nu mai este astăzi un furt, ci un drept consfinţit de lege. Fiinţarea depinde de fiecare dintre noi. A fi este o opţiune personală, individuală. Eşti, sîntem cum sîntem, mai mult sau mai puţin conştienţi, nu cum am vrea să fim. A avea presupune un joc social, a te situa într-o ordine acceptată, a fi presupune zbucium lăuntric. Societăţile trecute, ca şi cele prezente, nu au rezolvat definitiv acest balans. Minimal, pentru a exista.

A fi este mai important decît a avea. Fără a avea e greu de conceput orice fel de existenţă umană. Şi atunci? Fromm propune în capitolul final al studiului său, extrem de lucid şi fără izbucniri didactice, trăsăturile unei noi posibile societăţi.

Opţiuni. Omul ar trebui să se redefinească. Să nu se mai lase furat de consum şi de a avea. Nu i-a folosit la nimic. Depresiile, alienarea, însingurarea, solitudinea, chiar în mijlocul familiei sau al aplauzelor din agora fac ravagii. Ieri ca şi azi. Avem opţiuni. Cele mai la îndemînă, zice Fromm, cu experienţa lui de psihanalist şi psihiatru practican, ar fi:

  • un consum sănătos,
  • controlul profiturilor,
  • un management umanist,
  • evitarea spălării creierelor prin publicitate politică şi industrială,
  • apariţia unei noi Cetăţi a Fiinţei, în care Cetatea lui Dumnezeu se va conjuga cu Cetatea Pămîntească a Progresului.

Aceştia sînt termenii propuşi de Fromm. Sigur că par utopici sau cu iz de stîngă universitară americană, dar nici nu putem spune, citind cu atenţie sugestiile lui, că n-ar putea avea dreptate. În 1976, cînd a apărut cartea. Sau în 2013, cînd o citim în româneşte.

Recenzie apărută în Observator cultural  

 


Gazeta Sporturilor şi Editura Trei vor publica, miercuri, pe 25 mai, cartea “Cum să te iubeşti pe tine pentru a te înţelege mai bine cu ceilalţi”

Împăcare cu propria persoană. Armonie. Stimă de sine. Trei amănunte care ne fac mai fericiţi, trei detalii propuse de psihoterapeuții Christophe Andre şi Francois Lelord. Cel de-al şaptelea volum din Top 10 cărţi care te ajută să evoluezi ete cel dedicat iubirii de sine, autoaprecierii şi bunei înţelegeri atît cu noi înşine, cît şi cu lumea din afară.

Iată și un fragment din cartea dedicată avatarurilor stimei de sine:   

 

 

Această reţetă este veche de când lumea, dar ea merge întotodeauna… Este vorba doar de a modifica formularea lucrurilor, de a spune: „Mi‑ar plăcea“ mai degrabă decât: „Mi‑e lehamite“.

Pentru aceasta, trebuie să vă întrebaţi ce nevoie se ascunde în spatele plângerii voastre: deci căutaţi o soluţie acestei plângeri. 

Această strategie este folosită în special în terapiile cognitive ale stărilor depresive, în cursul cărora terapeuţii, ori de câte ori pacienţii emit o plângere datorată suferinţei lor depresive, încearcă să‑i facă să o precizeze sub formă de obiectiv:

  

 — Doctore, nu mai am chef de nimic.

 — Adică?

 — Ei bine, din tot ce ajungeam să fac înainte, acum nimic nu mă mai motivează.

 — Aţi vrea să simţiţi iar dorinţa pentru unele activităţi, nu‑i aşa?

 — Da.

 — Îmi puteţi spune care anume?

 — Lucruri foarte simple: să mă duc să mă plimb cu câinele meu, să citesc ziarul, să gătesc, să le telefonez prietenilor…

 — Înţeleg. Am putea considera asta ca prim obiectiv al terapiei: să puteţi practica iar aceste activităţi cu oarecare plăcere?

  

%d blogeri au apreciat asta: