Tag Archive: decizie



A urmat o discuție cu C.G. Jung. A vorbit despre etapele vieții, deoarece menționasem cât de important e pentru generațiile tinere sa aibă bunici. El nu și-i cunoscuse. Spunea ca bunica lui murise în 1864.

A continuat vorbind despre persoanele obsesionale, spunând că întotdeauna se tem de moarte; doresc să rămână adolescenți și să nu se maturizeze niciodată.

Intalniri cu JungUnii pacienți (a citat un caz) pot chiar refuza să dea mâna cu medicul, care are de-a face cu moartea. Adolescenții au totul înaintea lor; deciziile lor vor fi luate în viitor. Iar persoana obsesională se ferește să ia vreo decizie. Nimic nu trebuie să fie e hotărât, deoarece asta ar însemna că viața merge mai departe, deci ezită în legătură cu orice decizie, care trebuie să se poată modifica, anula – este întotdeauna reversibilă. Prin simptomele lor, mențin o atitudine imatură și-și neglijează munca, îndatoririle vieții.

Fragment din:

A menționat cazul unei femei care simțea compulsia de a cânta fara încetare la pian, și de a cânta o melodie diferita cu fiecare mâna; așa făcea până leșina, apoi o lua de la capăt. A venit la el implorându-i ajutorul.

Răspunsul lui a fost că ea nu dorea să se facă bine și că i-o va demonstra, urmând sa vadă reacția ei. I-a cerut să se supuna unui experiment: timp de o zi să facă tot ce ar trebui să facă o soție – să-i servească soțului ei micul dejun, să-i aranjeze hainele și să se ocupe de treburile gospodărești – doar o singura zi.

Ea a revenit, solicitându-i în continuare ajutorul. „Ce s-a întâmplat cu experimentul nostru?“, a întrebat el. „Ai facut așa cum ți-am spus?“ „Da“, a răspuns ea. „Și ai avut vreun simptom?“ „Nu, niciunul.“ „Ei bine, asta e!“, a exclamat el. Replica ei a fost: „Dar a fost atât de plictisitor!“.

  

Reclame

Există ceva inerent nociv în depărtarea prea mare de viaţă. Când ieşim din viaţă şi devenim spectatori distanţi, lucrurile îşi pierd importanţa.

Din acest punct de vedere, pe care filosofii îl numesc „galactic” sau din „ochiul nebulei” (ori perspectivă „cosmică” sau „globală”), noi şi semenii noştri părem mici şi nebuni. Devenim doar una din multiplele forme de viaţă. Activităţile obişnuite par absurde. Momentele bune se pierd în imensitatea timpului. Ne simţim fire de praf microscopice, iar toată viaţa se consumă într-o clipă fulgerătoare a timpului cosmic.

Perspectiva „galactică” este o problemă formidabilă pentru psihoterapeuţi. Pe de o parte, pare a avea o logică de fier. La urma urmei, abilitatea de a-ţi da seama ce eşti, de a ieşi în afara propriei persoane, de a te privi de la depărtare e unul din cele mai preţuite atribute ale fiinţei omeneşti. E ce ne face să fim oameni. În majoritatea situaţiilor, o perspectivă mai amplă oferă observatorului mai multă obiectivitate; totuşi, această perspectivă drenează vitalitatea în afara vieţii. A zăbovi în ea multă vreme conduce la o tristeţe profundă, iar cufundarea continuă în ea se poate dovedi fatală.

Ce-i de făcut? Ce poate oferi terapeutul pentru a combate efectele nocive ale perspectivei „galactice”? Înainte de toate, există inconsistenţe logice în ideea că perspectiva ochiului nebulei trebuie să conducă la poziţia unui Schopenhauer, după care

„nimic nu contează şi deoarece nimic nu contează, viaţa nu merită trăită”.

Un lucru pe care terapeuţii trebuie să-l remarce este că la baza disperării asociate „lipsei de importanţă” ce decurge din perspectiva galactică stă totuşi ceva ce contează. De exemplu, deşi Schopenhauer afirmă că nimic nu importă, că „nimic nu merită strădania noastră”, existau multe lucruri care aveau importanţă pentru el. Pentru el, conta să-i convingă pe alţii că nimic nu importă; conta pentru el să se opună sistemului hegelian, să continue să scrie până la sfârşitul vieţii, să filosofeze mai degrabă decât să se sinucidă.

Kent Bach sugerează un alt antidot împotriva perspectivei galactice: va trebui să ţinem seama că deşi perspectiva subminează sensul, nu o face în mod absolut; mai degrabă privează lucrurile de sens doar când individul adoptă acea perspectivă. Astfel de momente sunt parte din viaţă, însă doar o parte. Lipsa de sens este o experienţă; şi deşi pare a avea un caracter atât de acaparator, că privează de sens întreg trecutul şi viitorul, nu numai prezentul, o poate face doar când ne vedem vieţile din acea perspectivă galactică. „Sensul” e ceva care trebuie să aibă importanţă doar în interiorul unei perspective. Alteori, lucrurile contează deoarece contează. Şi există tot timpul lucruri care contează pentru noi. Acum contează pentru mine să comunic ideile de faţă cât mai clar. Cu alte ocazii vor conta alte lucruri — relaţiile, tenisul, lectura, şahul, conversaţia. Faptul că astfel de activităţi nu contează din punctul de vedere al ochiului nebulei, că nu sunt solidare într-un tot unitar, înseamnă însă oare că nu contează în niciun fel? Când lucrurile au fost investite cu valoare, nu au nevoie de un sens ca să conteze.

  

Această concepţie posedă implicaţii terapeutice importante: terapeutul trebuie să ajute pacientul să înţeleagă că dubiile (sau adoptarea unei noi structuri de sens) nu scad valoarea a ceea ce a contat în trecut.

Îmi vin în minte trei paciente.

Prima fusese călugăriţă timp de douăzeci şi cinci de ani dar după ce şi-a pierdut credinţa, a ieşit din rândurile ordinului monahal. Depresia din acele momente şi sentimentul anomiei erau amplificate de credinţa că „trăise în minciună” mai toată viaţa sa adultă. O altă pacientă a început să scrie poezii la cincizeci şi cinci de ani, descoperindu-şi un talent enorm. Am tratat-o când avea şaizeci de ani, şi era aproape de moarte din cauza unui cancer. Era foarte mâhnită că îşi „irosise” mai toată viaţa ca soţie a unui fermier, îngrijind copii, spălând vase, recoltând cartofi — activităţi care nu cadrau cu sistemul său de sens dobândit de curând. O altă pacientă, aflat în mijlocul unui divorţ înveninat, fusese adânc rănită de cel cu care fusese căsătorită timp de douăzeci de ani, şi care încerca să-i răpească orice urmă de sens, spunându-i că nu a iubit-o niciodată.

Tuturor celor trei paciente le-a fost de ajutor să înţeleagă că noua structură de sens sau dubiile adânci (altfel spus, privirea vieţii dintr-o perspectivă galactică) nu alterează faptul că un anumit lucru a contat, când a contat.

  • Fosta călugăriţă a înţeles treptat că lipsa sa de credinţă de acum nu a şters cu buretele credinţa pe care a avut-o odinioară, şi nici binele făcut ca profesoară, chiar dacă sub egida unui alt sistem de sens.
  • Şi poeta şi-a dat seama în terapie că fosta sa viaţă a avut permanent pentru ea un sens consistent. Şi-a crescut copiii, a produs hrană, a participat la ciclurile naturii; iar din toate acestea a germinat şi a fost produsă în tăcere poezia sa. Scrisul său de acum era un fruct al întregii sale vieţi; caracterul său specific era dat de experienţele-i unice — chiar străvechea curăţare a noroiului de pe cartofi îşi găsise un loc în versurile sale.
  • A treia pacientă a aflat că lucrurile ce contau din trecut nu sunt doar indestructibile, dar şi foarte preţioase. A devenit mai îndrăzneaţă în apărarea sensului din trecut şi i-a spus soţului: „Dacă tu ai trăit douăzeci de ani fără să mă iubeşti, e tragedia ta! În ce mă priveşte, deşi nu te mai iubesc, te-am iubit odată mult şi mi-am petrecut cei mai buni ani ai vieţii cu tine.”
    

Fragment din tratatul

Psihoterapia existențială

de Irvin Yalom

     

%d blogeri au apreciat asta: