— Nick? Norah? Voi doi vă știți, gen?

Și zice Tris:

— Nick? Norah? Voi doi vă știți, gen?

Nemernica n-ar trebui să fie într-un club ca ăsta. De parcă felul în care vorbește n-ar fi un indicator suficient, mai e și problema țoalelor de Tipă Bună Rău culese de prin mall: fustă scurtă de piele cu cataramă pe-o parte, un tricou cu Ramones „original“ făcut în serie, colanți galbeni‑pișat și niște pantofiori de bal oribili din piele roz. Arată ca un bondar dungat pus pe o firmă luminoasă încercând s-o imite pe Debbie Harry când era tânără.

(…)

 

Nu știu de ce, dar fac chestia aia pe care le-o face Ca­roline victimelor masculi, adică, în loc să-l iau de mână pe iubitul meu temporar, îi așez palma pe ceafă și încep să-l alint molatec, posesiv, în vreme ce Tris se uită. Degetele mele îi scanează scurtimea părului; simt cum i se face, pe gât, pielea ca de găină. Ce-mi placee! E o anume satisfacție în a vedea cum buza de jos a lui Tris aproape se prăvale, șocată, spre bărbie. Asta-i chestia cu Tris: nu-i niciodată subtilă.

Fac ce fac și văd că merge. O zbughește de lângă mine fără o vorbă. Pfuu! A fost mai ușor decât m-aș fi așteptat.

Mă uit la ceas. Cred că mai avem cam două minute și patruzeci și cinci de secunde până la despărțire. Închid ochii și înclin capul un pic, pregătindu-mă pentru o altă vizită a buzelor sale.

  Fragment din Playlist pentru Nick şi Norah

de David Levithan și Rachel Cohn

NICIODATĂ nu se trezește de două ori în același trup…

Cartea lui David Levithan descrie un fenomen de o improbabilitate maximă: un suflet rătăcitor, care nu poate sălășlui mai mult de o zi în corpul unui om.

Așa încât, în fiecare dimineață, o altă persoană își va ceda trupul pentru ca acest suflet să aibă parte de încă o zi de viață. „În fiecare zi sunt altcineva. Sunt eu însumi – știu că sunt eu însumi – dar sunt și altcineva. Întotdeauna a fost așa.”

La prima vedere, subiectul pare numai bun pentru o poveste siropoasă de dragoste. Abordat ceva mai în profunzime însă, el devine o adevărată provocare. Cum se integrează respectivul suflet în societatea din care face parte trupul? De unde știe pe cine să salute și de cine să se ferească? De unde știe că ceea ce face va fi privit ca fiind normal de către cunoscuți? Și multe alte probleme…

Și apoi, o problemă care are potențialul de a revolta o seamă de oameni: nicio regulă nu spune că acest suflet trebuie să se trezească în fiecare dimineață neapărat într-un trup de bărbat – respectiv de băiat, pentru că vârsta lui este de aproximativ 6 000 de zile, adică în jur de 16 ani – sau neapărat într-unul de fată. Pur și simplu, într-o zi e fată, în două sau trei zile băiat, apoi iar fată câteva zile, însă niciodată – NICIODATĂ – nu se trezește de două ori în același trup. Dar Levithan găsește soluții pentru fiecare din aceste provocări. „Informația există. Mă trezesc, deschid ochii, înțeleg că e o nouă dimineață, un loc nou. Intervine apoi prompt biografia, un dar de bun venit de la partea ne-eu a minții.” Cu alte cuvinte, A – acesta este numele pe care și l-a ales sufletul – poate „accesa” memoria trupului pe care îl posedă.

Apoi apare întrebarea: bine, și cum concepi o poveste de dragoste într-un asemenea haos? Pentru că A se poate îndrăgosti ușor, e drept, dar persoana de care se îndrăgostește, cum îi poate răspunde, chiar dacă dragostea e reciprocă?

Citiți întreaga recenzie pe BOOKBLOG

 

E-mail către Nathan: ”Nu sunt diavolul”

Din fericire, Hugo are în camera lui un laptop.

Întrucât e weekend și n-am acces la computerele de la școală, am să risc să-mi verific e-mailul. Deschid repede laptopul și găsesc ceva ce mi-a trimis Rhiannon cu doar zece minute în urmă:

A,
Sper că a mers bine ieri. Chiar acum am sunat la ea și nu era nimeni acasă — crezi că s-au dus să ceară ajutor? Vreau să iau asta ca pe un semn bun.
Între timp, iată un link pe care trebuie să-l vezi.
Treaba a scăpat de sub control.
Unde ești azi?
R

Dau click pe linkul de sub iniţiala ei și ajung la pa­gina de internet a unui tabloid important din Baltimore. Titlul anunţă zgomotos:

DIAVOLUL PRINTRE NOI!

E povestea lui Nathan, dar nu e doar povestea lui Nathan. De data asta, mai sunt cinci sau șase oameni din zonă care pretind că au fost posedaţi de diavol. Spre marea mea ușurare, niciunul în afară de Nathan nu-mi este cu­noscut. Toţi sunt mai mari ca mine. Cei mai mulţi pretind că au fost posedaţi mult mai mult timp decât o singură zi.

M-aș fi așteptat ca semnatara articolului să fie mai scep­tică, dar ea înghite poveștile fără simţ critic. Ba chiar face referire și la alte povești de posedare demonică — criminali în serie care au pretins că au fost sub influenţa forţelor sa­tanice, politicieni și predicatori care au fost prinși în situaţii compromiţătoare și au spus că ceva foarte neobișnuit ar fi pus stăpânire pe ei. Toate sună foarte convenabil.

Trec repede numele lui Nathan printr-un motor de căutare și găsesc și alte articole. Se pare că povestea se întinde. Nu doar în presa tabloidă și pe bloguri, ci și în comunitatea evanghelică.

  

  

  

În toate articolele este citată o singură persoană. În esenţă, spune de fiecare dată același lucru:

„N-am nicio îndoială că acestea sunt cazuri de posedare demonică“, spune reverendul Anderson Poole, care l-a consiliat pe Daldry. „Acestea sunt exemple de manual. Diavolul e nimic dacă nu e previzibil. Aceste posedări n-ar trebui să constituie o  surpriză. Noi, ca societate, am lăsat ușa larg dechisă. De ce n-ar intra diavolul?“

Oamenii chiar cred acest lucru. Articolele și comentariile de pe bloguri sunt cu duiumul — toate de la oameni care văd lucrarea diavolului.

Deși ar trebui să știu mai bine în ce mă bag, îi scriu repede un e-mail lui Nathan.

Nu sunt diavolul.

Îl expediez, dar asta nu mă face să mă simt mai bine.