Tag Archive: Dave Mearns



Acceptarea necondiţionată este câteodată greşit interpretată drept a fi „amabil“ cu clientul, dar nu este deloc vorba despre asta, ci înseamnă a valoriza profund clientul fără a-i solicita nimic în schimb.

 

  

  

  • „A fi amabil“ este o mască de socializare – este faţa pe care o arătăm lumii ca să ascundem ce simţim în realitate sau pentru a preîntâmpina orice judecată potrivnică din partea altora.
  • A fi amabil nu-l ajută pe client să înţeleagă şi să aibă încredere în necondiţionarea noastră.
  • A fi amabil nu-i oferă clientului experienţa căldurii umane – cum amabilitatea este des folosită pentru a camufla alte reacţii, îl poate face pe acesta să simtă incontestabila răceală afectivă.
  • A fi amabil are mai degrabă legătură cu superficialitatea relaţiei decât cu profunzimea ei.

 

Una dintre cele mai timpurii sarcini în formarea în terapia centrată pe persoană este provocarea cursantului „amabil“ să găsească ce este autentic şi ce nu în răspunsurile sale adresate celorlalţi. Câteodată oamenii sunt amabili în mod autentic. La ei nu este vorba de aparenţe – pur şi simplu, aşa sunt în majoritatea situaţiilor. Oricum, faptul că ei sunt congruenţi în amabilitatea lor nu le va reduce dificultăţile pe care le vor avea de înfruntat. Unii dintre clienţi se vor simţi bine în mediul cald şi securizant ce le-a fost oferit şi vor fi şocaţi când acest consilier amabil va aduce schimbări în relaţie. Pentru alţi clienţi va fi dificil să creadă în sinceritatea unui consilier amabil – au văzut suficient de multe persoane „amabile“.

Iată trei enunţuri adresate de o consilieră centrată pe persoană clientului său — afirmaţii pe care mulţi le-ar considera „lipsite de amabilitate“. Şi totuşi, fiecare dintre ele, în relaţia specifică în care au apărut, arătau profunda valorizare a clientului.

  • ”Simt că mă enervezi.”
  • ”Simt că iar m-ai lăsat baltă!”
  • ”Deci asta e: acum te aştepţi de la mine să-mi fac bagajul şi să plec?”

 

Când citim asemenea afirmaţii specifice ale consilierei este important să nu le transpunem în alte contexte şi să ne imaginăm că le folosim cu clienţii noştri. Indiferent care ar fi natura afirmaţiilor, acestea funcţionează rareori şi pentru alte contexte pentru că fiecare afirmaţie specifică a apărut într-o anumită relaţie, iar semnificaţia ei nu poate fi înţeleasă dacă replica este spusă în alt context. În orice caz, ce poate fi transpus este intenţia pe care consiliera o comunică în spatele acestor afirmaţii. Cele trei fraze de mai sus sunt toate din timpul lucrului consilierei cu clientul, John. În spatele tuturor acestor fraze a stat dubla intenţie a consilierei:

   

  1. De a intra în contact cu John – să se întâlnească cu el la un nivel mai profund decât pattern-ul normal al lui John de a-i ţine pe ceilalţi la distanţă.
  2. Să-i arate lui John că ei (consilierei) îi pasă cu adevărat de el şi de munca lor – ceea ce lui John îi era dificil să-şi dea seama.

   

  

       

Consiliera lui John comentează:  

”John are o fire cu adevărat alunecoasă — înaintează puţin în relaţii, apoi se sperie şi se retrage. Dar are un pattern sofisticat de a fi pentru că, de obicei, poate să determine cealaltă persoană să se simtă frustrată, iritată şi furioasă şi să-l respingă. Şi eu am fost frustrată, iritată şi nervoasă, dar nu l-am respins. Când i-am spus:

  • „Simt că mă enervezi“,
  • „Simt că iar m-ai lăsat baltă“ sau
  • „Deci asta e: acum te aştepţi de la mine să-mi fac bagajul şi să plec?“

îmi exprimam acceptarea mea pozitivă şi nu-i puneam condiții.

Ştie că eu nu-i spun: „Nu face lucrurile astea“. Ce îi spun eu este:

  • „John, ştiu că trebuie să faci lucrurile astea, dar uite cum se simte o altă fiinţă umană în relaţie cu tine“.
  • „Tu contezi pentru mine“;
  • „Relaţia dintre noi contează pentru mine“;
  • „Voi lupta pentru relaţia noastră“;
  • „Da, poţi să te închizi în tine şi să te retragi, accept că faci asta, ştiu că asta faci, şi ştiu că ştii că ştiu că asta faci“.
  • „Dar chiar dacă accept asta la tine, nu mă complac în asta — nu voi diminua ceea ce îţi ofer pentru că tu simţi nevoia să te retragi!“

Expresia mea iritată „Simt că mă enervezi!“ este versiunea iniţială, prescurtată, a tuturor acestor elemente. Probabil că cel puţin o parte a lui John va şti că toate astea sunt adevărate – şi dacă nu, i-o voi spune eu.”

  

fragment din volumul

Consilierea centrată pe persoană în acţiune

  

Citește și:

Focul pasiunii în psihoterapie sau cât de tandri pot fi consilierii centrați pe persoană

”Clientul este cel care ştie ce-l doare”

        


Ajungând pe la aproximativ pagina 150 a Consilierii centrate pe persoană în acţiune (scrisă de britanicii Dave Mearns și Brian Thorne), recent lansată la Editura Trei, am simţit nevoia acută de a mă opri din citit, de a lăsa cartea jos (după mult timp) şi de a conştientiza şi exprima cu glas tare cât de diferite sunt orientările psihoterapeutice între ele. Aveam idee despre acest lucru, am studiat în facultate câte puţin despre fiecare orientare, însă acum este vorba despre o descoperire mult mai conştientă. Sentimentele care au însoţit această descoperire au fost, pentru moment, ambivalente şi uşor confuze. Iniţial, a fost respingere: în orientarea pe care o practic eu, efuziunile emoţionale cu clienţii au nişte limite, iar psihoterapeutul nu le expune sub nici o formă.

Aici, în consilierea centrată pe persoană (sau rogersiană), dimpotrivă, terapeutul îşi arată vulnerabilităţile, îşi exprimă emoţiile, dând practic frâu liber contratransferurilor, aproape fără nici un fel de reţinere (deşi nişte reguli există, cum ar fi criteriul relevanţei, de exemplu). De ce procedează rogersienii aşa este extrem de justificat şi de firesc: pentru a crea o relaţie autentică, sinceră şi transparentă între consilieri şi clienţii lor. De ce este necesară o relaţie autentică, sinceră şi transparentă? Pentru că astfel clientul se simte valorizat.
 

 

  

Sentimentul care a urmat ulterior (urmare a înţelegerii şi acceptării noilor concepte) a fost unul de bucurie şi de plăcere a planificării: dacă şcolile de psihoterapie vehiculează idei şi instrumente atât de diferite între ele, înseamnă că oricând simţi limitările propriei ideologii, o poţi îmbogăţi şi eficientiza cu tehnici folosite de celelalte abordări. După care am început să fantezez la cât de bine ar fi dacă aş avea timpul şi resursele necesare de a face formări şi dezvoltări personale în toate convenţiile psihoterapeutice existente la ora actuală. E atât de reconfortant să ai de unde alege, de unde te inspira, iar lucrul acesta nu ar fi fost posibil dacă după abordarea psihanalitică psihoterapia nu s-ar fi ramificat în atât de multe direcţii.

Consilierea centrată pe persoană în acţiune este una din cele mai complete sinteze teoretice pe care le-am întâlnit până acum. Cuprinde aproape tot ce este important de ştiut despre consilierea rogersiană / centrată pe persoană:

  • principiile de bază (4 principii elaborate de Rogers şi alte 4 generate de dezvoltările ulterioare ale teoriei şi practicii în această orientare) şi
  • condiţiile esenţiale pentru ca terapia să funcţioneze (empatia, acceptarea necondiţionată şi congruenţa sau autenticitatea – fără acestea nu există proces de consiliere centrată pe persoană şi în acest sens au fost elaborate instrumente de măsurare şi dezvoltare a acestor abilităţi, cum ar fi de exemplu scala empatiei în 8 trepte).

Autorii şi-au dedicat timp şi spaţiu inclusiv modului în care trebuie să se formeze un viitor consilier centrat pe persoană, oferind un întreg set de recomandări: consilierul trebuie în mod imperios să „lucreze” pentru a ajunge la acceptarea de sine şi mai apoi la iubirea de sine, fără aceste lucruri el neputând fi capabil să-şi ajute clientul; de asemenea, extrem de importantă este „extinderea sinelui”, adică provocarea acelor experienţe şi situaţii externe care pot fi simţite ca ameninţătoare (autorii dau ca exemplu cazul unui tânăr consilier, care descoperind că este homofob, s-a alaturat unui grup de homosexuali pentru a-i cunoaşte mai bine, a petrecut timp alături de ei şi, în cele din urmă, s-a simţit confortabil cu ei); o altă recomandare este aceea ce a consuma beletristică şi poezie – tipul acesta de lectură ajută la devoltarea capacităţilor empatice şi a sensibilităţii faţă de tipare cat mai diferite de umanitate; a scrie poezie doar pentru tine este un exerciţiu foarte potrivit pentru a învăţa să îţi comunici sensibilitatea, lucru care se întâmplă frecvent în consiliere, sub condiţia congruenţei (cea de-a treia condiţie vitală a relaţiei terapeut-client). Deosebit de interesant este subcapitolul intitulat „Dar ce fac când pur şi simplu nu-mi accept clientul?”, o provocare reală, de la a cărei rezolvare nu se poate eschiva niciun profesionist în acest domeniu.

 

 

O hartă a procesului terapeutic centrat pe persoană va conţine întodeauna mai multe elemente (care pot fi stări psihice, caracteristici personale, atitudini sau acţiuni). Astfel, consilierul îşi va accepta necondiţionat clientul, indiferent de cat de antipatic, iraţional, dificil, instabil sau insensibil ar fi acesta. Clienţii vor încerca de multe ori să testeze generozitatea şi acceptarea terapeutului lor şi vor căuta cu orice preţ să-şi demonstreze lor înşişi că sunt nişte fiinţe de neacceptat, în virtutea profeţiei pe care ţin să şi-o împlinească. A-i arăta clientului că îl accepţi necondiţionat, în ciuda celor mai ostile comportamente ale sale este condiţia bazală pentru ca acesta să ajungă, la un moment dat, să se simtă valoros şi merituos.

A fi empatic cu clientul este o condiţie pe care am mai menţionat-o şi care, în sens comun, este specifică şi celorlalte paradigme psihoterapeutice, însă funcţia pe care empatia o are pentru rogersieni este una specială: este fundamental să poţi fi empatic cu clientul tău nu doar pentru a-l înţelege ci, mai mult decat atât, pentru a-i putea oglindi acestuia gândurile, senzaţiile fizice şi sentimentele pe care le experimentează în acel moment. Oglindirea este un instrument de bază al consilierii centrate pe persoană şi este patentat de Carl Rogers, constând în ascultarea atentă a ceea ce spune clientul şi reformularea de către consilier a celor spuse, astfel încât să reproducă înţelept ceea ce a fost afirmat, dar şi să reveleze aspecte ascunse în spatele declaraţiilor clientului. Un exemplu de oglindire ar fi următorul:

Clientul: Mă tratează ca pe un copil – are grijă de mine tot timpul, mă cocoloşeşte tot timpul… mă sufocă! Nu reuşeşte să înteleagă că, de cand mă duc la universitate, nu mai sunt un copil… Sunt independentă… Sunt puternică!
Consilierul: Văd furia ta pentru că el nu înţelege că tu te schimbi… aceasta pare foarte, foarte puternică… dar mă şi întreb totodată… tu arăţi de parcă ai tremura… acest tremurat este doar din cauza furiei tale sau mai este şi altceva care se întâmplă în tine?
Clientul: Da… da, mi-e frică… mi-e frică că am să-l pierd.

Congruenţa sau autenticitatea, ca modalitate în care consilierul trebuie să se prezinte constant în relaţie cu clientul său este un alt element indispensabil şi este, spre deosebire de celelalte două (acceptarea necondiţionată şi empatia), mult mai greu de învăţat şi de gestionat în practică. Este, de altfel, abilitatea pe care consilierii nu o pot obţine aproape deloc din teorie şi o obţin aproape numai din practică. Congruenţa constă în transparenţa sau francheţea cu care consilierul îi comunică clientului său propriile ganduri şi emoţii (provocate de trăirile şi exprimarea acestuia din urmă). Acesta este un alt element foarte caracteristic psihologiei rogersiene şi mult, mult mai puţin întâlnit la celelalte orientări. Privind din exterior şi fără a avea cunoştinţele de bază despre acest cadru de referinţă, relaţia congruentă între consilier şi client pare foarte pasională, intensă, directă, asemănătoare cu relaţiile strânse de familie sau chiar de iubire. Poate părea chiar brutală atunci cand citeşti spusele unei consiliere faţă de clientul ei:

Simt că ma enervezi. Simt ca iar m-ai lăsat balta! Deci asta e: acum te astepţi de la mine să-mi fac bagajul şi să plec?

Astfel de comunicări sunt mai naturale sau mai justificate la client decât la psihoterapeut, însă Rogers are meritul de a fi umanizat şi de a fi coborât de pe piedestal personalitatea terapeutului, permiţându-i şi acestuia să aibă emoţii, să fie impulsiv, să se înşele şi să facă greşeli. […]

 

Citește continuarea recenziei semnată de Mihaela Costea (psihoterapeut în formare) pe blogul CafeGradiva.

 


Acum doi ani, Editura Trei a publicat prima traducere din Carl Rogers, A deveni o persoană. Plin de intuiții și observații profunde, volumul conține de toate: de la o autobiografie la elemnte de psihoterapie, de la filosofia persoanei la critica științelor comportamentale.

Noul volum de inspirație rogersiană, Consilierea centrată pe persoană în acțiune, vine să nuanțeze și să ordoneze metodic principalele concepte propuse de Rogers (”congruență”, ”acceptare necondiționată”, ”evaluare organismică” sau ”oglindire”). În plus, cei doi autori (scoțianul Dave Mearns și englezul Brian Thorne) propun noi concepte-cheie (ex.: ”profunzime relațională”) și clarifică miza consilierii centrate pe client/persoană:

Pentru Rogers, adevărul central era că cel care ştie cel mai bine cum ar trebui să funcţioneze procesul terapeutic este însuşi clientul. Clientul este cel care ştie ce-l doare şi unde se află durerea şi tot clientul este cel care, în ultimă instanţă, va descoperi calea cea mai bună. Sarcina consilierului este să fie un companion care să poată relaţiona cu clientul, în aşa fel încât acesta să îşi poată accesa propria înţelepciune şi să îşi poată regăsi reperele în viaţă.

Față de multe alte tratate de psihoterapie/psihologie/consiliere preocupate de CUM să vindeci, cum să aplici tehnicile terapeutice, cum să stabilești și să urmezi niște obiective terapeutice, volumul de față are ceva în plus: vorbește pe larg despre RELAȚIE și mai ales despre CINE este (și nu este) consilierul. Accentul pus pe ”virtuțile”, pe calitățile consilierului face ca acest volum să fie un ghid excelent pentru orice consilier/terapeut în formare, indiferent de orientare.

Echivalența (în cazul calităților umane, cel puțin) dintre consilier și psihoteraeput este susțintă de Dave Mearns în prefața la limba română pornind de la o anecdotă grăitoare:

Rogers s-a confruntat cu o problemă considerabilă într-o instituţie unde psihiatrii au obiectat faţă de utilizarea termenului de „psihoterapeut“ de către echipa lui, motivând că doar persoanele cu o pregătire medicală şi cunoştinţe de psihanaliză ar putea utiliza acea denumire — în niciun caz un simplu psiholog! Rogers a rezolvat până la urmă problema venind într-o dimineaţă mai devreme, însoţit de un tâmplar. Au desprins de pe uşi toate tăbliţele pe care scria „psihoterapeut“ şi le-au înlocuit cu altele pe care scria „consilier“. Apoi întregul personal a continuat să facă ceea ce făcuse de la bun început! Poate că această relatare ilustrează motivul pentru care, în practica centrată pe persoană, nu facem vreo distincţie între „consiliere“ şi “psihoterapie“!



Editura Trei si Asociatia Romana de Psihoterapie Centrata pe Persoana va invita sambata, 3 iulie, ora 13.00, la lansarea cartii Consilierea centrata pe persoana in actiune scrisa de Dave Mearns & Brian Thorne. Evenimentul va avea loc in prezenta autorului Dave Mearns in cadrul celui de-al XVII-lea Congres European de Psihoterapie desfasurat la Bucuresti – Hotelul Howard Johnson Grand Plaza. Va asteptam cu drag!

Daca doriti mai multe informatii despre al  XVII-lea Congres European de Psihoterapie desfasurat la Bucuresti in perioada 1-4 iulie 2010 intrati pe site-ul http://www.eap2010.eu/

%d blogeri au apreciat: