Tag Archive: Daniela Țane



De la India la Indiile Africii este o carte cu însemnări de călătorie, notaţii confesive şi pagini eseistice scrise în anii petrecuţi de Daniela Țane în nenumărate locuri din Asia și Africa, fie lucrînd pentru Ambasada României, fie pentru Crucea Roşie Internaţională. Mai jos, un fragment din interviul luat autoarei de Alina Purcaru pentru site-ul Bookaholic.

Din multe comentarii pe care le faci de-a lungul cărţii reiese că eşti foarte critică în legătură cu ideea de progres, care a dus la destrămarea unui întreg set de valori tradiţionale. Cum se împacă această critică cu faptul că progresul (tehnologic, accesul la medicamente, la utilităţi de imediată necesitate ş.a.m.d)  face de cele mai multe ori diferenţa dintre viaţă şi moarte în comunităţile extrem de sărace din Asia şi din Etiopia?

Nu cred că am fost înţeleasă cum trebuie dacă spui că sînt  critică faţă de ideea de progres. Probabil ca nu am reuşit să transmit mesajul aşa cum trebuia. Nu pot fi împotriva ideii de progres, ar fi absurd şi contraproductiv. Sînt  împotriva invadării culturilor tradiţionale bogate, complexe şi cel mai adesea trăitoare în perfectă armonie cu natura de civilizaţia chiciului, monocultura banului şi a exploatării fără discernământ a resurselor locale. Sînt  împotriva dispariţiei diversităţii lingvistice a lumii şi înlocuirea minunatului  Turn Babel cu o limbă engleză de maxim 500 de cuvinte, lipsită de orice capacitate de a comunica altceva decât informaţii de bază.

Photo.part1 137

(Foto: Daniela Țane, cu un copil din Tigray, Etiopia)

Sînt  împotriva înlocuirii costumelor lucrate manual şi splendidelor vase de lut din comunităţile tradiţioale cu chinezării ieftine şi obiecte din plastic. Sînt  împotriva exploatării fără discernământ a unor spaţii pe nedrept considerate drept sub-dezvoltate de companii multinaţionale care distrug totul în jurul lor în numele unic al propriului profit. Am citit deunăzi un articol impresionat din „The Guardian”, despre distrugerile uriaşe aduse de companiile străine producătoare de ulei de palmier în pădurea ecuatoriala indoneziană. Mi-a venit să plâng citind mărturiile cutremurătoare ale populaţiilor aborigene: vânaţi de pe pământurile lor, oamenii au văzut cum le este distrusă pădurea, cum le este spulberat pur şi simplu modul de viaţă; apoi li s-au dat slujbe foarte prost plătite la aceleaşi companii şi nemaiavând altă soluţie de subzistenţă, au fost nevoiţi să le accepte, trăind în condiţii mai dificile decât înainte. Unii au plecat în bejanie, nesuportând să vadă moartea propriei lumi. Alţii au rămas, dar se sting încet-încet de durere.

Distrugerea fără discernământ a pădurilor din Indonezia, Amazon şi Congo vor duce la grave schimbări climatice şi la perturbări ale ploilor musonice. Consecinţele modelului de dezvoltare sălbatică urmat de omenire în ultimii 50 de ani au început deja să se arate. Ţin să precizez că vorbesc în cunoştinţă de cauză, deoarece sînt  pe ultima sută de metri a unui masterat în dezvoltate durabilă şi managementul mediului la distanţă, pe care îl fac la Universitatea din Londra, Centrul de Studii Pentru Mediu şi Dezvoltare din cadrul Şcolii pentru Studii Asiatice şi Orientale.

Discuţi, în capitolul care se ocupă de Etiopia, despre diverse modalităţi de asistenţă umanitară şi spui că sprijinul exclusiv material e falimentar. Aş vrea să dezvolţi observaţia asta, cu exemple din experienţa ta directă.

Afirmaţia nu este valabilă numai pentru Etiopia, fireşte. Să luăm de exemplu taberele de refugiaţi din nord-vestul Tanzaniei, unde am lucrat 10 luni. Erau câteva sute de mii de refugiaţi datoraţi unor crize umanitare mai vechi, cum au fost genocidul din Ruanda şi Burundi, precum şi războaiele din Congo de la sfârşitul anilor 90. Conflictul din Congo neterminându-se, mai apăreau refugiaţi noi congolezi, dar majoritatea erau acolo de peste 10 ani.

De la IndiaNu se mai întorceau acasă pentru că se temeau că nu-şi vor recăpăta pământurile, că nu vor reuşi să-şi crească copiii în condiţiile de care se bucurau în tabere: case construite din cărămidă, sacii cu hrană furnizaţi regulat de Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi şi Programul Alimentar Mondial, şcoala pentru copii şi dispensarul cu medicamente gratis. În plus, speranţa ca o parte din ei vor fi reinstalaţi în SUA, Canada sau Australia, pe motivul imposibilităţii întoarcerii în ţara mamă. După cum spunea un reprezentant ONU într-o reuniune, refugiaţii deveniseră „urbanizaţi”.

Orice formă de asistenţă umanitară trebuie să fie temporară, să contribuie la restituirea sau construirea capacităţilor locale şi să îi ajute pe oameni să se poată descurca singuri cât mai repede posibil. In paralel cu asistenţa umanitară este nevoie de rezolvarea politică a problemelor care au dus la naşterea crizei. Cele două eforturi trebuie să se desfăşoare în paralel.

 


Pe la opt seara terminăm cina şi ar trebui să ne ducem la culcare. S‑a lăsat de mult întunericul. Dincolo de lumina lămpilor cu gaz domneşte bezna deplină. Fiindcă nu suntem obişnuiţi să ne culcăm atât de devreme, ne luăm lanternele şi plecăm să ne plimbăm prin livadă.

Cocoţaţi pe un trunchi doborât de copac, disertăm, îndelung şi în contradictoriu, despre bărbaţii indieni.

Mă angajez într‑o lungă discuţie cu Nathalie, Annie şi Bob, intervenind numai din când în când, de partea uneia sau a alteia. Eu susţin că sunt imaturi emoţional şi că nu te poţi baza pe ei într‑o relaţie. în plus, îi suspectez de naivitate şi de lipsă totală de experienţă în ale amorului, deşi nu pot aduce argumentele unei „experienţe personale“ în materie. Nathalie mă contrazice, ei i se par fermecători şi de încredere. Nu contest că mulţi dintre ei sunt foarte atrăgători, de o frumuseţe care te lasă adesea fără cuvinte.

Fragment din:

De la IndiaAsta însă nui împiedică să rămână „mama’s boy“ şi după însurătoare, cum citeam în nişte studii ale unor sociologi şi sexologi: ascultă orbeşte de părerea acesteia, şi‑şi percep soţia drept o mamă la mâna a doua. În plus, contactul cu fetele, rar sau inexistent, în perioada adolescenţei, face ca tânărul aspirant la o soţie să nu aibă nici cel mai mic habar despre psihologia feminină şi nevoile femeii. Imaturitatea emoţională joacă şi ea un rol indiscutabil. Părinţii şi şcoala fac prea puţin în acest sens sau chiar deloc. Până de curând, societatea indiană a fost teribil de restrictivă cu privire la apropierea dintre băieţi şi fete, la şcoală sau în afara ei. Mentalitatea aceasta puritană este o moştenire a scrobitei rigurozităţi britanice de secol XVIII. Englezii s‑au debarasat în timp de ea, însă indienii, cunoscuţi prin conservatorismul lor, au păstrat‑o.25

Rezultatul? La 25–26 de ani, cu mici excepţii, bărbaţii indieni se comportă ca adolescenţii de 15–16 ani. Hormonii daţi în clocot de prea multă vreme îşi spun cuvântul. Femeia devine un obiect dezirabil, dar de neatins, cel puţin în afara căsătoriei. Cel mai mic semn de apropiere din partea unei femei este adesea rău interpretat, drept o disponibilitate imediată pentru o relaţie fizică. Pielea albă a posesoarei de fustă complică de multe ori şi mai tare lucrurile. Felul direct de a fi în relaţiile cu sexul opus îi contrariază foarte tare pe bărbaţii indieni, care confundă lucrul acesta cu un interes al interlocutoarei pentru propria persoană şi trec imediat la atac.

În plus, faima femeilor albe, de „uşor de dus în pat“, îşi are şi ea rolul ei.

Toate acestea, cumulate, fac ca, în cel mai scurt timp de la demararea unei conversaţii, să te poţi trezi cu declaraţii fierbinţi sau cu invitaţii fără perdea. La început, te enervezi. Apoi, începi să‑ţi controlezi mai tare gesturile şi discursul, pentru a evita ca ele să fie percepute drept invitaţii indirecte. Dar şi efortul acesta este adesea sortit eşecului.

Lipsiţi de prea multe fineţuri în ceea ce priveşte femeile, crescuţi în exclusivitate în apropierea mamelor, mătuşilor sau surorilor, dar lipsiţi de interacţiunea cu celelalte reprezentante ale sexului frumos şi de orice discuţie pe această temă, bărbaţii indieni cad adesea pradă propriilor fantasme sau scenariilor bollywoodiene.

Doar căsătoria, frecventarea bordelurilor şi, dacă au ceva noroc, a femeilor albe le poate aduce partidele de sex la care visează din adolescenţă. Mulţi dintre ei nu reuşesc niciodată să‑şi satisfacă partenerele, preocupaţi prea tare de propria plăcere. La care ajung prea repede şi fără niciun fel de artificiu, pierzând însăşi esenţa actului amoros, unitatea. Pudibonderia familiei şi a profesorilor, lipsa de educaţie sexuală, societatea extrem de închistată în reguli patriarhale rigide, acestea sunt doar câteva dintre motivele care fac ca, în acest moment, în patria Kama Sutrei să existe mai multe femei nesatisfăcute decât oriunde în lume, dupa cum releva studiul amintit.

  


Un gest foarte familiar etiopienilor, manifestare a respectului faţă de o persoană, este acela de a‑i da să mănânce câţiva dumicaţi cu propria mână, direct în gură.

De la IndiaFragment din:

În prima seară petrecută în restaurantul tradiţional din Mekele, împreună cu angajaţii noştri locali, unul dintre ei a dorit să mă „hrănească“ astfel. Am refuzat politicos (fără a cunoaşte semnificaţia gestului în codul de comportament etiopian şi fără a şti că astfel, l‑am jignit destul de tare!).

De fapt, gestul lui m‑a blocat pur şi simplu, în India fiind considerat de o maximă impoliteţe şi familiaritate faţă de o femeie, o aluzie transparentă care exprimă clar dorinţa fizică a bărbatului şi încrederea că va fi acceptat (aceasta mai ales dacă bărbatul îi oferă femeii frunze de „pan“ amestecate cu nucă de betel şi multe mirodenii). Acum, după mai bine de trei luni în Etiopia, ştiu că pot accepta astfel de „familiarităţi“ fără nicio teamă de semnificaţii ascunse.

  


Într‑una din mănăstiri avem norocul să fim prezenţi în momentul construcţiei unei mandale de nisip. Ritualul are loc numai de patru ori pe an şi durează o săptămână.

Găsesc un lama care vorbeşte foarte clar şi corect hindi; el îmi dă explicaţiile necesare, pe care le traduc prietenilor mei. Cei şase călugări însărcinaţi cu zugrăvirea mandalei se află în penultima zi de lucru, aşa că este aproape gata. Sunt aleşi pe sprânceană, dintre cei mai pricepuţi, căci, la fel ca în cazul iconarilor noştri, greşeala nu este permisă.

   Vă așteptăm joi la lansare:

tane_poster

  

Înainte de începerea lucrului, călugării meditează câteva săptămâni într‑o tăcere şi singurătate absolute, apoi săvârşesc ritualuri de purificare, pentru a putea vizualiza cât mai bine mandala. După aceea, lucrează în schimburi de câte patru, cu migală şi infinită răbdare, ore întregi, fără răgaz. Cred că sunt într‑un soi de transă. Mandala e desenată cu nisip viu colorat: roşu, galben, verde, albastru, alb. Acesta este turnat în conuri metalice care sunt frecate cu nişte beţigaşe, tot din metal. Frecarea determină scurgerea nisipului prin orificiul conului, precum şi debitul acestuia. Mă uimeşte precizia mâinilor călugărilor, faptul că sunt total netulburaţi, impasibili, adânciţi în munca lor, dăruiţi pe de‑a‑ntregul. Desenele geometrice şi florale sunt încadrate de cercuri şi pătrate, figuri ce simbolizează perfecţiunea.

Odată ce truda ia sfârşit, călugării meditează din nou, împreună cu ceilalţi tovarăşi ai lor din mănăstire, asupra mandalei create, apoi suflă în ea şi nisipul este purtat în cele patru vânturi. În acest fel budiştii vor să demonstreze inconsistenţa oricărui efort uman, oricât de mare ar fi acesta şi, prin extensie, efemeritatea a tot ce există, subliniind astfel teoria vidului universal. Decodarea completă a imagisticii mandalelor cere cunoştinţe aprofundate de budism tibetan, mitologie şi simbologie şi nu se poate face în afara unor ritualuri de iniţiere.

  

%d blogeri au apreciat: