Tag Archive: Cum sa ne educam copiii



Grădiniţa. O mare etapă în viaţa unui copil. Nu pentru el, cum suntem tentaţi să credem în general.

    

El nu face decât să se înscrie în lunga și continua listă de etape care vor jalona existenţa sa. Este o extrem de importantă etapă pentru părinţii săi și, în particular, pentru mama sa. El are doi ani, doi ani și jumătate, trei, trei ani și două luni, nu este mult, dar mama lui, oricât ar fi de rezonabilă, nu poate să conceapă ca el să petreacă ore, uneori o zi întreagă, în mijlocul altor copii de vârsta lui, chiar supravegheaţi și încadraţi.

În acești termeni se pune problema pentru mamele care și-au crescut ele însele copiii. Cele al căror copil a fost crescut la creșă sau cu o doică trăiesc această etapă, oricât de importantă ar fi ea, destul de senin și ca o simplă schimbare de decor. Vor fi cele ale căror copii nu-i vom vedea plângând.

Aceasta face diferenţa între copii în prima zi de grădiniţă. Cei care plâng la perspectiva separării sau de îndată ce mama lor i-a lăsat în spatele porţii, aceștia sunt confruntaţi nu numai cu angoasa creată de separare sau de situaţia nouă, ci și de angoasa transmisă de mama lor. Unele dintre aceste mame — și am văzut multe în practica mea de pediatru — s-au străduit totuși, uneori în mai multe rânduri, să-și pregătească micuţul pentru evenimentul din săptămâna care urma; au făcut traseul cu el, s-au oprit în faţa porţii grădiniţei, au descris ceea ce știau din interior și maniera în care lucrurile urmau să se organizeze; procedând la astfel de repetiţii, ele nu înţeleg rezultatul pe care îl obţin.

Aceasta îmi aduce aminte de piesa lui Sacha Guitry: Nasul, într-un act și două tablouri. În cursul primului tablou, copilul, Toto, se joacă în mijlocul scenei în timp ce o serie de personaje ale casei trec pe acolo, fiecare amintindu-i prostioarele pe care le face de obicei și îi promit cele mai rele pedepse dacă, în cursul mesei de seară, ar fi vorbit într-un fel sau altul despre nasul generalului. În al doilea tablou, vedem toată lumea la masă și pe Toto în faţa generalului, care stă cu spatele. Atunci are loc singura replică a tabloului. Toto spune:

„Dar de ce vă este frică să vorbesc despre nasul generalului? N-are!“

 

Orice teamă că propriul copil va trăi un traumatism cu ocazia începerii grădiniţei este ea însăși traumatizantă.

Este mai bine să devenim raţionali și să admitem că acest copil va trebui să crească într-o zi sau alta. Dacă, cu toate eforturile pe care le-am făcut, el plânge, aceasta înseamnă că nu am mers suficient de departe în propria sa resemnare.

Este mai bine, în acest caz, să plecăm fără să ne întoarcem capul. Toţi educatorii știu, fără să se mire, că un copil încetează să plângă de îndată ce mama a dispărut din câmpul său vizual.

   

Fragment din volumul Cum să ne educăm copiii de Aldo Naouri

  

 


Se vede că se apropie 1 iunie, căci plouă cu articole despre psihologia copilului. Iată un fragment dintr-un documentar publicat azi în ”Adevărul”, material intitulat ”Absenţa părinţilor lasă urme toată viaţa” (singura mea rezervă față de tipul acesta de materiale este că uneori au ca efect o culpabilizare păguboasă a părinților care simt că și-au neglijat copilul):

***

Cercetările recente arată o tendinţă îngrijorătoare: tot mai mulţi copii sunt lăsaţi în grija televizorului, internetului sau sunt crescuţi cu bone. Aşa se explică fenomenul de creştere a cazurilor de tulburări emoţionale în rândul copiilor, spun specialiştii.

Anxietatea, manifestată inclusiv prin enurezis (urinări necontrolate noaptea), atacurile de panică, lipsa poftei de mâncare, depresia care poate apărea şi la copiii foarte mici, dependenţa exagerată manifestată prin refuzul de a merge la grădiniţă şi la şcoală şi violenţa sunt efectele unor greşeli ale părinţilor în relaţia cu cei mici.

Dar, mai mult decât atât, toate aceste tulburări de comportament la care se adaugă, după etapa adolescenţei,  promiscuitatea sexuală, dependenţa de jocuri de noroc sau de substanţe, tulburările alimentare şi prostul management al stresului pot fi consecinţe ale unor tulburări de personalitate necorectate ce se transformă în boli nervoase în viaţa de adult.

Relaţia cu părinţii, crucială

Potrivit „teoriei ataşamentului„, susţinută de psihiatrul John Bowlby, eşecul adulţilor de a interacţiona firesc, de a se integra social şi de a dezvolta relaţii durabile de cuplu la maturitate se explică prin greşelile părinţilor acestor persoane în a-şi exprima afecţiunea.

Mai exact, potrivit lui Bowlby, unii părinţi nu reuşesc să răspundă nevoilor de securitate ale celor mici, iar acest lucru devine un factor de risc şi, în unele cazuri, chiar factorul declanşator al unor tulburări de personalitate. Psihologul descrie ataşamentul drept procesul prin care copilul devine legat emoţional de membrii familiei sale, de obicei în această ordine: de mama, de tata şi de fraţi. 

Cu alte cuvinte, educaţia şi afectivitatea familiei în relaţia cu copiii previne tulburările de comportament, în cazul în care acestea nu sunt cauzate de boli psihice ereditare sau de afectări neurologice precum ADHD-ul sau autismul, care se pot atenua la rândul lor, tot prin tehnici speciale de educare.

Fii un exemplu bun!

Părinţii, fraţii, bunicii şi alte persoane cu care copilul intră în contact în primii ani de viaţă devin modelele celui mic, „programat” să-i imite pe ceilalţi pentru a învăţa strategii de supravieţuire. El nu are capacitatea de a discerne dacă ceea ce imită este frumos sau urât, prin urmare, dacă modelele sale au un comportament greşit, devine o victimă fără apărare.

Violenţa din cadrul familiei, neglijenţa în relaţiile interpersonale dintre mamă şi tată sau tensiunile dintre cei doi se traduc prin comportamentul violent  al copilului, care va imita atât gesturile, cât şi limbajul celor din familie.

Evitaţi certurile în faţa copiilor!

Imprevizibile sau nu, necesare sau nu, certurile dintre părinţi ar trebui să se desfăşoare departe de ochii şi de urechile copiilor. Altfel, cei mici pot deveni anxioşi fiindcă îşi simt familia ameninţată.

Dar există şi teorii care susţin că, în cazul în care părinţii nu folosesc injurii şi nu-şi  lezează în niciun fel demnitatea, disputa dintre ei poate fi o experienţă necesară celor mici.

Mai exact, potrivit psihiatrului pediatru Aldo Naouri, în volumul „Cum să ne educăm copiii”, apărut la Editura Trei, asistând la disputele părinţilor, copiii înţeleg faptul că aceeaşi situaţie poate fi percepută din unghiuri diferite şi că nu există un adevăr absolut valabil pentru toată lumea, ci adevăruri subiective.

Citește în ”Adevărul” continuarea documentarului semnat de Livia Roșca.


A face întotdeauna pe plac copiilor nu înseamnă educaţie, ci doar seducţie. Ideal este ca cel mic să fie pus cât mai repede față în față cu realitatea.

Orice părinte ştie cât de dificil este să îmbini iubirea şi respectul pentru copil cu autoritatea. Exagerarea într-un sens sau altul produce perturbări în comportamentul copilului, se arată în noul volum Cum să ne educăm copiii.

Aldo Naouri, pediatru şi psihoterapeut, demonstrează în această carte că în lumea contemporană balanţa a înclinat prea mult în favoarea iubirii şi toleranţei faţă de copil, pierzându-se din vedere importanţa autorităţii. De aceea, prima urgenţă în educaţie este tocmai reabilitarea autorităţii, ceea ce presupune recurgerea la interdicţii şi frustrări.

***

Spre exemplificare, iată un pasaj din volumul Cum să ne educăm copiii privitor la importanța confruntării celui mic cu realitatea în culorile ei reale (citatul este din excelentul capitol intitulat ”Elogiul frustrării”):

”Ce este de făcut pentru ca acest copil să poată, fără mari dificultăţi, să se insereze și să se înscrie mai târziu în lumea adulţilor care îi este destinată? Trebuie să facem din acest copil o fiinţă bună și profund morală într-o lume „rousseauistă“? Sau, pur și simplu, ar trebui mai bine un fel de „șmecher“ capabil să se descurce în orice situaţie? A face din el o oaie nu ar însemna, pe termen lung, să-i faci un serviciu. Ar însemna chiar să-l încredinţezi unui mediu care nu îi va face cu siguranţă nici cel mai mic cadou.

Un șmecher, chiar „simpatic“, nu ar putea nicidecum să fie un scop în sine! Aceasta ar însemna să agravezi în mod intenţionat situaţia deja deplorabilă împotriva căreia credem că ar trebui să-l înarmăm. Soluţia care se impune nu poate fi nici produsul unui amestec al celor două opţiuni.

Ar trebui construită o fiinţă cât mai bună posibil, dar suficient de solidă, de asemenea pentru a putea să se înscrie în umanitate fără a se lăsa distrusă de cei asemănători ei, mai puţin dispuși decât ea să o facă. Ceea ce ar însemna că trebuie efectiv să-l înarmăm pe copil, altfel spus să-l aruncăm, cât mai devreme posibil, fără violenţă, dar și fără ezitare, în realitatea mediului său imediat pentru a-i permite să-i sondeze măsura, să i se adapteze.

Or, cu ce primă realitate va fi el confruntat? De fapt, cu realitatea care nu i-a fost prezentată mai devreme, și anume că nu este singur pe lume și cu atât mai puţin în centrul ei, că nu are niciun drept să aibă o asemenea pretenţie și că nimic, dar absolut nimic nu îi este îndatorat”.

 

%d blogeri au apreciat: