Tag Archive: criza


Psihologii nu sunt poeţi


IuliaDar unii dintre ei pot fi surse de inspiraţie. Iuliana Alexa a consemnat peste treizeci de interviuri cu psihologi şi psihoterapeuţi români, o categorie profesională discretă în societatea românească.

Intervievatoarea însăşi menţionează în prefaţa volumului: „Sunt cei care nu apar în presă, de obicei, care, prin natura meseriei, cultivă discreţia, dar care au de spus lucruri mult mai interesante şi mai importante decît cei care populează spaţiul media mainstream. Sunt cei care gândesc aplicat la realitate, care pot oferi soluţii sau care te ajută să le vezi şi singur. Cred că ei fac realmente lumea un pic mai bună şi mai deşteaptă.” Tematica interviurilor este la fel de diversă pe cît este paleta orientărilor psihoterapeutice ale profesioniştilor invitaţi: de la educaţia copiilor, la adulter, relaţiile reuşite sau nefericite, de la depresie la educarea optimismului, de la singurătate la criza vîrstei de mijloc. Prin urmare, toate temele vieţii umane, care pot pune o persoană în dificultate sau îi pot oferi resurse pentru a se dezvolta.

Un simplu interviu nu produce schimbare, dar poate confirma unele idei pe care le avem sau poate însemna acel declic care să ducă la schimbare. De exemplu, Ion Vianu subliniază că „nu există izvor mai mare de nereuşită şi amărăciune ca angajarea pe o cale care nu ţi-e proprie”(p. 114), într-o discuţie despre autenticitate, caracter şi viaţă împlinită. Pe de altă parte, Vasile Dem. Zamfirescu, vorbind despre nevroza românească, arată cum calea proprie a românilor, ca manifestare a resentimentului social general, este de a lucra nu pentru binele propriu, ci pentru răul altuia.
În contrast cu multe din comentariile psihanaliştilor (care constituie, se pare, procentul cel mai mare de terapeuţi intervievaţi), unii văd lucrurile mai simplu (şi în acelaşi timp, atît de complex!): „copiii moştenesc de la tată comportamentul sexual” (p. 106), iar atractivitatea se învaţă.

Oricare ar fi forma sub care se prezintă cunoştinţele psihologice actuale, unele lucruri sunt constante:Romanii la psiholog
Starea de bine se învaţă
– Un interior „amenajat” prin conştientizarea de sine şi acceptare previne depresia şi moderează reacţiile la stres
– Mintea şi corpul nostru transmit mesaje corecte în ceea ce ne priveşte, de cele mai multe ori, dar ţine de noi să facem interpretarea
– Iubirea se învaţă, iar inteligenţa fără emoţie nu ne duce prea departe
– Singurătatea poate fi o decizie asumată
– Fiecare perioadă social-istorică are o modă în patologie. În meniul contemporan: atacurile de panică.
– Traumele interioare sunt oportunităţi de învăţare
– Hipercontrolul este sursă de nefericire

Prin urmare….

Citește continuarea recenziei scrisa de Mihaela Butnaru pe Bookblog.ro

Reclame

Deschise ușa camerei. Pe pat se afla pijamaua lui André, pe jos papucii lui, o pipă și un pachet de tutun pe noptieră. Pentru o clipă, el fu prezent acolo într-un mod sfâșietor, ca și cum ar fi fost alungat de lângă ea de o boală sau un exil și ea îl regăsea în acele obiecte părăsite. Ochii i se umplură de lacrimi. Își încordă puterile. Luă din trusa de farmacie un tub de somnifere, înghiți două pastile și se culcă.

Sunt singură! O cuprinse brusc spaima: spaima de a exista, cu mult mai greu de suportat decât teama de moarte.

Singură ca o piatră în mijlocul unui pustiu, dar condamnată să aibă conștiința inutilei sale prezențe. Întregul ei corp, înnodat, crispat, era un urlet tăcut. Și apoi se lăsă să alunece între cearșafuri și se cufundă în somn.

Criza la MoscovaCând se trezi, dimineața, el dormea, chircit, cu mâna sprijinită de perete. Ea întoarse privirile. Nicio pornire către el. Inima îi era înghețată și mohorâtă precum o capelă părăsită unde nu mai pâlpâie nicio luminiță. Papucii, pipa n-o mai emoționau: nu evocau pe cineva absent și drag; nu erau decât o prelungire a persoanei străine care locuia în aceeași cameră cu ea. “O! Îl detest!”, își zise ea cu disperare. “A ucis toată dragostea pe care o aveam pentru el”.

Fragment din

Umbla de colo-colo prin cameră, mută, ostilă. Adesea, în tinerețea lor, el se lovise de figura aceea închisă: “Nu admit… Nu trebuie…”. Pe atunci severitatea ei îl încremenea. Era mai mare cu câțiva ani ca ea, dar multă vreme îi privise pe toți adulții ca pe niște persoane mai în vârstă. Astăzi, ea îl scotea din răbdări: “Cât timp are de gând să-mi facă mutre?”. Exagera. El făcuse totul ca ea să fie mulțumită în timpul acestei călătorii. Și toată viața lor. Rămânea la Paris din cauza ei… Chiar dacă ar fi uitat discuția lor, ar fi trebuit să-i acorde totuși un pic de credit. Parcă ar fi așteptat ocazia: ce ranchiuni o măcinau oare? Regreta cumva că n-a avut un soț mai strălucit? În cazul ăsta, însemna că nu-l iubea cu adevărat. Dacă l-ar fi iubit cu adevărat, nu s-ar fi plictisit alături de el. La începutul căsniciei lor, el suferise din cauza lipsei ei de căldură; dar își zicea c-o să vină o zi când… Crezuse că ziua aceea a venit. Se părea însă că nu. Așteptase din partea bătrâneții o singură compensație: Philippe se căsătorea, ea era pensionară, avea să fie numai a lui. Dar dacă ea nu-l iubea, dacă el nu-i era de ajuns, dacă ea se înverșuna în ranchiunile ei, visul acela de singurătate în doi era complet compromis. Vor avea parte de trista bătrânețe a celor ce nu rămân împreună decât pentru că, după o anumită vârstă, nu mai pot să se despartă. Nu, nu-i venea să creadă. Era oare aceeași femeie, cea al cărei surâs, nu mai departe decât ieri, radia de iubire, și cea cu buzele pocite de furie?

– Ce mutră faci!

Ea nu răspunse nimic și îi sări și lui țandăra.

– Știi, dacă vrei să pleci înaintea mea, nu te rețin.

– Chiar asta am de gând să fac.

El avu un șoc: nu crezuse că ea îi va lua oferta în serios. Ei bine! N-are decât să plece, își zise. Cel puțin, îmi sunt limpezi lucrurile, nu mă mai pot amăgi, sunt pentru ea o veche obișnuință, nu m-a iubit cu adevărat. Am știut asta cândva și apoi am uitat. Să-mi amintesc. Să-mi oțelesc inima. S-o las să facă ce vrea ea. Iar eu să fac ce vreau eu. Se gândi la grădina din Villeneuve, la mirosul chiparoșilor și al florilor trandafirilor strivite de lumina soarelui. După ce mă întorc de la Moscova, plec din Paris, mă mut în Provența, sunt un prost că mă sacrific pentru ea. Fiecare pentru sine.

 


Conform propriei prezentări, Iuliana Alexa este literat prin educaţie, jurnalist din pasiune şi redactor-şef al revistei Psychologies – o revistă în care mereu găseşti lucruri inteligente de citit şi într-un limbaj accesibil.

Dovadă şi volumul ROMÂNII LA PSIHOLOG care adună nu mai puţin de 35 de interviuri, iniţial publicate în revistă, cu tot atîţia psihologi, psihiatri, psihoterapeuţi, psihanalişti şi sexologi (unii chiar colaboratori constanţi ai Dilemei vechi), deopotrivă români (din toată ţara) şi străini, unii dintre aceştia autori de studii de specialitate importante, dar şi de literatură (inclusiv un român: Ion Vianu), parte din cărţi traduse şi la noi, dacă e să mă refer la Jacques Salomé, George Kohlrieser, Nossrat Peseschkian, Franz Ruppert sau Marie Darrieussecq. (…)

Romanii la pishologDeşi subiectele discuţiilor sînt probleme de viaţă dintre cele mai concrete – creşterea copilului, inadaptarea adolescentului, infidelitatea şi pierderea pasiunii în cuplu, stresul de la serviciu, anxietatea şi depresia, diversele forme de dependenţă, crizele de la diferite vîrste, conflictele de familie, singurătatea bătrîneţii ş.a. – Iuliana Alexa subliniază faptul că interviurile nu oferă neapărat răspunsuri şi sfaturi, cît ajută la găsirea unui stil de a gîndi care să ajute adaptării noastre la propriile vieţi în contextul societăţii actuale:

„Adaptarea este renunţarea la idei primite, la drumuri trasate de alţii, la interogarea perpetuă a interiorului nostru cu privire la ce vrem noi. Adaptarea nu înseamnă nici măcar conformarea la o anumită morală; iată de ce veţi găsi în această carte şi idei care poate vă vor scandaliza.“ (…)

Cele 35 de interviuri, fiecare realizat în jurul unei teme sau a unor probleme din aceeaşi sferă, sînt grupate, la rîndul lor, în cinci mari secţiuni omogene. Prima dintre acestea este intitulată „Şcoală, divorţ, copii supradotaţi“ şi, deoarece nu sînt specialist pentru a comenta contribuţiile fiecărui intervievat în parte, spicuiesc din fiecare cîte ceva, pentru a avea imaginea discuţiilor din acest volum.

  • „Dragostea părintească este idealizată de cînd lumea, în pedagogie, religie sau artă, dar ea rămîne un sentiment profund uman, supus tuturor limitărilor umane: posesivitate, supunere, confuzia dintre tine şi celălalt, copilul privit ca un trofeu sau ca parte din tine etc. Toate acestea provoacă tensiune şi revoltă.“ (Vera Şandor)
  • „Certurile din familii sînt consumante şi obositoare. Decît într-o familie disfuncţională, cu o dinamică funcţională profund tulburată, este mai bine pentru copil să trăiască alături de fiecare părinte, separat, dar echilibrat.“ (Maria-Corina Bacalearos) (…)

A doua secţiune a volumului este intitulată „Seducţie, blocaje, infidelitate“:

  • „Dorinţa sexuală este mai curînd rezultatul comunicării şi interacţiunii în cuplu… Ajungem să nu mai dorim în cuplu atunci cînd am obosit să fi amestecat iubirea cu competiţia, puterea, răzbunarea, combinate cu dificultatea sau nepriceperea de a comunica cu partenerul. A te hotărî că nu mai doreşti pe cineva sexual nu are de-a face cu emoţiile, ci mai degrabă cu gîndurile, convingerile şi regulile tale de viaţă.“ (Mugur Ciumăgeanu)
  • „Femeia infidelă pare să fie mai înclinată să se îndrăgostească de bărbatul cu care înşală, în timp ce bărbatul infidel îşi poate face planuri pe termen scurt sau mediu… Femeile sînt înclinate să divorţeze după un episod de infidelitate, în timp ce bărbaţii preferă să nu se întîmple nici un seism.“ (Ramona Covrig) (…)

Din a treia secţiune, „Criză, singurătate, vis“:

  • „Criza vîrstei mijlocii e mai degrabă un mit cultural de inspiraţie vestică decît o problemă psihologică universal umană. Nu există în vîrsta mijlocie o singură criză, ci mai degrabă un şir de încercări şi tranziţii cărora omul le face faţă mai bine sau mai rău… Studiile actuale sugerează că doar un procent sub 25% din populaţie traversează ceva similar acestei crize şi doar sub 10% o experimentează cu dramatism şi o consideră a fi legată de vîrstă.“ (Bogdan Ion)

 

CITIȚI ÎNTREAGA CRONICĂ ÎN DILEMA VECHE

  


Prietenul ne respinge. Partenerul ne părăseşte. Firma ne concediază. O fiinţă dragă moare pe neaşteptate. Ne simţim devastaţi şi nu ştim cum să ne confruntăm cu acest fapt care ne-a ieşit în cale.

În astfel de crize suntem înspăimântaţi şi, totodată, copleşiţi de durere. Descoperim că sursele noastre de siguranţă nu au o bază reală. Meister Eckhart spunea: „Totul este destinat să fie pierdut, astfel încât sufletul să se afle într-un neant nestânjenit.” O criză duce la o descărcare. Dar a ce? Numai a iluziilor, deghizărilor şi măştilor pe care ne bazam pentru a ne stabili identitatea. Adevăratul Sine poate apărea numai când eul amăgitor se predă.

O criză a eului este depăşită cu succes atunci când, dezmembrându-ne, avem încredere că ne vom readuna. Încrederea noastră se bazează pe faptul că eul sănătos este capabil de reintegrare. Aceasta înseamnă să fii transformat prin durere. Durerea a fost inutilă dacă ne reluăm întregul control în timp ce toate semnele spun „Lasă să se întâmple”. Jung vorbea despre aceasta ca despre „restaurarea regresivă a personei.” Este ca şi cum ne-am pune vechea mască înapoi. Este un refuz de „a ne afla în neantul nestânjenit”, singura rampă de lansare a unui nou mod de viaţă.

Miturile creaţiei încep cu un haos. Haosul este premisa pentru ca ceva nou să iasă la suprafaţă. Legătura semnificativă este sincronicitate. O criză personală este un microcosmos al haosului primordial şi condiţia necesară sincronistică a potenţialităţilor creative. Când lucrurile din viaţa noastră se întorc cu susul în jos, înseamnă că în interiorul nostru se pregăteşte o naştere. Putem întreba „De ce eu?” De ce face parte din vocabularul intelectului şi al raţiunii. Criza nu ne ascultă cu urechile minţii. Ea transcende şi sfidează raţionalul. Paradoxul unui haos este acela că, în mod necesar, precede o nouă creaţie. Logica şi înţelegerea lucrurilor sunt, de obicei, imposibil de obţinut într-o situaţie de criză. Comportamentul adecvat este să intri într-o stare de repaus, să pluteşti deasupra apelor învolburate, nu să le dai deoparte.

Criza este o provocare de a ne schimba. Schimbarea înseamnă a descoperi o nouă forţă în noi înşine şi a ne comporta în conformitate cu aceasta; a rămâne neschimbat înseamnă a regresa. Nu există vreo cale de mijloc sigură. De aceea, într-o criză, pătrundem în hău. Observăm în ce măsură siguranţa noastră era o cârjă menită să susţină un eu fragil. Într-o criză, ne simţim incapabili să menţinem vechile structuri în siguranță. Atunci, suntem obligaţi să ne adunăm forţele şi să ne deplasăm spre ceva nou. Probabil că o manifestare a harului divin se îndreaptă spre noi; găsim o putere pe care nu credeam să o avem. Depăşim criza; după furtună, suntem încă în picioare. Ceea ce ne ameninţă cu distrugerea duce la progres. A apărut un paradox; fără cârje, rămânem în picioare. Emily Dickinson foloseşte aceeaşi metaforă:

Fragment din:

Schelele ajută Casa

Până când aceasta este construită

Iar apoi schelele sunt îndepărtate –

Şi potrivită, dreaptă,

Casa se susţine pe sine;

Încetând să-şi mai amintească

Constructorul şi Tâmplarul.

În ăst fel Viaţa desăvârşită

Scândura şi Cuiul le părăseşte

Şi cu încetul – Schelăria cade –

Ridicându-se Sufletul.


Cotrobâind printr-un volum editat la Trei în primăvară și dedicat psihosociologiei crizei, am descoperit un studiu excelent al profesorului Septimiu Chelcea. Un studiu care vorbește despre ce ne doare mai mult, acum, pe timp de criză.

Știu, nu e un subiect vesel, dar e o oglindă bună în care nu strică să ne mai uităm din când în când. Iată și un fragment din studiul intitulat ”Pi­ra­mi­da fri­ci­lor so­cia­le. Fricile sociale în România: o schiţă psihosociologică”.

***

Oda­tă cu cri­za  eco­no­mi­co-fi­nan­cia­ră pe care o tra­ver­săm, fri­ca de şo­maj a luat lo­cul fri­cii de a-ţi pier­de li­ber­ta­tea sau chiar via­ţa. Se men­ţi­ne fri­ca de a nu pier­de vi­i­to­rul co­pi­i­lor, în con­di­ţi­i­le aban­do­nu­lui şco­lar de­ter­mi­nat de să­ră­cie, al in­tro­du­ce­rii ta­xe­lor pen­tru în­vă­ţă­mân­tul su­pe­rior, al lip­sei lo­cuin­ţe­lor şi lo­cu­ri­lor de mun­că.

În­chi­de­rea fa­bri­ci­lor, pri­va­ti­ză­ri­le du­bioa­se au fă­cut ca ma­se­le de mun­ci­tori să se tea­mă că îşi vor pier­de lo­cul de mun­că. As­tăzi, mun­ci­to­rii scan­dea­ză: „Vrem să mun­cim, nu să cer­şim!“. Acum, fri­ca so­cia­lă o re­simt mai in­tens mun­ci­to­rii de­cât in­te­lec­tu­a­lii, iar cri­za eco­no­mi­co-fi­nan­cia­ră în­spăi­mân­tă mai toa­te ca­te­go­ri­i­le socio-ocu­pa­ţio­na­le.

Fri­ca de a nu avea de mun­că este pro­prie eco­no­miei de pia­ţă şi, aşa cum spu­nea Henri M. Kra­sucki, di­rec­to­rul ge­ne­ral din anii 1990 al Con­fe­de­ra­ţiei Ge­ne­ra­le a Mun­cii din Fran­ţa: „Nu exis­tă un mij­loc de co­er­ci­ţie mai vio­lent, al an­ga­ja­to­ri­lor asu­pra an­ga­ja­ţi­lor, de­cât şo­ma­jul“. În ace­laşi sens se pro­nun­ţă şi pro­fe­so­rul de şti­in­ţe po­li­ti­ce Co­rey Ro­bin de la Bro­ok­lyn Col­le­ge (New York) când ana­li­zea­ză atât de nuan­ţat şi de ra­di­cal ro­lul fri­cii în so­cie­ta­tea post­mo­der­nă, în ge­ne­ral, şi al fri­cii la lo­cul de mun­că, în spe­cial:

„Fo­lo­sind ame­nin­ţa­rea cu con­ce­die­rea, re­tro­gra­da­rea, hăr­ţui­rea şi alte sanc­ţiuni, an­ga­ja­to­rii şi ma­na­ge­rii în­cear­că să înă­bu­şe ex­pri­ma­rea şi ac­ţiu­nea, să se asi­gu­re că lu­cră­to­rii nu le re­pli­că şi nu ac­ţio­nea­ză“ (Ro­bin,
2009).

Unii ma­na­geri cred chiar că „fri­ca sti­mu­lea­ză mar­şul alert al in­dus­triei con­tem­po­ra­ne, că este un ele­ment de sus­ţi­ne­re esen­ţial pen­tru eco­no­mia noas­tră po­li­ti­că“ (ibi­dem).

Ce se în­tâm­plă în Ro­mâ­nia azi? Da­te­le Eu­ro­ba­ro­me­tru­lui 68.2 (toam­na 2007) pre­zin­tă „o Ro­mâ­nie în care pe pri­mul loc sunt în­gri­jo­ră­ri­le le­ga­te de pre­ţuri, pen­sii şi alte as­pec­te eco­no­mi­ce. Pe lo­cul doi sunt te­me­ri­le le­ga­te de sta­rea de să­nă­ta­te şi de cri­mi­na­li­ta­te. Şo­ma­jul şi pro­ble­me­le de lo­cui­re ur­mea­ză în ie­rar­hie. În se­ria în­gri­jo­ră­ri­lor eco­no­mi­ce, cele re­fe­ri­toa­re la chel­tuie­li­le de în­tre­ţi­ne­re pen­tru lo­cuin­ţă tind să se ac­cen­tu­e­ze“ (Du­mi­tru, 2008).

  

”Pi­ra­mi­da fri­ci­lor so­cia­le” în pe­rioa­da cri­zei eco­no­mi­ce, fi­nan­cia­re şi po­li­ti­ce din Ro­mâ­nia (sondaj CURS 2009)

1.  Pier­de­rea vie­ţii (pen­tru mo­ti­ve po­li­ti­ce) (4%)

2.  Pier­de­rea li­ber­tă­ţii (pen­tru mo­ti­ve po­li­ti­ce) (3%)

3.  Pier­de­rea do­mi­ci­liu­lui (eva­cua­re, re­tro­ce­dări, afa­ceri imo­bi­lia­re) (9%)

4.  Pier­de­rea ave­rii (furt, fa­li­ment, de­va­lo­ri­za­re, spe­cu­la­ţii) (25%)

5.  Pier­de­rea lo­cu­lui de mun­că (şo­maj, re­struc­tu­ra­re, cri­ză) (26%)

6.  Pier­de­rea pri­vi­le­gi­i­lor (spo­ruri, func­ţii de con­du­ce­re) (19%)

7.  Pier­de­rea vi­i­to­ru­lui ur­ma­şi­lor (aban­don şco­lar, ac­ces li­mi­tat în în­vă­ţă­mân­tul su­pe­rior, lip­sa lo­cu­ri­lor de mun­că) (45%)

   

Fragment din volumul colectiv Psihosociologia crizei coordonat de Jacqueline Barus-Michel și Adrian Neculau

    


Stresul a crescut dintr-un salt şi, încă o dată, nu am putut închide un ochi toată noaptea.

A doua zi, pe la nouă, soneria telefonului mobil mi-a semnalat sosirea unei informaţii importante. Ştirea era atât de explozivă încât, la început, mi-a fost greu să înţeleg cuvintele. Un SMS al serviciului News al SFR (Société Française de Radiotéléphonie) anunţa descoperirea unei fraude uriaşe la Société Générale urcând la o valoare nemaiîntâlnită: 4,9 miliarde euro. Aşadar, faimosul comunicat al băncii apăruse. Société Générale mă califica drept cel mai mare fraudator financiar din toate timpurile. Imaginasem un joc personal făcându-mi angajatorul să piardă colosala sumă. Am rămas împietrit, uitându-mă la ecran. O asemenea prăpastie nu se putuse căsca decât în cele trei zile în care nu mai intrasem în bancă. Doar niciodată nu dădusem vreun clic cu mousul care să fi putut genera astfel de pierderi.

   

 

    

În mare, la 18 ianuarie, în ajunul week-endului ratat de la Deauville şi luând în considerare câştigurile din 2007, mă aflam aproape în situaţie de echilibru. Duminică, înşişi specialiştii de la Société Générale nu putuseră descoperi decât un sold uşor negativ, în cel mai rău caz de două sute de milioane de euro, sumă pe care oricum o contestasem. Numai că, ştirea care era răspândită acum era de o cu totul altă amploare. Dacă te luai după comunicatul băncii, între 1 şi 24 ianuarie pierduse 6,3 miliarde… De unde şi soldul: 6,3 miliarde scăzut 1,5 miliarde câştig anterior rezultă o diferenţă de 4,9 miliarde.

  

  

Citește și:  

Hulpavii bancheri: o poveste spusă din interior

   

În ambianţa crizei în care începusem să alunecăm, o astfel de sumă nu ar fi întârziat să uluiască opinia publică. Dintr-o dată mi-a venit în minte o întrebare: în ciuda prăbuşirii cursului, cum de o fi putut pierde banca atâţia bani? Calculele pe care le făcusem timp de trei zile nu atingeau nicidecum o asemenea sumă nici dacă se cumulau toate scăderile, adică, dacă mi-aş fi închipuit o plasare brutală şi totală a banilor băncii, ceea ce ar fi însemnat a alimenta şi mai mult panica bursieră.

Mai mult, Société Générale nici măcar nu încercase să vândă titlurile sale, ca orice alt organism bancar când situaţia se înfierbântă prea repede. Într-un cuvânt, nu înţelegeam cum de nişte specialişti încercaţi ai finanţelor se putuseră descurca atât de prost într-un răstimp atât de scurt. Rezultatul, însă, acesta era: aproape cinci miliarde de euro pierdere. Un adevărat coşmar. Trei zile imaginasem toate ipotezele cu putinţă, dar ceea ce vedeam era încă şi mai rău.

  

   

    

Nu am avut timp să mă pierd în speculaţii. Am deschis televizorul pentru a afla mai multe. Nu doar că această ştire de senzaţie a zilei trecea de la un post de informaţii la altul, dar şi fotografia îmi circula peste tot. Era cea de pe documentul electronic de identitate, ceva mai veche şi care, spre norocul meu, nu prea îmi semăna. Am deschis pe loc Internetul pentru a citi presa. Un articol din Figaro pretindea că demontează întreg mecanismul financiar. L-am citit cu o neîncredere amestecată cu furie. Nimic din ceea ce era scris acolo nu corespundea realităţii.

Cu toate acestea, în fluxul necontenit de ştiri mi-a atras ceva atenţia: alături de suma „fraudată” pe care banca mi-o imputa, anunţa şi pierderile de la subprime, care urcau la două miliarde. Or, două luni mai devreme, conducătorii Société Générale nu aveau nicio problemă în a anunţa că erau uşor expuşi din cauza celebrelor credite ipotecare şi că pierderile băncii s-ar fi putut situa undeva în jur de două sute de milioane de euro, în cel mai negru scenariu. De fapt, cifra finală era de zece ori mai mare… Spre norocul lor, faptul va trece ca şi neobservat, întrucât atenţia va fi atrasă cu totul de cazul meu. Mi se părea că joc un rol de siguranţă fuzibilă, aşa ţap ispăşitor cum ajunsesem.

   

Fragment din volumul ”Angrenajul. Memoriile unui trader”

 

 

       

 

  


”Scriitorii sunt cel mai subversiv model economic posibil. Dacă vrei ca un scriitor să te urască pe viaţă spune-i că scrie pentru bani”, își începe povestea criticul și jurnalistul Costi Rogozanu, după care trece în revistă soluțiile escapiste găsite de scriitorii presați de zarva cotidiană, de lipsa de bani sau de necazurile familiale.

Publicat în revista Corso, documentarul începe cu Sadoveanu

Scriitorul român de acum un secol avea o percepţie extrem de adaptată pieţei: îmi trebuie timp, pentru timp îmi trebuie bani sau o sinecură. Iar pentru o capodoperă îmi trebuie linişte, timp şi să nu mă gândesc la bani. Mihail Sadoveanu încheie de tânăr socotelile cu Bucureştiul şi se retrage la Fălticeni, la începutul veacului. În 1908, la 28 de ani, cu doi copii şi 60 de stupi, are şi cea mai bine gospodărită moşie de scriitor. În acelaşi timp, produce ca un robot, pe bandă rulantă. Refuză oferte de funcţii la centru şi îşi vinde cu un preţ din ce în ce mai bun povestirile sau reportajele. În patru ani, publică 11 cărţi. Ba încearcă să scoată tot felul de reviste pentru ridicarea conştiinţei plugarului. Ideală e însă, liniştea de la Fălticeni.

… și se încheie cu Cărtărescu:

Cărtărescu este, de altfel, unul dintre cei mai atenţi cu finanţele. O bursă DAAD care asigură casă, masă şi timp liber i-a furnizat şi timpul de scris. Acasă scrie mult mai greu, întotdeauna dimineaţa, dar e mereu copleşit de presiunea cotidiană. Orbitorul l-a scris aproape pe tot (trei volume consistente) mergând din bursă în bursă.

Citește aici întregul story din revista Corso.

 

%d blogeri au apreciat asta: