Tag Archive: Criză la Moscova



Deschise ușa camerei. Pe pat se afla pijamaua lui André, pe jos papucii lui, o pipă și un pachet de tutun pe noptieră. Pentru o clipă, el fu prezent acolo într-un mod sfâșietor, ca și cum ar fi fost alungat de lângă ea de o boală sau un exil și ea îl regăsea în acele obiecte părăsite. Ochii i se umplură de lacrimi. Își încordă puterile. Luă din trusa de farmacie un tub de somnifere, înghiți două pastile și se culcă.

Sunt singură! O cuprinse brusc spaima: spaima de a exista, cu mult mai greu de suportat decât teama de moarte.

Singură ca o piatră în mijlocul unui pustiu, dar condamnată să aibă conștiința inutilei sale prezențe. Întregul ei corp, înnodat, crispat, era un urlet tăcut. Și apoi se lăsă să alunece între cearșafuri și se cufundă în somn.

Criza la MoscovaCând se trezi, dimineața, el dormea, chircit, cu mâna sprijinită de perete. Ea întoarse privirile. Nicio pornire către el. Inima îi era înghețată și mohorâtă precum o capelă părăsită unde nu mai pâlpâie nicio luminiță. Papucii, pipa n-o mai emoționau: nu evocau pe cineva absent și drag; nu erau decât o prelungire a persoanei străine care locuia în aceeași cameră cu ea. “O! Îl detest!”, își zise ea cu disperare. “A ucis toată dragostea pe care o aveam pentru el”.

Fragment din

Umbla de colo-colo prin cameră, mută, ostilă. Adesea, în tinerețea lor, el se lovise de figura aceea închisă: “Nu admit… Nu trebuie…”. Pe atunci severitatea ei îl încremenea. Era mai mare cu câțiva ani ca ea, dar multă vreme îi privise pe toți adulții ca pe niște persoane mai în vârstă. Astăzi, ea îl scotea din răbdări: “Cât timp are de gând să-mi facă mutre?”. Exagera. El făcuse totul ca ea să fie mulțumită în timpul acestei călătorii. Și toată viața lor. Rămânea la Paris din cauza ei… Chiar dacă ar fi uitat discuția lor, ar fi trebuit să-i acorde totuși un pic de credit. Parcă ar fi așteptat ocazia: ce ranchiuni o măcinau oare? Regreta cumva că n-a avut un soț mai strălucit? În cazul ăsta, însemna că nu-l iubea cu adevărat. Dacă l-ar fi iubit cu adevărat, nu s-ar fi plictisit alături de el. La începutul căsniciei lor, el suferise din cauza lipsei ei de căldură; dar își zicea c-o să vină o zi când… Crezuse că ziua aceea a venit. Se părea însă că nu. Așteptase din partea bătrâneții o singură compensație: Philippe se căsătorea, ea era pensionară, avea să fie numai a lui. Dar dacă ea nu-l iubea, dacă el nu-i era de ajuns, dacă ea se înverșuna în ranchiunile ei, visul acela de singurătate în doi era complet compromis. Vor avea parte de trista bătrânețe a celor ce nu rămân împreună decât pentru că, după o anumită vârstă, nu mai pot să se despartă. Nu, nu-i venea să creadă. Era oare aceeași femeie, cea al cărei surâs, nu mai departe decât ieri, radia de iubire, și cea cu buzele pocite de furie?

– Ce mutră faci!

Ea nu răspunse nimic și îi sări și lui țandăra.

– Știi, dacă vrei să pleci înaintea mea, nu te rețin.

– Chiar asta am de gând să fac.

El avu un șoc: nu crezuse că ea îi va lua oferta în serios. Ei bine! N-are decât să plece, își zise. Cel puțin, îmi sunt limpezi lucrurile, nu mă mai pot amăgi, sunt pentru ea o veche obișnuință, nu m-a iubit cu adevărat. Am știut asta cândva și apoi am uitat. Să-mi amintesc. Să-mi oțelesc inima. S-o las să facă ce vrea ea. Iar eu să fac ce vreau eu. Se gândi la grădina din Villeneuve, la mirosul chiparoșilor și al florilor trandafirilor strivite de lumina soarelui. După ce mă întorc de la Moscova, plec din Paris, mă mut în Provența, sunt un prost că mă sacrific pentru ea. Fiecare pentru sine.

 


Criza la Moscova– Să ne așezăm și să mâncăm ceva, propuse Mașa.

– A, da! Dacă putem mânca, să mâncăm, zise Nicole.

În ajun, în Vladimir, nu găseai mai nimic de mâncare. Restaurantul nu servea nici pește, nici carne de oaie, nici de pasăre, nici legume, nici fructe: doar niște tocană pe care Nicole și Mașa o găseau bună de aruncat. Pâinea, nici neagră, nici albă, avea un gust de clei. În fața hotelului, se stătea la coadă pentru niște plăcinte în care îți rupeai dinții. Și iată că în dimineața asta, din pavilion ieșeau femei încărcate cu șiruri de covrigi, cu coșnițe burdușite cu mâncare. Comandară prăjituri, sandvișuri cu ouă și brânză, excelente.

– În oraș nimic de mâncare, iar aici belșug, cum se explică asta? zise André.

– Ți-am spus că nu trebuie să încerci să înțelegi.

După părerea ei, nu trebuia să te mire nicio incoerență, nicio absurditate. Țara rămânea îngreunată de un aparat birocratic sclerozat, răspunzător pentru enorme cheltuieli și măsuri paralizante. Guvernul se străduia prin toate mijloacele să combată această inerție; dar era nevoie de timp ca să i se pună capăt.

Inspirat din vizitele pe care Simone de Beauvoir le-a făcut, împreună cu Jean Paul Sartre, în Uniunea Sovietică între 1962 şi 1966, Criză la Moscova este o poveste despre dificultatea comunicării şi dependenţa în cuplu.

– Adu-ți aminte de povestea cu scaunele pentru elevi, reluă ea.

În dimineața precedentă, ieșise din hotel foarte amuzată, după ce auzise emisiunea locală de radio. O uzină fabrica spătarul, o alta fundul scaunului, o a treia le asambla. Dar, ori lipsea una din cele două piese, ori, atunci când încercai să îmbini cele două bucăți, una din ele se rupea. După multe întâmpinări și demersuri, anchete, controale, rapoarte, se ajunsese la concluzia că procedeul de asamblare e defectuos. Dar trebuia să parcurgi un imens circuit administrativ înainte să poată fi acordată autorizația de modificare. “Absurditate pură”, spusese Mașa, precizând totodată că difuzarea acelei întâmplări de către radio făcea parte din lupta antibirocratică. Judeca regimul cu multă libertate, era critică, nuanțată. Dacă aproba politica externă, nu o făcea dintr-o supunere oarbă și André se simțea, din acest motiv, cu atât mai stânjenit. Dar el nu dorea să readucă vorba despre aceste lucruri, nu acum. Privi mulțimea din jur: fețele radiau de veselie, ca și cum oamenii luaseră parte de bună voie la acele defilări, la acele ceremonii, la toată acea sărbătoare. În același timp păreau foarte disciplinați, ascultau de niște ordine. Veselia și disciplina nu sunt contradictorii. Dar ar fi vrut să știe cum se împăcau ele. În mod diferit, fără îndoială, după vârstă și condiție. Dacă măcar ar fi înțeles ce spuneau ei!

– Ar trebui să ne dai niște lecții de limba rusă, îi zise el Mașei.

– A, nu! zise Nicole. Eu nu știu nici măcar alfabetul. Ce vrei să învăț într-o lună? Dar tu n-ai decât, dacă te distrează, adăugă ea.

– Te-ai plictisi în timpul ăsta.

– Ba nu, am să citesc.

– Ei bine, mâine la Moscova, ne apucăm de rusă, zise André. M-aș simți poate mai puțin pierdut.

– Chiar te simți pierdut?

– Complet.

Ăsta o să fie primul tău cuvânt când ajungi în rai – sau în iad: mă simt complet pierdut, zise Nicole zâmbindu-i cu duioșie.

Fragment din CRIZĂ LA MOSCOVA de SIMONE DE BEAUVOIR

  

%d blogeri au apreciat: