Cât de liber ne este ”timpul liber”?

Pentru marea majoritate a populaţiei, gradul şi modul satisfacerii sunt determinate prin propriul efort; dar acest efort este munca pentru un aparat pe care ei nu-l controlează, care acţionează ca o forţă independentă, căruia indivizii trebuie să i se subordoneze dacă vor să trăiască.

Iar această forţă devine cu atât mai străină, cu cât diviziunea muncii devine mai specializată. Oamenii nu-şi mai trăiesc propria viaţă, ei îndeplinesc funcţii stabilite dinainte. Atunci când muncesc, ei nu-şi satisfac propriile necesităţi şi nu-şi exercită capacităţile, ci muncesc într-un mod înstrăinat. Munca a devenit acum generală şi tot astfel restricţiile impuse libidoului: timpul de muncă, ce constituie cea mai mare parte a vieţii omului, este un timp chinuitor, căci munca înstrăinată înseamnă absenţa satisfacţiei, negarea principiului plăcerii. (…)

Sub dominaţia principiului randamentului, trupul şi sufletul sunt transformate în instrumente ale muncii înstrăinate; ele pot funcţiona ca atare dar dacă sacrifică libertatea obiectului-subiect libidinal care este în mod originar organismul uman şi pe care acesta şi-o doreşte.

Distribuirea timpului joacă un rol hotărâtor în această transformare. Numai temporar, în timpul zilei de muncă, omul este un instrument al activităţii înstrăinate; în restul timpului, el este liber pentru sine însuşi. (Dacă ziua medie de muncă, inclusiv pregătirea pentru muncă şi drumul de acasă până la locul de muncă şi de acolo înapoi, constă din 10 ore, iar nevoia biologică de somn şi hrană necesită încă 10 ore, atunci în cea mai mare parte a vieţii rămân patru ore de timp liber la fiecare 24 de ore).

Acest timp liber îi stă la dispoziţie pentru plăcere. (…) Însă prin rutina obositoare şi mecanică a activităţii de muncă înstrăinată, repaosul se transformă în destindere pasivă şi în refacere a energiei pentru muncă.

Fragment din Eros şi civilizaţie. O cercetare filosofică asupra lui Freud, de Herbert Marcuse

 

Marcuse: fericire = anesteziere

Alienarea muncii este aproape completă.

Mecanica liniei de asamblare, rutina biroului, ritualul cumpărării şi vânzării sunt eliberate de orice legătură cu posibilităţile umane. Relaţiile de muncă au devenit, într-o mare măsură, relaţii între persoane văzute ca obiecte interşanjabile pentru conducerea ştiinţifică şi pentru experţii eficienţei. Desigur, competitivitatea încă dominantă cere un anumit nivel de individualitate şi spontaneitate; dar aceste trăsături au devenit tot atât de superficiale şi iluzorii ca şi competitivitatea căreia îi aparţin. Individualitatea există, pur şi simplu, doar cu numele, pentru desemnarea specifi că a tipurilor (precum vampă, casnică, petrecăreaţă, bărbătos, femeie de afaceri, cuplu ambiţios), tot aşa cum competiţia tinde să fie redusă la tipuri prestabilite în producţia fleacurilor, ambalajelor, mirosurilor, culorilor şi aşa mai departe.

Sub această suprafaţă iluzorie, întreaga lume a muncii şi recrearea sa au devenit un sistem de obiecte însufleţite şi neînsufleţite — toate supuse în aceeaşi măsură administrării. Existenţa umană în această lume este doar substanţă, materie, material, care nu conţine în sine principiul mişcării. Această stare de osificare afectează şi instinctele, inhibiţiile şi modificările lor. Conştientul, tot mai puţin împovărat de autonomie, tinde să fie redus la sarcina de a regla coordonarea individului cu întregul. Această coordonare este atât de eficientă încât fericirea generală mai degrabă a scăzut decât a crescut. Conştientizarea de către individ a reprimării dominante este împiedicată de restrângerea manipulată a conştientului său.

Acest proces schimbă definiţia fericirii. Conceptul indică o condiţie mai-mult-decât-intimă, mai-mult-decât-subiectivă; fericirea nu constă doar în sentimentul de satisfacţie, ci în realizarea libertăţii şi satisfacţiei. Fericirea presupune cunoaştere: ea este prerogativa animalului raţional. Odată cu declinul conştientului, cu controlul informaţiilor, cu absorbţia individului în mijloacele de comunicaţie în masă, cunoaşterea este administrată şi limitată. Individul nu ştie cu adevărat ce se întâmplă; maşina superputernică a educaţiei şi amuzamentului îi uneşte cu toţi ceilalţi într-o stare de anestezie din care toate ideile dăunătoare tind să fie excluse. Şi, întrucât cunoaşterea întregului adevăr nu duce mai deloc la fericire, o asemenea anestezie generală îi face fericiţi pe oameni.

Fragment din

Eros și civilizație. O cercetare filosofică asupra lui Freud,

de Herbert Marcuse