Tag Archive: credit



Poza coperta (accepta imaginile in mailul tau pentru a o putea vedea)

Romanul Doinei Ruşti Lizoanca la 11 ani, apărut la Editura Trei în 2009, a fost tradus şi în limba italiană.

După versiunea germană, de acum două luni (Horlemann Verlag, Berlin), romanul a fost publicat la Milano, de Editura Rediviva, sub titlul Lisoanca (traducere: Ingrid Beatrice Coman) şi va fi lansat în cadrul Salonului Internaţional de Carte de la Torino, unde Doina Ruşti este invitată (16-19 mai 2013).

Promovarea cărţii se bucură şi de sprijinul Institutului Cultural Român din Veneţia.

Romanul Lizoanca (Ed. Trei, 2009) a primit Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române şi se află în curs de apariţie şi în Spania (Ediciones Traspiés, Granada).

  

„În aproape orice sat există o astfel de fiinţă, bătută, izgonită de-acasă, nevoită să intre în tot felul de întâmplări care se petrec întotdeauna cu voia şi cu ajutorul maturilor.” – Doina Ruşti

  

Poza coperta (accepta imaginile in mailul tau pentru a o putea vedea)

„În mijlocul cărării, Lizoanca observă cu emoţie o mişcare mică şi apoi coada tremurătoare a unei fiinţe. Era un guşter, parcă ieşit din buzunarele porumbilor, verde şi subţirel, ţintuit în mijlocul potecii. Nu stătea de bunăvoie. Avea înfipt în spinare un cui, pe care o mână nemiloasă îl împlântase în carnea lui şi a pământului. Pe pielea verde se prelingeau picături diforme de sânge, ţâşnite din corpul terciuit.
Primul impuls fusese să scoată imediat cuiul şi să elibereze guşterul. Dar o fulgeră imediat gândul că oricum nu-i mai folosea la nimic. Era ca şi mort. Când un câine trage să moară, omul îi crapă capul cu un par, ca să-i scurteze suferinţa. 
Lizoanca se uită după o piatră, deşi i se rupea sufletul. Între rândurile de porumb, guşterul se legăna încet, prins în cuiul argintiu, iar Lizoanca, lăsată pe vine, îl privea fără să ştie ce să facă. Era prizonier într-un timp perfid, care nu era nici al vieţii nici al morţii.” (
Doina Ruşti, Lizoanca)

  

Reclame

Alte vieți decât a mea


O carte (Atele vieți decât a mea) cu o temă stranie, pe care am fost tentat s-o abandonez, dar care m-a captivat până la urmă, scrie Stelian Țurlea în cronica sa din Ziarul de Duminică.

„De şase luni, scrie autorul (Emmanuel Carrère), mă aşez, de bunăvoie, în faţa computerului câteva ceasuri pe zi, scriind despre ce îmi este mai frică pe lume: despre ceea ce înseamnă moartea unui copil pentru părinţii lui, a unei tinere femei pentru copiii şi soţul ei. Viaţa m-a făcut martorul ambelor nenorociri, una după alta, şi m-a însărcinat, sau cel puţin eu aşa am înţeles, să depun mărturie.”

O familie aflată în vacanţă în Sri Lanka îşi pierde fetiţa în uriaşul tsunami din 2004. Câteva săptămâni mai apoi, o femeie încă tânără, judecătoare, căsătorită şi cu trei fetiţe mici, care luptase toată viaţa cu cancerul, este în cele din urmă, răpusă. E greu de povestit prin ce trec cele două familii, trăirile pe care le încearcă, cum ajung să se obişnuiască şi cum îşi duc viaţa mai departe. Relatată astfel, povestea pare de o cruzime fără seamăn, dar foarte repede nu numai că devine suportabilă, ci ajungi să înţelegi cât de necesar este să spui lucrurilor pe nume. Şi, mai ales, într-o lume atât de supusă ameninţărilor, să te bucuri de fiecare clipă. Sub impactul celor povestite chiar de el, naratorul ajunge să se confeseze el însuşi

„Nu suport gândul că aş putea-o pierde, însă pentru prima oară în viaţă îmi spun că singurul lucru care mi-ar putea-o răpi, sau m-ar putea răpi pe mine de lângă ea, ar fi doar un accident, o boală, ceva ce ar cădea pe noi din afară, nu insatisfacţia, plictisul, dorinţa de noutate. N-o fi prudent să declar aşa ceva, dar asta este, cu adevărat, ceea ce cred. Fireşte, mă îndoiesc că, dacă îi este dat cuplului nostru să reziste în timp, nu vor fi crize, căderi în gol, furtuni, că distanţa nu se va măcina şi nu-şi va îndrepta privirile spre altă zări, însă cred că vom face faţă şi că unul dintre noi va închide ochii celuilalt.”

Omenescul poveştii şi al relatării este uimitor.

În paralel, mai există o temă la fel de actuală, cu care se confruntă cetăţenii oricărei ţări din Europa şi, de fapt, din lume. Asaltul instituţiilor de credit, care nu ne solicită decât să ne punem semnătura în josul unui formular de ofertă ce ne permite să cheltuim cât dorim, fără să atragă atenţia asupra capcanelor, cea mai înspăimântătoare fiind rata enormă de rambursare în urma cărora clientul nu mai face faţă, este executat silit şi pierde tot. (…)

Citește întreaga recenzie în Ziarul de Duminică.

  


Pâinea cea de toate zilele a specialistului în drept penal din Nord era delincvenţa la nivelul toxicomanilor seropozitivi. Cea a specialistului în drept civil de la Vienne era contenciosul în domeniul consumului şi al creditului. Cum am mai spus, Vienne este un oraş burghez, Isère nu este cel mai sărac dintre departamentele Franţei, însă lui Étienne i-au ajuns doar câteva săptămâni pentru a descoperi că trăia într-o lume în care oamenii se prăbuşeau sub greutatea datoriilor de sub care nu reuşeau să se mai ridice.

În timpul proceselor civile, mica poveste a unui zid despărţind două proprietăţi ori a unui inconştient care risipea apa pur şi simplu îl răcorea, rupând pentru câteva zeci de minute succesiunea monotonă a creditorilor care aduceau, cu portăreii, în faţa justiţiei, debitorii falimentari.

Étienne nu fusese pregătit să facă faţă acestei forme de eşec social nici de către viaţă, nici de către studii. Singura dată când unul dintre profesorii lui de la Şcoala Naţională de Magistratură le vorbise despre dreptul de consum, acesta a făcut-o cu un manifest dispreţ plin de ironie, ca şi cum ar fi fost vorba despre o categorie a dreptului destinată imbecililor, celor ce semnează contracte fără a le citi şi pentru care e pură demagogie să ceri să fie asistaţi. Baza dreptului civil, aflai din cursuri, este contractul. Iar fundamentul contractului este autonomia voinţei şi egalitatea părţilor. Nimeni nu se angajează, ori nu ar trebui să o facă împotriva propriei voinţe, iar cei care alunecă într-o asemenea situaţie nu au decât să suporte consecinţele. Data viitoare vor fi mai prevăzători.

(…)

De când urmărea defilând la audieri persoanele citate, începuse să vadă cu alţi ochi toată hârţogăria cu pricina. Descoperise cu câtă uşurinţă puteau fi convinşi cei săraci că, şi aşa săraci cum erau, tot îşi permiteau cumpărarea unei maşini de spălat, unui automobil, unei console Nintendo pentru copii ori, pur şi simplu, ceva de mâncare, toate acestea urmând să le plătească mai târziu, ceea ce nu îi va costa, aşa-zicând, nimic mai mult decât dacă ar fi făcut-o cu banii jos. Spre deosebire de împrumuturile mai bine controlate şi mai puţin costisitoare autorizate de băncile cunoscute, cărora instituţiile de creditare le sunt, de altfel, afiliate, contractele despre care era vorba se încheie cât ai clipi din ochi: nu trebuie decât o semnătură în josul unui formular tipizat, numit „ofertă prealabilă“.

   

Trailerul filmului ”Toutes nos envies” inspirat după romanul ”Alte vieți decât a mea”

  

     

Lucrul se poate face la casa oricărui magazin, are valabilitate imediată, se poate prelungi tacit, iei ce vrei, când vrei, dându-ţi-se plăcuta impresie că practic nu dai un ban. Termenii în care sunt redactate ofertele nu fac nimic pentru a risipi minunata impresie. Nu apare cuvântul împrumut, ci noţiunea de „rezervă bănească“, nici cuvântul credit, ci „facilitate de plată“. Vi se spune, de exemplu: „Aveţi nevoie de 3.000 de euro? Ce părere aveţi de 3.000 de euro pentru doar un euro pe lună? Ei bine, dragă doamnă, pică la fix, întrucât, fiind o clientă fidelă – a magazinului nostru, a centrului nostru de vânzări prin corespondenţă -, ne-aţi fost recomandată spre a beneficia de o ofertă absolut excepţională. Chiar de astăzi puteţi cere deschiderea unei rezerve de credit putând merge până la 3.000 de euro“.

Costul extrem de ridicat al creditului apare doar pe verso, cu litere foarte mici, iei sau nu la cunoştinţă lucrul acesta, cel mai adesea nu, oricum semnezi fiindcă este singurul mijloc, când nu ai bani, să-ţi cumperi ceea ce ai nevoie, sau nu întotdeauna ceea ce ai nevoie, ci doar ceea ce îţi doreşti, pur şi simplu ceea ce îţi doreşti, întrucât chiar şi atunci când eşti sărac ai dorinţe, asta-i drama. Acolo unde banca, din prudenţă, spune nu, instituţiile de creditare zic întotdeauna da, iată de ce bancherii îşi trimit acolo, cu amabilitate, clienţii ajunşi în roşu financiar. Stabilimentele de care vorbim nici nu ţin să afle că sunteţi înfiorător de îndatoraţi. Nu controlează nimic. Nu vă solicită decât să vă puneţi semnătura în josul formularului de ofertă şi să cheltuiţi cât aveţi chef. Totul merge bine câtă vreme vă plătiţi rata lunară sau, mai bine zis, ratele lunare, întrucât caracteristica acestui tip de creditare este că se cumulează, în aşa fel încât te trezeşti ca nimic cu vreo zece formulare. Inevitabil, apar şi incidentele de plată: nu mai puteţi face faţă. Organismul de creditare intentează acţiune în instanţă, cerând acoperirea sumei datorate, plus a dobânzii prevăzute în contract, plus a penalităţilor produse de întârziere, şi acestea prevăzute tot în contract, ceea ce duce la o sumă cu mult mai mare decât v-aţi fi putut închipui.

Fragment din romanul ”Alte vieți decât a mea”

  

%d blogeri au apreciat asta: