Tag Archive: Copilul care îți dă de furcă



Copilul furcaPărinţii care au reuşit să aibă o carieră şi un succes material se confruntă adesea cu un adevăr şocant.

Pentru prima oară în viaţa lor, sunt într‑o situaţie în care este dintr‑odată imposibil să obţină note maxime la toate „materiile“ de acasă şi de la serviciu. Cu doar câţiva ani înainte, la facultate sau la primul loc de muncă, cu cât munceau mai mult şi cu cât se străduiau mai mult, cu atât obţineau rezultate mai bune. Laudele din partea familiei, a şefilor şi chiar a partenerilor de viaţă îi făceau să se simtă nişte oameni împliniţi. Să iei un 10 la un examen despre Shakespeare, după o noapte albă, era un motiv de sărbătoare şi de mândrie. Un raport strălucit la marketing care ţi‑a mâncat timpul pe care altfel l‑ai fi petrecut într‑un weekend la plajă, dar care a stârnit admiraţia colegilor era şi el un prilej de mare satisfacţie.

Să privim acum lucrurile din altă perspectivă: trebuie să faceţi acel raport de marketing, dar aveţi trei copii, toţi sub zece ani, care au nevoie de mama. Partenerul de viaţă se plânge că nu mai aveţi timp să staţi de vorbă sau pentru puţină intimitate. Privind înainte, la următoarele patruzeci şi opt de ore care urmează, vă daţi seama că nu aveţi nicio posibilitate să petreceţi puţin timp cu fiecare copil, să vă puteţi bucura de puţină intimitate cu partenerul de viaţă, şi să obţineţi „nota maximă“ pentru raportul de marketing.

Se pare că trebuie să faceţi o alegere dificilă: puteţi alege să obţineţi un calificativ bun pentru raport, dar o notă mică din partea copiilor şi a partenerului de viaţă. Sau să obţineţi o notă mare de la copii şi partenerul de viaţă, dar o notă proastă pentru raportul de marketing şi poate chiar să vă asumaţi riscul de a fi concediată. Aş putea să vă sugerez o a treia alternativă: puteţi încerca să realizaţi un echilibru rezonabil şi să obţineţi câte un 9 de la copii, partenerul de viaţă şi de la şef.

Cum? Să vă mulţumiţi numai cu un 9?

Cei mai mulţi oameni, după ce depăşesc euforia prilejuită de căsătorie şi împlinirea pe care ţi‑o dă rolul de părinte, adesea se confruntă cu această realitate. Totuşi, dacă un părinte vrea să fie corect cu toată lumea şi să nu‑şi neglijeze nici copiii, nici partenerul de viaţă sau şeful, trebuie să se mulţumească să facă o treabă bună numai în măsura posibilităţilor — poate pentru prima oară în viaţă. În viaţa reală, să fii un părinte afectuos şi preocupat de creşterea copiilor poate însemna uneori că, în funcţie de familie şi locul de muncă, să nu te mai aştepţi să faci minuni şi să te asiguri că partenerul de viaţă şi copiii se bucură de prezenţa ta şi beneficiază de atenţia necesară.

Fragment din 

Copilul care îţi dă de furcă. Cinci tipuri de copii „dificili“,

de Stanley I. Greenspan și JaCqueline Salmon

Reclame

Obiectivul general cu un copil sfidător, în mai mare măsură decât cu majoritatea copiilor, este să fiţi pe cât posibil afectuoşi, calmi şi respectuoşi. Să răspundeţi cu flexibilitate lipsei lui de maleabilitate, rigidităţii lui.

Copilul furcaDe pildă, îl ajutaţi să-și lege şireturile. Îşi trage piciorul.

— Nu aşa de strâns, prostule. Mă doare piciorul!

În loc să spuneţi, „Nu-mi vorbi obraznic!“, puteţi trage aer în piept şi spune, în timp ce-i legaţi din nou şiretul:

— Înţeleg că piciorul tău este cam sensibil. Acum e mai bine?

Într-un alt moment al zilei, când nu mai este atât de mofturos, puteţi încerca să lămuriţi problema de ansamblu şi să-l întrebaţi de ce se înfurie atât de mult şi vă face „prost“ ori de câte ori nu aţi îndeplinit „perfect“ un „ordin“. În acest caz, îl puteţi ajuta să se gândească la faptul că poate este exagerat de dur cu voi, părinţii. Dacă aţi reuşit să‑l ajutaţi să înţeleagă acest tipar şi să-l încurajaţi să devină mai flexibil, reţineţi că probabil va deveni mai dur cu el, se va face „prost“ sau chiar mai rău. Iată de ce o strategie defensivă („Nu-mi vorbi obraznic!“), urmată de o izbucnire nervoasă îndreptată împotriva comportamentului său „răsfăţat, insensibil“ (chiar dacă este de înţeles) nu numai că nu dau rezultate, ba chiar accentuează atitudinea sfidătoare a copilului.

Trebuie să ştiţi că, oricât de mult rău vă face copilul, cu el este şi mai nemilos. Când sunteţi prea dur cu el, nu faceţi decât să intensificaţi atitudinea dură pe care o are faţă de el însuşi, ceea ce-l îndeamnă chiar să se dispreţuiască. Empatia şi flexibilitatea şi câteva explicaţii formulate cu calm îl ajută să înţeleagă că este prea dur atât cu voi, cât şi cu el însuşi.

Fragment din Copilul care îți dă de furcă, de Stanley Greenspan

 

%d blogeri au apreciat asta: