Tag Archive: copilărie



După știința mea, s-au întreprins puține demersuri sistematice de identificare a semnelor timpurii de leadership. Și totuși, au fost avansate câteva generalizări care par convingătoare.

Viitorii lideri și-au pierdut adeseori tatăl de la o vârstă fragedă. Conform unui studiu, peste 60 la sută din marii lideri politici britanici și-au pierdut un părinte în copilărie, cel mai adesea tatăl. Foarte posibil, copiii care cresc cu ambii părinți își iau indiciile sociale din comportamentul și atitudinile acestora, pe când cei care au fost de timpuriu privați de prezența unui părinte se prea poate să fie stimulați (sau să se simtă constrânși) să-și formuleze propriile reguli și practici, în ceea ce privește chestiunile sociale și cele morale. Bizuiala lor precoce pe propriile forțe e posibil să-i plaseze într-o poziție favorabilă pentru dirijarea comportamentului altora. Filosoful și scriitorul francez Jean-Paul Sartre susținea că, în absența unui tată, individul se vede obligat să-și facă singur propriile alegeri.

Fragment din:

Minti conducatoareAlt tipar recurent printre viitorii lideri este un set contradictoriu de relații cu părinții. Conform istoricului James McGregor Burns, atât Gandhi, cât și Lenin și Hitler s-au bucurat de o relație pozitivă cu unul dintre părinți și au avut o relație negativă cu celălalt părinte. Stalin a fost răsfățat de mama lui, în timp ce tatăl bețiv îl bătea cu sălbăticie. Predomină deci sentimentele ambivalente, și, se deduce de aici, imboldul de a avea pe mână puterea reprezintă o încercare de a rezolva acest conflict anxiogen. Totul ne face să credem că, în cazul președintelui Bill Clinton, copilăria i-a fost dominată de tensiune parentală: nu și-a cunoscut niciodată tatăl biologic, nu s-a înțeles deloc cu violentul său tată vitreg și a fost din ce în ce mai des chemat să medieze între adulții din casa unde a crescut. Conform relatărilor, el a început să se gândească la o carieră politică atunci când a descoperit, școlar fiind, că e în stare să rezolve conflictele dintre colegii lui.

Unii indivizi posedă trăsături care îi fac să iasă în evidență de foarte devreme. Cel puțin unii lideri charismatici, cum ar fi Charles de Gaulle și John F. Kennedy, sunt binecuvântați cu o înfățișare frapantă, care îi atrage pe ceilalți spre ei. Alții, ca Gandhi sau Hitler, par oameni obișnuiți sau chiar cam urâței. Charisma lor e posibil să-și aibă originea în personalitatea neobișnuită, în felul cum arată sau în cursul remarcabil al vieții lor de până atunci. Psihologul Mihaly Csikszentmihalyi a atras atenția că unii lideri s-au distins tocmai prin faptul că, deși nesocotesc dintotdeauna maniera general acceptată de societate prin care oamenii își ating scopurile, au reușit – în ciuda acestei atitudini de sfidare – să se bucure de succes.

Oamenii de știință au sesizat în rândul liderilor o anume înclinație, încă din copilărie, spre asumarea riscurilor, și o voință de a nu precupeți niciun efort – adeseori în ciuda celorlalți, inclusiv persoane aflate în poziții de autoritate – pentru a-și atinge scopurile. Invariabil prezentă este dorința de a obține puterea – fie de dragul puterii în sine, fie ca mijloc de îndeplinire a unui scop concret. Capacitatea de asumare a riscurilor denotă o încredere că măcar câteodată reușești în ce ți-ai propus; implacabilitatea în fața opoziției reflectă și ea voința de a te bizui pe propriile forțe și de a nu ceda în fața condamnărilor fără drept de apel și a rezervelor exprimate de ceilalți.

Teoria mea privind inteligențele multiple atrage atenția asupra unei piese lipsă din tabloul general al enigmei leadershipului. Așa cum voi ilustra în capitolele următoare, mai toți liderii sunt elocvenți în discurs, iar mulți dintre ei și în scris. Nu doar că au o poveste promițătoare; ei pot s-o spună în mod convingător. Un semn distinctiv al viitorului lider este un grad generos de inteligență lingvistică – altfel spus, capacitatea și înclinația de a folosi bine cuvintele. Când o asemenea inteligență lingvistică este înhămată la jugul unei considerabile inteligențe interumane, avem în față pe cineva cu stofă de comunicator eficace și, poate, un lider promițător.

Pasaje din

Minţi conducătoare.

Istorii de viaţă ale liderilor mondiali,

de Howard Gardner și Emma Laskin

 

    


VinovatulNu ştia câtă vreme a stat ghemuit în şifonier, dar după un timp auzi pe cineva urcând scările. Mergeau din cameră în cameră, strigând:

— E cineva aici?

Daniel dorea să afle unde se dusese mama lui, dar când ieşi pe hol un bărbat îl înşfăcă de guler şi îl lipi de perete. Omul era doar cu puţin mai înalt decât Daniel. Purta o bluză albă. Daniel putea mirosi sudoarea sărată a bărbatului, care se diferenţia de izul afumat al casei. Stomacul omului îl apăsă pe Daniel, ţintuindu-l de zid.

— Ce mama dracului faci tu aici? întrebă bărbatul. Haide, ia-ţi numaidecât tălpăşiţa.

— Unde s-a dus mama mea?

— Mă-ta? Cine-i mă-ta?

— Locuia aici, hainele ei sunt încă aici.

— Drogaţii au dat foc locului, nu-i aşa? Afară cu ei, cu toţi. Nici măcar nu şi-au dat seama că izbucnise un incendiu. A trebuit să chem pompierii. Toată gaşca aia nenorocită putea să-şi dea duhul.

— Şi mama mea?

Nu ştiu nimic despre mama ta. I-au luat pe toţi, pe tărgi. Unul dintre ei era făcut scrum. Era de-a dreptul dezgustător. Nu-ţi puteai da seama dacă era bărbat sau femeie.

Daniel se răsuci din strânsoarea lui şi o zbughi pe scări în jos. Auzi cum bărbatul îl striga. Îl podidi plânsul în timp ce cobora şi apoi alunecă şi căzu pe trepte. Îşi julise braţul, dar nu simţi câtuşi de puţin acest lucru. Se ridică şi ieşi în fugă pe uşă, apucând-o prin iarbă şi împiedicându-se iarăşi, de această dată de conul de dirijare a traficului. Piciorul său atinse trotuarul. Habar n-avea încotro alerga, dar gonea cât de repede era în stare. Ghiozdanul trebuie să-i fi căzut pe undeva, în şifonier sau pe scări, şi se simţi uşor şi iute despovărat de el.

Era beznă şi stătea pe bordură, pe West Road, când o poliţistă se apropie de el. Nu se uită la ea, dar când îi ceru să o însoţească nu se împotrivi, căci era frânt de oboseală. La secţie au sunat-o pe asistenta socială care se ocupa de el şi ea l-a dus înapoi la Minnie acasă.

  


Hotul de umbreDespre cate tipuri de iubire e vorba in Hotul de umbre? Exista o alegorie, o fabula acolo?

M.L.: Am vrut sa scriu despre o prietenie puternica, despre acea prima dragoste pe care, orice s-ar intampla, o vei tine minte toata viata, despre iubirea unei mame pentru fiul ei si despre iubirea copilului pentru mama lui.

E vreo urma autobiografica in vocea acestui baietel care fura umbrele celor din jur?

M.L.: Sunt un om prea discret ca sa scriu despre mine insumi, dar, ca orice scriitor, cred ca exista intotdeauna elemente autobiografice, mai mult sau mai putin constiente, care se strecoara in romanele mele. Cu siguranta, exista ceva din propria mea copilarie in protagonistul din Hotul de umbre, dar am realizat asta abia dupa ce am terminat de scris cartea. Si, ca sa fiu sincer, nu-mi amintesc sa fi fost un elev atat de silitor ca naratorul din romanul meu. Probabil ar trebui s-o intreb pe mama

Unul dintre cele mai frumoase pasaje din carte e acela in care Cléa, fetita surdomuta, il intreaba pe hotul de umbre daca umbra ei are o voce frumoasa. Ce semnifica „umbra“ in romanele dumneavoastra?

M.L.: Un suflet, cred, sau oglinda unui suflet, o voce capabila sa spuna toate lucrurile pe care noi nu le-am spus niciodata.


Baietelul din carte are vreo legatura cu eroul lui Salinger din De veghe in lanul de secara? Uneori, cei doi „vorbesc“ la fel…

M.L.: Daca vi se pare asa, ma bucur. E un mare compliment, pentru ca eu il admir mult pe Salinger.

Fragment din interviul publicat de revista Psychologies.

  


Fred Vargas uimește din nou prin amestecul de realism și fantezie, atât de straniu pentru un roman polițist. Comisarul Adamsberg se luptă cu nălucile copilăriei, care par să fie mult mai puternice decât un coșmar infantil.

Tridentul lui NeptunÎn acest roman, comisarul Adamsberg trebuie să înfrunte o traumă veche ce i-a marcat copilăria și relația strânsă pe care o avea cu fratele său, în timp ce încearcă să mențină echilibrul departamentului de poliție și să dezlege tainele unei crime obscure, făcute cu un trident.

Scriitoarea îl readuce pe Adamsberg (personaj principal și în Omul cu cercurile albastre) în tumultul crimelor sângeroase, de această dată, însă, aruncându-l de partea cealaltă a dreptății. Avem de-a face cu un personaj negativ mereu în umbre, cu un prieten care nu este ceea ce pare a fi (Danglard), cu șefi de poliție din ce în ce mai suspicioși, dar și cu o hackeriță bătrână (personaj savuros prin bizarerie) – Fred Vargas face combinații inedite, aducând un aer de fantezie în lumea crudă a criminalilor și justiției „oarbe”.

Narațiunea are un ritm alternant, asemeni schimbărilor interioare ale comisarului, purtându-ne între Paris și Quebec, într-un „trasure hunt” de istorii vechi și noi, prea apropiate pentru a fi doar coincidențe. În tot acest amestec, bineînțeles că nu putea să lipsească nici interesul amoros, tratat însă ca temă secundară, drama familială fiind mai puternică decât cea afectivă (chiar dacă nu în totalitate). Păstrând același tip de mister ca în Omul cu cercurile albastre, Vargas se joacă în construirea de fragmente, detalii și simbolistică, provocându-l pe cititor să fie alert la tot pasul.

Citește întreaga recenzie pe BookBlog.ro.

  


Jordan:

E super-ascuţit, ia uite.

A scrijelit cu cuţitul pe perete. A scris p– cu el de parcă era pix, literele se vedeau ca-n palmă.

Jordan:

Ar trebui să-ţi iei şi tu unul, ai nevoie. Îţi iau eu, maică-mea are o groază.

Eu:

Nu, mersi. De fapt, n-am nevoie.

Jordan:

Sigur că ai, toată lumea are nevoie de-aşa ceva. Încearcă să faci rost de unu’ ca al meu, aşa o să fi m fraţi de război, este? Care-i treaba, nu vrei să fim fraţi?

”O poveste pe care ajungi s-o citești de drag” – Dilema Veche

Fragment din:

Ţinea cuţitul sub nasul meu. Învârtea lama prin aer de parcă încerca să deschidă o încuietoare cu ea. Aveam impresia că eu eram încuietoarea aia. Totul se mişca în reluare până a lăsat iar cuţitul în jos.

Jordan:

Căcat, să fi văzut ce moacă ai făcut, omule! Te căcai pe tine de frică!

Eu:

– Ba nu! Nici măcar n-ai haz!

*

Toată lumea zice că e război, dar eu n-am văzut aşa ceva încă. Sunt o groază de războaie care se petrec în acelaşi timp:

  

Războaie

Copii contra profi

Liceul Northwell Manor contra Liceul Leabridge

Gaşca de la Dell Farm contra Gaşca de la Lewsey Hill

Puştii emo contra lumina soarelui

Turcia contra Rusia

Arsenal contra Chelsea

Negru contra alb

Poliţie contra puşti

Dumnezeu contra Allah

Chicken Joe’s contra KFC

Pisici contra câini

Alieni contra predatori

   

Eu n-am văzut niciunul. Dac-ar fi război, ai şti, pentru că toate ferestrele ar fi sparte, iar elicopterele ar avea mitraliere montate. Elicopterele nici măcar n-au mitraliere, doar reflectoare. Nici nu cred că e vreun război. Eu nu l-am văzut. Nici măcar nu ştiu de partea cui sunt. Încă nu mi-a zis nimeni. Contra înseamnă împotriva.

Când mama era la duş, am luat cuţitul de roşii din suport. A fost doar de probă. Trebuia să ai mare grijă la vârful ascuţit. L-am ţinut ca un mardeiaş, am crestat aerul de parcă era un duşman.

Mi l-am vârât în pantaloni. Am umblat de colo-colo aşa şi mi-am închipuit că era război. Mi-am închipuit că Dumnezeu a uitat de mine, aşa că puteam să fac toate relele care se fac la război fără să le simt măcar.

Eu:

Suntem în război! Dumnezeu a uitat de mine! Tata a uitat de mine! Toate becurile de pe stradă sunt sparte şi ne fugăresc lupii! Fiecare să-şi vadă doar de grija lui! (Am zis-o doar în cap.)

Într-un sfârşit a trebuit să pun cuţitul la loc, prea era de groază. E prea ascuţit. Mă tot aşteptam să-mi tai piciorul cu el. Nu poţi să ţii cuţitul în pantaloni tot timpul, s-ar putea să uiţi de el când te aşezi, să-ţi intre în picior şi să-ţi iasă pe cealaltă parte. Dacă începe un război, mai bine mă car, e mai uşor aşa. Eu alerg cel mai rapid din toate clasele a şasea, doar Brett Shawcross poate să mă prindă.

   


Nu se aleargă pe scări.

Nu se cântă în clasă.

Ridică întotdeauna mâna înainte să pui o întrebare.

Nu înghiţi guma de mestecat, altfel o să ţi se lipească de maţe şi o să mori.

Dacă sari în băltoace, înseamnă că eşti retardat (nu sunt de acord cu asta).

Dacă ocoleşti băltoaca, înseamnă că eşti fată.

Ultimul intrat închide uşa.

Primul care răspunde la întrebare o iubeşte pe profă.

Dacă o fată se uită de trei ori la rînd la tine, înseamnă că te iubeşte.

Dacă te uiţi la spatele ei, o iubeşti.

„Unul dintre cele mai dificile lucruri în ficţiune este să scrii din punctul de vedere al unui copil. Stephen Kelman o face magnific.” – The Guardian

Cine a mirosit-o, ăla a fâsâit-o.

Cine s-a atacat, ăla s-a scăpat.

Cine a comentat-o, ăla a strecurat-o.

Cine a raportat-o, ăla a adiat-o.

Cine s-a supărat, ăla a poluat.

Cine s-a hlizit, ăla s-a pârţâit.

Cine s-a şucărit, ăla s-a împuţit.

Cine s-a scandalizat, ăla a gazat.

Cine a urlat, ăla s-a parfumat.

(Toate astea sunt numai pentru băşini.)

Fragment din:      

Dacă te uiţi în spatele oglinzii, îl vezi pe diavol.

Nu mânca supa. S-au pişat bucătăresele în ea.

Nu-i împrumuta lui Ross Kelly stiloul. Îşi scarpină moţoţoaiele de la cur cu el. 

Stai pe stânga (oriunde). Dreapta e în afara terenului.

Scările de la bibliotecă sunt sigure.

Dacă poartă inel pe degetul mic, e homo.

Dacă poartă brăţară la gleznă, e lesbiană (se babardeşte cu alte tanti).

Mai sunt, da’ nu mai ţin minte. Ete curu’ înseamnă că nu crezi.

E ca şi cum i-ai zice că minte.

%d blogeri au apreciat: