Tag Archive: Copilărie și societate



Copilarie si societateNu voi reveni acum asupra literaturii psihiatrice care l‑a prezentat pe Hitler ca fiind „un psihopat paranoic“, „un amoral infantil și sadic“, „un efeminat supracompensat“ sau „un nevrotic măcinat de compulsia de a ucide“.

În anumite momente a fost, fără îndoială, toate la un loc. Dar, din nefericire, a fost ceva mai mult și ceva peste toate acestea. Capacitatea sa de a acționa și de a genera acțiune a fost așa de rară încât pare inadecvat să aplicăm discursului său metodele obișnuite de diagnostic. Hitler a fost, înainte de toate, un aventurier la o scară imensă.

Personalitatea unui aventurier seamănă cu cea a unui actor, pentru că aventurierul trebuie să fie gata tot timpul să joace, ca și cum şi le‑ar fi ales singur, rolurile schimbătoare impuse de capriciile destinului. Comportamentul insuportabil și bizar al lui Hitler „din culise“ este foarte des întâlnit la actori, nemaivorbind despre comportamentul lui în relațiile sexuale. Fără îndoială că avea trăsături periculoase de tip borderline. Totuși, a știut cum să joace la limită, cum să pară că ar merge prea departe, după care să revină brusc la auditoriul lui încremenit.

Hitler știa, de asemenea, cum să‑și exploateze propria isterie. Vracii au, la rândul lor, asemenea calități. Pe scena istoriei Germaniei, Hitler a intuit până la ce limită poate personalitatea sa să reprezinte, într‑un abandon isteric, tot ce trăia în fiecare german care îl citea sau asculta. Astfel, rolul pe care l‑a ales spune multe despre auditoriul său ca și despre el; exact acest lucru, care pare morbid și bizar pentru un nongerman, va deveni cea mai convingătoare arie a „cântăreţului vrăjitor“ pentru publicul german.

Fragment din COPILĂRIE ȘI SOCIETATE de Erik H. Erikson 


Copilarie si societateEste sufletul rus un suflet înfășat? Unii din cercetătorii proeminenți ai caracterului rus cred cu tărie acest lucru.

În populația țărănească rusească, aspectul îngrijirii copilului numit înfășare a fost dus la extrem. În timp ce obiceiul de a lega cu faşă nou-născuții este larg răspândit, extrema rusească străveche insistă ca sugarul să fie înfășat până la gât, suficient de strâns cât să facă din el „un butuc de lemn“ la îndemână, înfășarea urmând să continue timp de nouă luni, în cea mai mare parte a zilei și de-a lungul nopții. O asemenea procedură nu se soldează cu vreo deficiență locomotorie durabilă, deși se pare că copilul dezînfășat trebuie se învețe cum să meargă de-a bușilea.

Când au fost întrebați de ce sugarii trebuie înfășați, rușii simpli au răspuns uluiți: cum altfel să ții copilul și să nu-i fie frig în timpul iernii? În plus, cum să-l faci să nu se zgârie și să nu se rănească sau să nu se sperie de vederea propriilor mâini? E probabil adevărat că un copil înfășat, în special când abia a fost scos din scutece, nu are un control suficient asupra propriilor mișcări încât să nu se zgârie sau lovească singur. Presupunerea suplimentară că, așadar, trebuie reînfășat este un truc preferat de raționalizare culturală. Face ca un tipar anume al imobilizării sugarului să fie conservat cultural.

Trebuie să înfeși copilul pentru a-l proteja de el însuși; acest lucru cauzează nevoi vasomotorii violente în el; el trebuie să rămână înfăşat emoțional pentru a nu cădea victimă emoției sălbatice. La rândul său, acest lucru ajută la stabilirea unei îndoctrinări fundamentale, preverbale, conform căreia oamenii trebuie să fie imobilizați rigid spre binele lor, în timp ce li se oferă, din când în când, căi de a descărca emoția acumulată. Astfel, înfășatul intră în categoria acelor aspecte ale educației copilului care trebuie să aibă o relație semnificativă cu imaginea despre lume a întregii culturi.

Și, într-adevăr, nu există nicio literatură care să abunde de excese vasomotorii precum cea rusă. Oamenii din ficțiunea rusă par atât izolați, cât și expansivi. Este ca și cum fiecare individ a fost întemnițat în mod bizar în el însuși ca într-o cutie constrângătoare de emoții înăbușite. Cu toate acestea, el caută fără încetare alte suflete, oftând, pălind, roșind, plângând sau leșinând. Multe din personajele care populează această literatură par să trăiască pentru momentul în care vreun soi de beție — glandulară, alcoolică sau spirituală — va permite o efuziune temporară a emoției, deseori doar o reciprocitate iluzorie care trebuie să se sfârșească prin epuizare.

Fragment din Copilărie și societate de Erik H. Erikson

 

 


Doza de încredere care derivă din cele mai timpurii experiențe ale copilăriei nu pare să depindă în mod absolut de cantitatea de hrană sau de dovezile de iubire, ci mai degrabă de calitatea relației cu mama.

Copilarie si societateMama creează în copil un sentiment de încredere prin intermediul unui tip de îngrijire care, în esența sa, combină grija profundă pentru nevoile specifice ale copilului cu un sentiment ferm de încredere personală și care se manifestă într‑un cadru bine cunoscut, acela al stilului de viață propriu culturii din care provin mama și copilul. Acesta constituie baza viitorului sentiment de identitate al copilului, care mai târziu va fi format dintr‑un sentiment de a fi „în regulă“, de a fi el însuși și de a deveni ceea ce ceilalți au încredere că va deveni. (…)

Fragment din cartea lui Erik Erikson, COPILĂRIE ȘI SOCIETATE

Dar chiar și în cele mai favorabile condiții, acest stadiu pare să introducă în viața psihică (și să devină prototipul pentru) un sentiment de diviziune lăuntrică și o nostalgie universală pentru un paradis pierdut. Încrederea fundamentală trebuie să se mențină de‑a lungul vieții tocmai împotriva puternicei combinații dintre sentimentul de frustrare, cel de diviziune lăuntrică și cel de abandon. (…)

Credința părinților în copii, pe care se sprijină încrederea emergentă a sugarului, și‑a căutat de‑a lungul istoriei protecția instituțională (și și‑a găsit uneori cel mai mare inamic) în religia organizată. Încrederea care se naște din grijă este, de fapt, temelia ce susţine realitatea oricărei religii. Există câteva elemente care se regăsesc în toate religiile: o abandonare ciclică de tip infantil în seama unui Îngrijitor sau a unor îngrijitori care acordă bunuri lumești, precum și sănătate spirituală; încercarea de a demonstra micimea omului prin accentuarea posturii și gesturilor umile; recunoașterea faptelor și gândurilor necurate și a intențiilor rele în cadrul rugăciunii și cântecelor; apelul insistent la călăuzire divină pe drumul unificării interioare…

  

 

%d blogeri au apreciat: