Tag Archive: copii



101De multe ori, asociem fericirea cu bunurile materiale, gandindu-ne cat de fericiti am fi daca am avea anumite lucruri. La fel ajung sa gandeasca si copiii, imediat ce incep sa se compare cu ceilalti copii de varsta lor care au jucarii sau haine mai frumoase. Uitam astfel sa ne bucuram de experientele care ne fac cu adevarat fericiti, precum jocurile sau timpul petrecut cu prietenii. Ii poti citi povestea urmatoare copilului, pentru a va aminti ce ne face fericiti:).

“A fost o data ca niciodata o printesa care avea totul… sau aproape totul. Locuia intr-un palat urias, iar dupa rege si regina, ea era cea mai importanta persoana din regat. De asemenea, avea tot ce isi dorea, pentru ca era printesa. Daca voia ceva, tot ce trebuia sa faca era sa ceara si i se dadea. Avea toate jucariile care erau la moda, chiar si un palat de jucarie pe care il umplea cu papusi si cu toate accesoriile lor. Avea cele mai noi jocuri pe calculator pe care le jua pe un ecran care acopera un intreg perete din camera de joaca. Si numai acea camera era la fel de mare cat unele dintre casele in care locuiau alte familii din regat. Si totusi, in ciuda atator minunatii, isi pierdea adesea interesul si se simtea singura.

Uneori, ii vedea pe copiii de pe strazi jucandu-se sotron sau sarind coarda, razand, vorbind si cantand.

– De ce scot copiii toate aceste sunete? a intrebat-o pe doica regala intr-o buna zi.

– Cred ca datorita faptului ca sunt fericiti, a raspuns doica.
Privind din nou copiii de jos, printesa a spus:

– Vreau si eu sa fiu fericita. Ce ma va face fericita?

Doica regala nu mai fusese de mult intr-o pozitie atat de dificila. De-ar fi putut sa o lase pe printesa sa iasa pe strada si sa se joace cu ceilalti copii, printesa ar fi putut invata sa rada si sa se bucure. Macar daca printesa ar fi avut cativa prieteni cu care sa imparta povestile sau cu care sa faca unele din lucrurile pe care e placut sa le faci cu amicii!

Se intreba daca printesei nu i-ar placea oare sa se bulgareasca cu pustii de pe ulita sau daca nu ar rade atunci cand ar merge in picioarele goale prin noroi murdarindu-si poate una din rochitele sale frumoase. Dar doica stia ca nu i s-ar fi permis niciodata printesei sa faca acest lucru.

Tot cautand un raspuns pe care sa-l dea printesei la intrebarea sa, privind in jos, si-a vazut pantofii. Poate ca acesta era raspunsul.

In cele din urma, a spus:

– Daca am putea sa gasim cel mai fericit copil din regat, ai putea sa te incalti cu pantofii lui, poate chiar sa mergi pe unde a mers el si ai afla cum e sa fii fericita.

Printesa a cerut regelui sa caute cel mai fericit copil si sa i se aduca pantofii lui. Asteptand sa primeasca pantofii celui mai fericit copil, printesa se intreba cum or fi aratand acestia. “Ce culoare au oare? Pantofii veseli trebuia cu siguranta sa fie colorati. Or fi fost decorati cu flori, curcurbee sau clopotei?”

Dupa o vreme, doica regala a venit in camera printesei cu stirea:

– Inaltimea-Voastra, am vesti bune si vesti proaste.

– Spune-mi-le intai pe cele bune, a tipat printesa.

– Ei bine, a spus doica regala, sunt bucuroasa sa va spun ca am gasit cel mai fericit copil din tot regatul.

– Atunci, unde sunt pantofii mei? a cerut printesa, nerabdaroare.

– Asta este vestea proasta, a raspuns doica regala. Cel mai fericit copil din tot regatul nu avea pantofi deloc.”

Ce il poate invata pe copil aceasta poveste?

  • ca nu intotdeauna obtinem ceea ce vrem,
  • ca fericirea nu se reduce la ceea ce detinem,
  • ca uneori, fericirea sta in lucrurile simple, dar si in libertate si in compania persoanelor apropiate,
  • ca prietenii sunt importanti pentru fiecare dintre noi.

Ce il poti intreba pe copil?

Citeşte întreaga recenzie pe site-ul www.suntparinte.ro


Oamenii curioşi se arată gata să plonjeze într-o nouă experienţă, indiferent de cum o resimt şi de cum arată.

Nu că oamenii curioşi ar fi scutiţi de anxietate. Şi ei se tem, la fel ca restul lumii (anxietatea poate varia între aproape tot timpul şi rareori). Doar că, în loc să se concentreze pe cât de neliniştiţi se simt, curioşii au de câştigat din ceea ce fac ei cu neliniştea lor. Curioşii îşi pun în aplicarea curiozitatea şi explorează ceea ce i-a intrigat, luând cu ei în cercetare acele sentimente de nelinişte şi orice eventual disconfort.

CuriosPrin creşterea curiozităţii, ne va fi mai uşor să abordăm situaţiile dificile din viaţă. De pildă, copiilor le este adesea frică de mersul la spital – şi pe bună dreptate. Spitalele sunt pline de oameni răniţi, care gem şi sângerează pe coridoare, de asistente care umblă cu seringi mari cât o mână de bebeluş, şi de încăperi în care pulsează luminiţe ciudate, se aud piuituri stridente şi se văd tot felul de aparate ciudate. Doi cercetători din Australia s-au întrebat dacă le-ar putea diminua copiilor teama de spital, dându-le ocazia să se joace direct, prin atingere efectivă, cu diverse instrumente medicale, şi să întrebe la ce se folosesc.

Fragment din:

Ipoteza autorului studiului era simplă: copiii care sunt lăsaţi să-şi manifeste curiozitatea şi să exploreze instrumentele medicale cu aparenţă înfricoşătoare, în timpul unei vizite inofensive la spital, s-ar putea să fie mai puţin speriaţi atunci când va trebui să fie trataţi pentru o afecţiune medicală. Mai mulţi copii cu vârste cuprinse între 3 şi 5 ani au fost lăsaţi să se joace cu ochelari de unică folosinţă pentru chimioterapie, pungi de perfuzie, seringi fără ac, eprubete pentru analizele de sânge şi aşa mai departe. Copiii au pus întrebări şi au fost expuşi la oricâtă informaţie au dorit.

Unii dintre ei aveau experienţă anterioară într-un cadru medical şi au făcut paradă de cunoştinţele lor în faţa celorlalţi. „Hai să-ncercăm să scoatem apa din punga de perfuzie… uite, iese medicamentul!” Alţii au folosit dotările medicale ca să se joace: preferata tuturor a fost seringa, cu care s-au apucat să ude plantele sau să împroaşte reciproc! Autorii studiului au constatat că copiii mai curioşi (cei care au pus întrebări şi au manipulat obiectele) au învăţat mai multe despre instrumente şi proceduri, şi au făcut comentarii mai curând pozitive despre medici şi spitale.

S-a văzut clar că acei copii „aveau o curiozitate ingenuă şi voioasă în legătură cu dotările medicale”. Cu cât copiilor li se permite să exploreze şi să se joace (și sunt îndemnați în acest sens), cu atât e mai uşor să înlocuim concepţiile greşite despre pericolul dotărilor medicale şi al spitalelor cu informaţii corecte. Astfel, copiii obţin informaţii utile şi fac faţă mai bine, atunci când trebuie să fie îngrijiţi la spital.

(Fragment din Curios? de Todd Kashdan)    

 


Cum sa te dezvolti cu copiiiActivităţile extracuriculare se înmulţesc văzând cu ochii, precum bășicuţele pe pielea unui copil cu varicelă.

Fragment din: 

Pe măsură ce apar tot mai multe ocazii de înscriere în vreo activitate sau echipă, ne vine greu să rezistăm, de teamă ca nu cumva copilul nostru să rămână în urmă, dacă nu participă. A apărut chiar un obicei ca părinţii să-și ţină copilul acasă un an sau doi în plus, până să-l dea la școală, pentru a-i da din start un avantaj asupra congenerilor lui — care au ajuns astfel să fie priviţi, mai presus de orice, ca niște competitori.

Acest mod hipercompetitiv de a-ţi crește copiii este un exemplu de situaţie în care adulţii și-au pierdut busola și nu mai vor să-și folosească înţelepciunea pe care o posedă, pentru a fi buni părinţi. Această uitare de sine este distructivă pentru copii și părinţi deopotrivă. Pe copii îi privează de timpul necesar ca să fie imaginativi, ca să se joace liber și, pur și simplu, ca să stea liniștiţi și să se plictisească. Din momentele de liniște și plictiseală se naște creativitatea, și în timpul jocului liber învaţă ei să-și organizeze gândurile și să relaţioneze unii cu alţii, să-și negocieze deosebirile de păreri și să cadă de acord asupra regulilor pe care le fac chiar ei.

Încărcându-le prea mult programul, îi împiedicăm să afle cine sunt ei și ce anume își doresc cel mai mult să fie. În loc să-i lăsăm să hotărască singuri, le băgăm cu forţa pe gât o idee despre cum ne-ar plăcea nouă ca ei să fie. Colac peste pupăză, ceea ce credem noi că ne dorim pentru ei nu este decât rareori rezultatul gândurilor noastre. Aceste idei provin din tendinţele sociale predominante, pe care mulţi părinţi le adoptă adesea pe nemestecate, fără a sta să reflecteze la ele.

Ca urmare, vedem o mulţime de adulţi cum aleargă bezmetic cu copiii dintrun loc într-altul, pierzându-se pe ei înșiși și viaţa lor de familie în activităţi care nu aduc niciun câștig nimănui, decât celor plătiţi ca să le furnizeze.

  


Acum vine ziua primului interviu cu întreaga familie. Să spunem că va fi un interviu cu copii foarte mici. Cum îi va ţine terapeutul sub control? Cum va preveni el situaţia în care aceştia produc anarhie în procesul terapeutic? Voi încerca să generalizez principala mea abordare terapeutică.

     

  1. Am descoperit că un terapeut are foarte puţine probleme de control dacă îşi asumă în
    mod activ responsabilitatea procesului terapeutic. Dacă ştie cum să facă asta, copiii răspund la fel de prompt ca şi părinţii lor.
  2. Există, desigur, câteva probleme legate de control. Patty vrea să lovească radiatorul. Johhny doreşte să se ducă mereu la toaletă sau la ţâşnitoare. Amândoi îşi întrerup constant părinţii, îl întrerup pe terapeut şi se întrerup unul pe altul, într-o cursă nebună pentru monopolizarea undelor sonore.
  3. Politica mea generală este, desigur, să îi las pe părinţi să intervină și să impună controlul. Mama şi tatăl sunt cei care răspund cererilor şi stabilesc limite pentru comportamentul copiilor lor. La urma urmelor, dacă eu aş prelua acest rol aş pierde chiar oportunitatea pe care o caut, oportunitatea de a observa cum îşi exercită mama şi tatăl funcţiile parentale.
  4. Totuşi, îmi asum responsabilitatea de a comunica clar regulile de comportament care se aplică pe terenul meu, cabinetul de terapie. Nimeni nu are voie să lovească sau să se joace cu microfonul sau cu echipamentul de înregistrare, de exemplu. Nimeni nu are voie să distrugă niciun scaun, nicio jaluzea, faţă de masă etc. Nimănui (inclusiv părinţilor) nu îi este permis să vorbească pentru alţii. Fiecare trebuie să vorbească astfel încât să poată fi auzit. Fiecare trebuie să facă în aşa fel încât să fie posibil pentru ca ceilalţi să fie auziţi. Voi spune „Mă dor urechile” sau „Trebuie să vorbiţi pe rând ca să pot să îmi fac treaba.”
  5. După cum am sugerat deja, este foartă puţină nevoie de control dacă terapeutul transmite clar, chiar de la început, că el se îndreaptă într-o anume direcţie. Copiii pot fi prinşi în procesul terapeutic; ei pot deveni la fel de absorbiţi în acest proces şi ca părinţii lor.

    

Fragment din volumul Terapia familiei de Virginia Satir

   

 


Jocul “Mingea Sentimentelor” este foarte potrivit pentru a-i face pe copii să vorbească despre oricare dintre sentimentele pe care le consideraţi importante pentru ei, arată pediatrul Lawrence E. Shapiro în cartea sa Limbajul secret al copiilor. Cum să-ţi înţelegi mai bine copilul:

Sunt sigur că va funcţiona şi în cazul familiei voastre chiar de prima dată şi că veţi fi surprinşi cât de uşor este să îi faceţi pe copii să se deschidă în faţa voastră. Am folosit acest joc ca pe un exerciţiu de încălzire, în cadrul unor conferinţe la care participau peste cinci sute de oameni şi întotdeauna am găsit trei patru participanţi care să vorbească despre sentimentele şi experienţele lor – şi credeţi-mă, nu voiau să facă asta!

Am prescris acest joc multor familii şi totodată profesorilor. Niciodată nu a dat greş în a-i ajuta pe copiii de orice vârstă (de cinci ani sau mai mari) să vorbească despre sentimentele lor. Dacă îl jucaţi des, copii se vor obişnui să vorbească despre sentimentele lor, în loc să le exteriorizeze pur şi simplu.

Iată cum se joacă acest joc. Este nevoie de doi până la zece jucători, o minge de plajă şi o cariocă. Umflaţi mingea şi scrieţi pe ea diferite sentimente, cum ar fi fericire, tristeţe, furie, teamă, curaj şi aşa mai departe. Alegeţi trăirile potrivite nivelului vârstei copilului vostru. Puteţi scrie aceleaşi sentimente de mai multe ori dacă mingea este mare.

Jocul va fi început de un adult pentru a arăta cum se joacă. Aruncaţi mingea în aer, şi apoi prindeţi-o cu ambele mâini. Uitaţi-vă la „sentimentul” cel mai apropiat de degetul mare de la mâna dreaptă. Apoi spuneţi când aţi simţit ultima dată acel sentiment. În continuare, aruncaţi mingea persoanei din dreapta voastră, care trebuie să facă acelaşi lucru. Nu comentaţi ce spun ceilalţidoar ascultaţi. Continuaţi până când fiecare persoană a prins mingea de cel puţin două ori.

   


Editura Lifestyle, cu sprijinul Real si Eisberg, lanseaza o carte in premiera absoluta pentru Romania: „Cel mai trasnit manual de gatit pentru copii” de Nana Pit. Va asteptam miercuri, 22 decembrie, ora 17.30, la intrarea hypermarketului Real din AFI Palace Cotroceni, la un cooking show sustinut de Nana Pit, alaturi de copiii carora le plac salatele si nu numai. Prezinta Dan-Silviu Boerescu a.k.a. Bucatarescu.

Vino in lumea lui Timi Burtica sa descoperi povesti captivante despre mancare si retete pentru toti copiii!


Fragment din „Cel mai trasnit manual de gatit”, de Nana Pit

REŢETA 41
Poţi încerca şi tu…
Gustare Misi-Pisi (tot pentru pisici)
Ai nevoie de:
1 conservă de ton
1 cană de broccoli fiert şi mărunţit
1 lingură de orez fiert
Iată ce trebuie să faci:
Amestecă toate ingredientele şi, cu ce a ieşit, hrăneşte-ţi pisica.
Felicitări! Tocmai ai gătit Gustare Misi-Pisi

 

REŢETA 42
Poţi încerca şi tu…
Prânzul campionilor (tot pentru pisici)
Ai nevoie de:
1 cană de carne de pui fiartă şi tăiată în bucăţele
1 cană de morcovi daţi pe răzătoare
1 lingură de orez fiert
Iată ce trebuie să faci:
Amestecă toate ingredientele şi, cu ce a ieşit, hrăneşte-ţi pisica.
Felicitări! Tocmai ai gătit Prânzul campionilor (pentru pisici)

 

 

 

 

Un câştigător surpriză

Răutăcioasa Ricina apăruse la poarta casei cu o plasă mare în braţe, din care se iţea capul mare şi enervant al şobolăniţei Picina. Când le văzu, Smântânică pierdu controlul bicicletei, intrând cu ea în copac. Iar celelalte mâţe începură să dea nervoase din coadă.
– Ei, am câştigat? Picina sări din sacoşă şi se duse drept spre trofeul plin cu mâncare Misi- Pisi, să-l miroasă.
– Gata, până aici! se zbârli motanul Caramel. Fraţilor, la atac! Miauuuuu! Astfel, într-o clipă, strada Şarlotei se umplu de pisici, gătite nevoie mare, care alergau furioase după şobolăniţa grasă.
– O să te prindem şi o să-ţi arătăm noi cine e cea mai frumoasă din ţară, miorlăiau concurentele, murdărindu-şi, în goana lor, blăniţa de noroi.
– Chiar dacă mă prindeţi, n-o să-mi faceţi nimic, că altfel vă muşc, ghemotoace de păr enervante ce sunteţi! le râse în nas Picina, dând repede din picioarele ei scurte.
În curtea Şarlotei, rămăseseră doar spectatorii, care stăteau liniştiţi pe iarbă, gustând din îngheţata pe care le-o adusese Burtică.
– Un câştigător trebuie să avem. Ştiţi, nu putem sta aici toată ziua. Mama mă ceartă dacă întârzii la lecţia de pian, comentă copilul Borş.
– Da, să desemnăm un câştigător şi să mergem, spuse şi Mandarina, care nu voia să piardă serialul favorit la televizor.
– Dar pe cine? Nu a mai rămas nicio pisică, constată Piersicuţă.
Şi atunci, privirile tuturor se îndreptară spre căţelul Găluşcă, care stătea la soare scărpinându-se leneş pe burtă.
– Câtă graţie!
– Ce talent de scărpinici are!
– Şi ce frumos sar puricii pe el în lumina soarelui! Toţi ajunseră la aceeaşi concluzie.
– Găluşcă e câştigătorul nostru. Doi băieţei înşfăcară căţelul nedumerit, îl puseră pe buturugă şi îi atârnară la gât o zgardă pe care scria „Cea mai frumoasă pisică“. Apoi, de Găluşcă se apropie ceremonios Burtică şi îi puse sub bot bolul cu mâncarea pentru pisici, în timp ce toţi copiii aplaudau de mama focului.
Şi să vedeţi ce s-a întâmplat!

Cel mai trasnit manual de gatit pentru copii, Nana Pit, Editura Lifestyle, 2010

%d blogeri au apreciat: