Tag Archive: contratransfer



La terapie in fustitaO adolescentă obeză şi nespălată stă pe un scaun în sala de aşteptare.

Părul ei negru şi des îi cade în şuviţe soioase. Hainele ei sunt vădit neasortate. Felul cum arată vorbeşte în numele ei — și exhibă sentimentele de înstrăinare şi-i înnebuneşte familia. Mirosul ei stătut persistă uneori în cabinet după ce pleacă; îmi imaginez cum îmi impregnează canapeaua şi aerul. Vrând-nevrând mă umplu de el. Sub înţepăturile disconfortului meu, simt freamătul empatiei.

O parte din mine înţelege că înfăţişarea ei este un mesaj urlat în singurul limbaj pe care îl cunoaşte, dar cel mai mult mi-aş dori să-şi facă o baie. Maioul ei strâmt îi dezgoleşte sfidător braţele bronzate, expunând o reţea complicată de tăieturi de diverse lungimi, lăţimi şi adâncimi, unele cicatrizate, altele recente. Pediatrul care o tratează crede că, uneori, se taie de sute de ori pe zi. Îmi spune că are mii de cicatrici pe corp şi că el a ajuns să se simtă neputincios.

Când intră în cabinet, mintea mi se limpezeşte şi devin atentă. N-am cum să nu remarc frumoasa nuanţă măslinie a pielii ei, aşa plină de cicatrici cum e. Ce înseamnă că uneori mi-e scârbă de ea, iar alteori neg acest lucru? Că uneori mă îndepărtez de ea, iar alteori simt empatie faţă de suferinţa ei? Că uneori simt speranţă, dar, alteori, mă simt complet înfrântă? Că uneori sunt capabilă s-o înţeleg, dar uneori nu pot — sau poate, mai cinstit, nu vreau s-o înţeleg? În diferite momente, am simţit toate aceste lucruri. Adevărul e că mă aflu într-o neîntreruptă stare de confuzie.

(…)

Experienţa analistei din această povestire este mai extremă decât ceea ce întâlnesc în mod obişnuit terapeuţii în cabinetele lor. Cu toate acestea, sentimentele intense şi derutante ale terapeutei sunt bine cunoscute oricui lucrează intensiv cu pacienţii fragili sau dezoganizaţi. În psihoterapia psihodinamică, modul cum înregistrăm reacţiile emoţionale faţă de noi înşine şi faţă de pacienţii noştri — transferul şi contratransferul — ne furnizează surse importante de informaţii care ne ghidează abordarea clinică.

Transferul este procesul psihic prin care pacientul transformă în mod inconştient situaţiile noi în situaţii familiare, predictibile. Contratransferul se referă la reacţiile emoţionale complementare faţă de pacient. Într-o formulare largă, contratransferul include toate reacţiile conştiente şi inconştiente ale terapeutului faţă de pacient şi ne oferă o sursă importantă de date.

Imboldul de a-şi înţelege mai bine pacienta o face pe terapeută să sondeze profunzimile reacţiei ei emoţionale, căutând indicii pentru a surprinde ceea ce iniţial pare incomprehensibil — faptul că o adolescentă s-a tăiat pe corp de mii de ori. „Ce înseamnă că uneori mi-e scârbă de ea, iar alteori neg acest lucru? …”

Contratransferul reprezintă o temă importantă în domeniul nostru încă de pe vremea când Freud l-a propus ca mod de a conceptualiza ceea ce el considera a fi „petele oarbe“ ale analistului. Aşa cum îl gândea Freud la vremea lui, se aştepta din partea analistului „să recunoască în sine contratransferul şi să trebuiască să îl stăpânească“. Prin contrast, noi conceptualizăm acum contratransferul într-o accepţiune mai largă. Modelele noastre curente de a înţelege asemenea contratransferuri omniprezente cuprind toată gama reacţiilor. Astăzi, acceptăm că, în general, contratransferul este mereu prezent şi valoros, atât timp cât este înţeles şi nu pus în scenă.

Fragment din La terapie în fustița de balerină și alte povestiri de psihoterapie, de Kerry L. Malawista, Anne J. Adelman și Catherine L. Anderson

Reclame

La începutul analizei, pacienta s‑a purtat cumsecade timp de câteva şedinţe. Apoi, brusc, a izbucnit în atacuri verbale acide şi provocatoare, pentru care şi‑a cerut scuze.

Stewart a înţeles aceste izbucniri drept testări precaute ale aptitudinilor sale. Apoi ea a devenit mai infantilă şi a înregistrat treceri la act corporale în timpul şedinţelor, încercând să‑l apuce de penis. O lungă perioadă de timp a fost preocupată de organele genitale ale psihanalistului şi când încerca să i le apuce, era cuprinsă în braţe de către acesta.

Fragment din:

IsteriaStewart nu scrie acest articol pentru a discuta per se despre isterie, ci se centrează pe problemele de gestionare a acestor cazuri. El notează că există anumiţi pacienţi — şi această tânără este una dintre ei — pentru care intervenţia verbală nu s‑a dovedit suficientă şi pentru care a fost nevoie de o formă fizică de susţinere. El menţionează, dar nu detaliază contratransferul, însă nu este greu de imaginat, după descrierea făcută pacientei, prin ce tumult a trebuit să treacă în timpul analizei ei. Putem considera că intervenţia lui fizică a fost o acţiune simbolică importantă, pentru că a pus corpul celuilalt la dispoziţia pacientei, în scopul legării stărilor psihice sexuale.

În cursul regresiei din timpul tratamentului, pacienta a dezvoltat idei halucinatorii despre sexualitatea ei, pe care le putem înţelege drept un efect inevitabil al sexualităţii asupra unei minţi disperate s‑o evite. Prin urmare, analistul trebuie să lege sexualitatea — ceea ce Stewart face prin îmbrăţişarea pacientei sale — astfel încât să‑şi poată găsi o altă cale de exprimare, ceea ce se şi întâmplă în acest caz, pacienta îndreptându‑se spre desen şi pictură ca mijloace de autoexprimare. (…)

Această pacientă şi‑a revenit în urma analizei, s‑a căsătorit şi şi‑a găsit o profesie, iar raportul de caz se încheie cu exprimarea dorinţei ei de a avea copii. Stewart abordează controversa din jurul unora dintre tehnicile sale — mai ales strângerea în braţe — dar nu discută ceea ce este evident, probabil, pentru orice cititor, şi anume faptul că pentru a avea succes cu acest tip de pacienţi, est nnb e nevoie de un mare discernământ clinic. Pentru fiecare dintre aceşti pacienţi a căror analiză se încheie cu un succes, există, din păcate, prea mulţi care nu beneficiază de acelaşi rezultat, probabil din cauza lipsei de experienţă a analistului în această zonă. Dar şi nevoia inconştientă a istericului malign de a sabota travaliul insightului, al „intuiţiei profunde“, poate contribui, din nefericire, la aceste eşecuri.

  


Acum să ne întoarcem spre dragostea romantică.

Dacă este adevărat că „un bărbat adevărat freamătă ca un broscoi gata de salt ori de câte ori zăreşte o femeie frumoasă“, atunci foarte probabil că acele 95 de procente din clinicienii bărbaţi şi acele 76 de procente din clinicienii femei, care au declarat într-un sondaj că se simt atrase erotic de anumite cliente/anumiţi clienţi, nu exagerau, spune Susan Baur în recent tradusa carte Ora de intimitate.

N-a fost chiar așa

Dorinţa carnală, romanţiozitatea, atracţia erotică − toate păşesc sfioase în cabinetul de consultaţie, dar ce anume mai fac ele acolo, în afară de-a provoca necazuri? Un foarte mic număr de clinicieni contemporani au avut destul curaj să descrie în amănunt dragostea şi dorul pe care le-au simţit în cabinet − sub rezerva de-a preciza că nu a fost o experienţă chiar-atât-de-reală şi sub rezerva de a-şi fi păstrat tot timpul controlul asupra ei.

Vinovăție și contratransfer

Un exemplu este articolul plin de compasiune al lui Michael Tansey, intitulat „Atracţia sexuală şi temerea în cadrul contratransferului“. Subliniind că

„profesiunea noastră rămâne paralizată de temerea în faţa unui contratransfer de natură sexuală sau pătimaşă“

şi argumentând că neputinţa de a examina aceste sentimente pregăteşte terenul fie pentru o traducere în act distructivă, fie pentru o repliere dăunătoare, Tansey a avansat ideea că sentimentele sexuale în terapie sunt ceva obişnuit şi că „toţi suntem vulnerabili la a comite o formă sau alta de transgresiune“. El însuşi a devenit

„tot mai conştient de existenţa unor simţăminte sexuale şi romantice [faţă de o pacientă cu o depresie profundă], însoţite de teamă nelămurită şi vinovăţie, care interferau cu capacitatea mea de a mă arăta curios în privinţa reacţiei mele tot mai intense“.

Țipete de spaimă

Ce şanse avem noi să aflăm ceva despre dragoste în cadrul terapiei, dacă reacţia noastră cea mai frecventă este „să tragem oblonul“ în prezenţa ei? Din fericire pentru noi, Tansey s-a surprins dând înapoi şi a mai aruncat o privire. Pe această pacientă anume o trata de trei ani, când a observat prima oară cât este de atrăgătoare. Nu a discutat sentimentele împreună cu ea şi nu putea şti cu certitudine dacă interesul lui a fost cauza sau efectul schimbărilor apărute în preocupările pacientei.

Într-o zi, însă, ea a început să suspine şi să-şi ceară scuze la nesfârşit − lucru care nu-i stătea deloc în obicei. Când Tansey s-a aplecat înainte şi a privit-o în ochi, sperând s-o liniştească, ea a ţipat de parcă încerca s-o violeze cineva. Ţipetele ei de spaimă şi implorările au continuat pe tot parcursul şedinţei. Tansey era înnebunit de îngrijorare.

Semnale inconștiente

După vreo alte câteva şedinţe, însă, el a ajuns să fie convins că asistase la defularea violentă în conştient a unor amintiri până atunci reprimate, despre un abuz sexual petrecut în copilărie. Posibil ca primele semne de revenire a acestor amintiri să-i fi declanşat lui Tansey interesul sexual − sau poate că tocmai invers. În ambele cazuri, gestul lui plin de solicitudine şi nicidecum provocator, de-a se apleca în faţă, provocase erupţia acestor sentimente.

Afectele erotice ale lui Tansey s-au domolit rapid şi, privind lucrurile în retrospectivă, el a avut senzaţia că atracţia pe care o simţise îi trimitea un semnal despre conflictele sexuale reprimate ale pacientei, care lui îi scăpaseră iniţial. El a conchis că legătura terapeut-pacient este uneori un conductor înfricoşător de sensibil al simţămintelor intense şi ascunse şi a spus că acum realizează cu şi mai multă putere în ce grad această legătură poate atât să ajute, cât şi să lezeze. (…)

Sacrificarea iubirii

Fiinţa umană are o teamă naturală de străini, şi nicăieri nu-i mai evident acest lucru decât printre bolnavii psihici şi cei cu tulburări emoţionale. Şi totuşi, natura noastră sexuală contracarează această spaimă endemică şi permite apariţia conexiunii şi a comunicării acolo unde-ar trebui în mod normal să domnească frica. Conştient şi inconştient, recunoaşterea masculinităţii sau a feminităţii noastre acţionează în cadrul orei de intimitate şi se exprimă într-o mare varietate de moduri.

Dar „psihanaliştii din majoritatea şcolilor… se feresc să-i descrie profunda plăcere“, spune Bollas.

Pentru că Freud a proscris ideea că analiza ar putea produce în vreun fel gratificaţie sexuală şi nimeni n-a cutezat să observe că, deşi conceptul a fost exilat, plăcerea a rămas. (…)

Astfel, plăcerile moderat erotice ale relaţiei doctor–pacient sunt oferite drept sacrificiu ritual, în parte, poate, pentru a-i feri pe terapeuţi de trăiri prea intens plăcute, ceea ce ar putea duce la iniţiativă în fapt şi la sfârşitul terapiei, iar în parte pentru că tradiţia freudiană nu este uşor de contrazis.

Fragment din Ora de intimitate de Susan Baur, psiholog clinician din New England, SUA.


Rezistențele culturale ale psihoterapeuților sunt cel mai adesea trecute cu vederea, susțin Richard Robertiello și Gerald Shoenewolf, autorii cărții 101 greșeli în psihoterapie. Contratransfer și contrarezistență în psihoterapie. Iar prejudecățile pot fi de natură rasială, religioasă, ideologică sau chiar sexuală, după cum se vede în cazul de mai jos:

***

– Am avut un vis ciudat și jenant despre dumneavoastră noaptea trecută, i-a spus o pacientă tânără și atrăgătoare terapeutei sale, o femeie, de asemenea atrăgătoare. Nu știu ce înseamnă. Era cam sexual. Poate că sunt lesbiană. Ce credeți? Sunt lesbiană?

 – Nu vă faceți griji. Nu sunteți lesbiană, a răspuns rapid terapeuta.

S-a grăbit să pună capăt subiectului, pentru că îi producea multă anxietate. Făcând acest lucru, închisese practic acest subiect fără să-și dea seama, blocând astfel progresul pacientei pentru luni de zile. (…)

La un nivel mai profund, îndoielile pacientei cu privire la propria ei sexualitate i-au trezit terapeutei îndoieli similare cu privire la propria ei sexualitate și feminitate, acestea nefiind niciodată analizate în terapia sa, unde a fost analizată tot de o terapeută cu rezistențe similare legate de aspectul homosexualității.

Doar o singură dată, câteva luni mai târziu, a mai adus pacienta subiectul în discuție, iar terapeuta i-a spus în grabă:

– Nu sunteți lesbiană, în regulă? Încetați să vă mai îngrijorați pentru acest lucru.

N-a fost în stare s-o ajute pe această pacientă, ale cărei fantasme homosexuale erau legate de conținuturi preoedipiene importante, decisive pentru viața ei personală și pentru dezvoltarea sa profesională (pacienta era, la rândul ei, o terapeută în formare). (Fragment din cartea 101 greșeli în psihoterapie)

***

 

Ce se întâmplă în România cu psihoterapia adresată minorităților sexuale?

Iată un fragment dintr-un reportaj pe care l-am realizat acum un an la Serviciul de Consiliere și Psihoterapie de la ”ACCEPT”:

 

 

Mulţi părinţi vor să-şi trateze copiii de „boala“ homosexualităţii

De 30 de ani, homosexualitatea a fost scoasă din rândul bolilor psihiatrice. Totuşi, părinţii mai cer încă medicilor şi psihologilor să-i vindece pe adolescenţii care dau semne că ar fi gay.

Cabinetul psihoterapeutului este de obicei evitat de către membrii comunităţii persoanelor lesbiene, gay, bisexuale şi transgen (LGBT). „Majoritatea se tem că, dacă merg la psihoterapeut sau la psihiatru, vor fi diagnosticaţi drept nebuni“, spune psihoterapeutul Florentina Bocioc, director executiv al Asociaţiei „ACCEPT“, care promovează drepturile LGBT.

Minoritarii sexuali suficient de temerari pentru a păşi pragul unui psiholog „ştiu în sinea lor că nu au nici o problemă, însă presiunea socială şi mesajele negative venite din exterior îşi pun amprenta asupra sănătăţii lor, făcându-i să devină dezorientaţi şi apăsaţi de teama de a se etala, de a exprima exact ce simt în interior“, punctează psihoterapeutul Delia Ioana Codreanu din cadrul Serviciului de Consiliere şi Psihoterpie de la „ACCEPT“. „Dacă îi explici pacientului că homosexualitatea nu este o alegere şi nici nu e o boală pe care s-o vindeci, el va înţelege că homosexualitatea este la fel de normală precum heterosexualitatea, ceea ce scade gradul de anxietate“, mai spune Codreanu.

Homosexualitate și patologie

Până în 2001, homosexualitatea a fost încadrată în rândul infracţiunilor penale de natură sexuală şi a fost aşezată în acelaşi plan cu violul. „Am făcut facultatea la finele anilor ’90, iar la cursul de psihiatrie, când venea vorba despre tulburările de identitate sexuală, nu se făcea prea clar distincţia dintre identitatea de gen şi orientarea homosexuală. Am făcut şi studii de sociologie, unde homosexualitatea apărea la capitolul devianţă, alături de prostituţie“, îşi aminteşte psihologul Florentina Bocioc.

Toate acestea au făcut ca orientarea homosexuală să fie legată de patologic, deşi aceasta a fost scoasă în 1973 din DSM (Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mintale), precizează psihologul. „Cred că această informaţie a ajuns mai greu în comunitatea medicală din România, aşa că ideea de patologic a supravieţuit chiar şi după 2000“, spune Bocioc.

„Mulţi vin şi întreabă dacă poţi să le vindeci copiii”

În multe cazuri, o lesbiană sau un homosexual ajunge la psihoterapeut împins de la spate de părinţi ori de rude. „Mulţi vin şi întreabă dacă poţi să le vindeci copiii. Părinţii care îi duc la psihoterapie nu sunt din categoria celor agresivi, care să-i dea afară din casă. Ei vor doar să ştie cum se poate trata ceea ce ei cred că este o boală“, atrage atenţia psihologul Florentina Bocioc. Ea îşi aminteşte două cazuri în care adolescenţii au fost duşi la psihiatrie. Doctorii au dat reţete şi au pus diagnostice de genul „anxietate“ sau „depresie“ care n-aveau nici o legătură cu orientarea lor sexuală.

Totuşi, „familia a crezut că aceste medicamente îi vor putea trata şi de homosexualitate“, îşi aminteşte psihologul de la „ACCEPT“. Teama şi moralul scăzut au totuşi o legătură indirectă cu homosexualitatea. Făcând parte dintr-o categorie marginalizată, creşte riscul depresiei. „În Occident există statistici care relevă un grad mai mare de risc de sinucidere printre adolescenţii gay. Dar asta nu este cauzată de orientarea lor, ci de felul în care sunt percepuţi“, spune Bocioc.

Intoleranță printre psihoterapeuți
La polul opus se află părinţii care închid ochii şi nu vor să admită că odraslele lor sunt altfel. „Am avut un client care era evident, din gesturi şi preocupări, că este homosexual. La un moment dat, mama lui a auzit o discuţie din care reieşea că ar fi gay. L-a întrebat dacă e aşa, el a negat, iar ea n-a mai insistat, deşi era evident că e o minciună“, spune Bocioc.

Colega sa, psihologul Delia Codreanu, spune că sunt foarte rare cazurile când părinţii pot să accepte orientarea homosexuală a odraslelor. „Au fost totuşi persoane care au devenit mai tolerante atunci când li s-a explicat că nu e vorba despre o boală şi nici despre o alegere. Au spus «OK, o să mă obişnuiesc cu asta, căci în fond homosexualitatea lui nu schimbă nici relaţia, nici faptul că e copilul meu şi doresc să-l susţin»“, precizează Codreanu. De altfel, psihologul precizează că aceeaşi intoleranţă se regăseşte şi printre unii dintre colegii ei psihoterapeuţi, care refuză din start să lucreze cu membrii comunităţii LGBT.

Citește mai departe în Cotidianul.ro.

%d blogeri au apreciat asta: