Putem fi complexaţi de orice. Complexele sunt atât de frecvente şi atât de variate… Un sondaj realizat de revista Psychologies a arătat astfel că oamenii se îndoiesc cel mai mult de cultura lor (70%, din care 10% se îndoiesc „frecvent”), apoi de capacitatea de‑a se exprima corect (69%), de capacităţile intelectuale (67%) și de aspectul fizic (54%). Putem să ne focalizăm astfel asupra a ceea ce nu e cum trebuie (în orice caz, după părerea noastră) în înfăţişarea noastră fizică: există complexele de „prea mult(ă)” (grăsime, păr), de „prea puțin(ă)” (păr, înălţime, muşchi), de „nu e cum ar trebui” (piele, nas, sâni), în sfârşit de „nu‑ştiu‑exact‑ce‑dar‑nu‑e‑cum‑trebuie” (graţie, ţinută, mers) etc.

Ne putem focaliza deopotrivă pe defectele presupuse ale caracteristicilor noastre psihice: lipsă de cultură, de inteligenţă, de prețență de spirit (nu găseşti răspunsul pe care ar fi trebuit să îl dai decât după aproximativ două ore de la momentul când ar fi fost util), de carismă etc. Aceste complexe de inferioritate sunt un teren nesfârşit de suferinţe. Ele sunt mai puţin spectaculoase decât complexele fizice, dar uneori şi mai pernicioase. Ele dovedesc certitudinea, obscură şi dureroasă, a unei „insuficienţe de sine”.

  

  

   

Complexe: ce e adecvat. Nu există „o” soluţie care să vindece infailibil complexele, ci un întreg ansamblu de eforturi care, puse cap la cap, vor face să se retragă încetul cu încetul complexul, sau cel puţin manifestările sale excesive:

Să înţelegem, ca întotdeauna, de unde ne vin complexele. Ambianţă educativă global devalorizantă, chiar dacă nu avea scopul de‑a înjosi? Mesaje umilitoare din partea părinţilor? Complexele părinţilor înşişi? Carenţe afective? Anumite evenimente de viaţă? Am avut deja experienţa unei respingeri fiindcă dezvăluisem de ce anume mi‑era ruşine? Dar în acest caz, experienţa respectivă se poate repeta după intervale de ani de zile? Cu alte persoane? Cu persoanele pe care le frecventez actualmente?

Să îi observăm pe ceilalţi: să vedem cum „defecte” asemănătoare nu îi împiedică pe alţii să trăiască liber. Să încercăm să vedem cum trăiesc cu defectele lor, şi nu încearcă cu orice preţ să şi le ascundă. Să înţelegem că această libertate luată cu limitele lor nu este doar un noroc, ci rezultatul unor atitudini mentale şi comportamentale adaptate, precum cele despre care vom vorbi aici.

Să vorbim cu ceilalţi: complexele se hrănesc din ruşine şi izolare. Faptul de‑a vorbi despre ele cu cei apropiaţi nu le vindecă, dar le diminuează puterea. Şi dacă ceilalţi spun: „Şi eu am complexe”? Să îi ascultăm, să îi facem să vorbească, să îi întrebăm, în loc să ne închidem ca o stridie spunându‑ne: „Nu au înţeles nimic, nu îşi dau seama că mie unuia complexele îmi distrug viaţa şi mă paralizează.” Chiar dacă aveţi dreptate, la ce ar servi enervarea şi retragerea?

  

  

Să ascultăm mai atenţi părerea celorlalţi, când ne spun că nu aveţi dreptate îndoindu‑vă atât de mult. Chiar dacă adesea persoanele complexate spun: „Ştiu că ceilalţi se descurcă. Dar insatisfacţia vine din mine”, efortul de‑a vă aminti regulat părerile pozitive exterioare este benefic.

Să luptăm cu „paranoia complexului”: nu, nu toate eşecurile noastre vin din defectele care ne complexează, şi toate privirile aţintite asupra noastră nu înseamnă că ceilalţi ne observă punctele slabe. Intensitatea complexelor este uneori atât de mare încât ne determină să le atribuim toate dificultăţile pe care le avem…

Să facem experienţa de‑a ne confrunta: e cel mai bun mod de‑a eroda încetul cu încetul complexele. Punându‑ne pentru mai mult timp în situaţia de‑a ne fi ruşine, şi făcând‑o treptat, fără să ne violentăm, ajungem puţin câte puţin, prin mecanisme de atenuare progresivă a răspunsului emoţional, să contestăm mai uşor gândurile legate de complex („toţi îmi văd defectul, e groaznic, sunt ridicol…”).

Să lărgim privirea asupra noastră: să ne vedem ca pe o persoană globală, să ne lărgim viziunea de sine, şi să nu ne reducem la slăbiciunile, limitele şi defectele noastre. Să nu ne concentrăm asupra lipsurilor noastre. Să ne amintim că nu suntem doar o grămadă mare de complexe! În formele cele mai severe ale complexelor, cele care au dus de exemplu la tulburări de conduită alimentară, precum bulimia sau anorexia, s‑a demonstrat cvasi‑incapacitatea de‑a se interesa de părţile armonioase ale corpului, şi o obsesie centrată pe părţile considerate dizgraţioase, în timp ce la subiecţii „normali” lucrurile stau invers. (…)

Morala: să nu te ascunzi în întregime ca să ascunzi doar o mică parte din tine. În cele din urmă, cele două mari direcţii ale luptei anticomplex sunt, pe de o parte, acceptarea acelei părţi din sine presupuse inadecvate şi, pe de altă parte, lărgirea privirii asupra sinelui. Nu trebuie luată în considerare decât această parte din sine care nu ne palce, sau, mai rău, e chiar în inima noastră. Ea nu este decât o parte, care nu merită nici supraexpunerea pe care imaginaţia noastră i‑o acordă, nici disimularea pe care ruşinea noastră i‑o impune.

Fragment din volumul lui Chirstophe André, Imperfecți, liberi, fericiți. Practici ale stimei de sine.

Mai citește pe aceeași temă:

Terapia autoafirmării negative

Self-help cu Cioran