Tag Archive: coaching



Unici si diferiti_bv

Vineri, Alina și Andreea Șerban vă așteptă la Brașov. Până atunci, un fragment din cartea lor UNICI ȘI DIFERIȚI:

***

Ce ai făcut pentru tine în ultimul timp? Ce ai mai descoperit la propria ta persoană? Cum simţi că te desăvârşeşti?

Într‑una din zile, vine la mine o prietenă şi, cu un ton foarte decis, îmi spune că s‑a hotărât că vrea un copil. Am întrebat‑o dacă este îndrăgostită şi ce noutăţi îmi poate spune, pentru că ştiam că nu are un partener. Mi‑a răspuns că este singură, dar că pe ea nu o interesează atât de mult partenerul şi că scopul ei este să aibă un copil, aşa că partenerul nu este prea important.

Am întrebat‑o:

— De ce vrei să faci un copil?

— Pentru că simt că mă împlineşte pe mine, ca persoană.

— Cum? Poţi să‑mi explici mai exact?

La această întrebare, parcă s‑a blocat şi nu putea să‑mi dea un răspuns. Neştiind ce să‑mi spună, mi‑a amintit faptul că are deja o vârstă şi că trebuie să facă un copil.

După două ore de coaching , am ajuns la concluzia că de fapt ea nu dorea un copil. Aceasta era o dorinţă, o convingere a mamei ei. Din acel moment, şi‑a schimbat percepţia şi s‑a relaxat. După trei luni s‑a îndrăgostit şi acum trăieşte o frumoasă poveste de iubire, care o împlineşte, iar anul viitor are programată şi nunta.

Vedeţi, nu întotdeauna acţiunile pe care le iniţiem sunt ale noastre şi nu întotdeauna ne reprezintă… Dar, aşa cum spuneam şi în alte capitole, este mult mai uşor să stai în zona de confort decât să ieşi din acea zonă şi să explorezi propria persoană. Bănuiţi oare câţi oameni cred că se cunosc şi sunt atât de convinşi că au controlul propriei vieţi?

   


E un paradox: pentru a avansa, câştigi timp şi opţiuni dată iei piciorul de pe pedala de acceleraţie pentru scurtă vreme, îţi amâni reacţiile iniţiale şi te gândeşti la ipotezele tale imediate.

Iată cum un șef de rang superior dintr-o organizație de stat foloseşte paradoxul pauzei pentru a ajuta o echipă care se mişcă rapid să fie chiar şi mai productivă:

Fragment din:

Puterea pauzei

”În momentele în care te străbat valuri de adrenalină, ideea de a lua o pauză nu-i trece nimănui prin minte. Dar e exact ce ar trebui să facă. Oamenii se pot impacienta din cauza timpului, dar o pauză nu trebuie să dureze la nesfârşit. Dacă te pricepi (şi e vorba de o abilitate care trebuie dezvoltată – cam ca trierea pacienţilor) poţi să o faci foarte repede, iar oamenii trec peste moment simţind că măcar ţii lucrurile sub control.

Eu fac asta mereu în timpul şedinţelor şi, de regulă, încep cu

Îmi cer scuze că mă opresc o clipă sau două, însă vreau să reformulez, să recapitulez ceea ce cred eu că înţeleg, ceea ce am spus noi ca grup şi ce am decis să facem.

Asta duce de regulă la o pauză de cinci minute, în care minţile se pot răcori, iar oamenii ascultă şi fac corecţii, dacă e nevoie. Apoi, grupul fie merge mai departe cu o opinie consensuală, fie îşi dă seama că nu toată lumea era la acelaşi nivel şi că problema trebuie reformulată. Tind să fac asta când am sentimentul că o şedinţă a scăpat de sub control sau că s-a întâmplat ceva ce, din punct de vedere intelectual, mie mi se pare că nu e cum trebuie şi am nevoie de mai multe explicaţii ca să pricep exact despre ce e vorba”.

  

A 41-a treaptă spre fericire


Renunţați la comparaţii, nu vă mai zgâiți la capra vecinului, ne sfătuiește psihologul australian Thimoty J. Sharp, autorul recentei traduceri 100 de căi spre fericire. Un ghid pentru oamenii ocupaţi.

  

  

     

Calea 41: Nu te mai uita în curtea vecinului. Când vine vorba de fericire, comparaţiile sunt rareori de ajutor.

Fericirea este un fenomen subiectiv; este trăită în mod diferit de fiecare în parte şi înseamnă lucruri diferite pentru diverşi oameni. Aşa cum se spune, pentru unii mumă, pentru alţii ciumă — nevoile şi dorinţele noastre variază, deci ceea ce face îl face pe un om fericit ar putea să nu aibă acelaşi impact asupra altei persoane.

Deşi cei mai mulţi dintre noi realizează diferenţele dintre aşteptările noastre individuale, este uşor să cazi în capcana celui ce priveşte peste gard, uitându‑te la ceea ce au vecinii şi gândindu‑te că şi și tu ai neapărat nevoie de asta. Această abordare este pur şi simplu nefolositoare şi aproape sigur o cale directă spre nefericire.

Cercetările indică în mod cert faptul că cei fericiţi apreciază ceea ce au şi se concentrează mai puţin pe ceea ce nu au. Studiile de fericire pe termen lung au arătat că bogăţia, localizarea geografică, climatul şi rasa au prea puţină influenţă sau chiar deloc asupra nivelului de fericire al unei persoane. Acelaşi grup de cercetători pretind în mod clar că, mai degrabă decât să se judece pe ei înşişi în raport cu ceilalţi, oamenii fericiţi îşi clarifică pur şi simplu ceea ce este important pentru ei şi apoi se concentrează pe atingerea şi îndeplinirea priorităţilor lor.

Rezultă de aici că, pentru a atinge fericirea trebuie să înţelegi ce înseamnă ea pentru tine, şi să determini ce trebuie să faci pentru a avea parte de cât mai multă fericire în viaţa ta. Nu te compara cu ceilalţi — există o croială diferită pentru fiecare!

Fragment din volumul

100 de cai spre fericire. Un ghid pentru oamenii ocupaţi de

TIMOTHY J. SHARP, psiholog clinician și fondatorul The Happiness Institute.

   

Cum îți alinți casa?


Amintiţi‑vă filmul Amityville — casa diavolului (Stuart Rosenberg, 1979). În el este vorba despre povestea unei familii care cumpără o casă colonială ce are totul pentru a friza perfecţiunea, dacă nu punem la socoteală şirul de crime întâmplate înainte de sosirea noilor proprietari. După respectivele drame, blestemul se întinde asupra tuturor celor care ar intenţiona să locuiască aici. Familia Lutz o află pe pielea ei, după care fuge, părăseşte locurile cu pricina pentru totdeauna, lăsând în urmă tot ce avea.

În filmul la care mă refer, ale cărui efecte speciale nu sunt dintre cele mai impresionante, scenariştii au mizat totul pe spaimele şi angoasele noastre cele mai profunde. Nu pare casa aceea că trăieşte? Cele două lucarne nu sunt, oare, doi ochi ameninţători care pun imediat în gardă pe oricine se apropie? E grăitor faptul că respectivele mici lucarne au devenit simbolul filmului. Le regăsim pe toate afişele, inclusiv ale seriei de continuări turnate câţiva ani mai târziu. Nimeni nu se îndoieşte o clipă măcar că e vorba despre o casă vie, răuvoitoare, deşi, obiectiv vorbind, privirea aceea neliniştitoare nu înseamnă decât două ferestruici dincolo de care licăre o lampă.

   

    

Şmecheria funcţionează foarte bine, fiindcă noi suntem cei care personifică imobilul în doar câteva secunde, iar privirea pe care o simţim îndreptată spre noi trezeşte angoase ascunse în cel mai profund for interior.

Fără a cădea într‑o asemenea extremă, în sinea noastră ştim că propria casă este o inimă care bate, că trăieşte în ritmul nostru, că respiră, ba chiar mergem până acolo încât îi confirmăm existenţa vie dându‑i un nume, ca oricărui alt membru al familiei.

   

Numele caselor

Procesul de personificare a caselor nu se opreşte aici. Ne gândim cu plăcere la numele pe care urmează să îl dăm casei, de parcă am boteza un membru al familiei. Nume în care ne punem visele şi speranţele. Informăm astfel pe cel care se plimbă prin faţa ei că este o casă vie, locuită, că are povestea ei. Şi primul lucru pe care îl facem este să lipim o carte de vizită pe cutia poştală. Aspectul practic ţine de informarea poştaşului, dar gestul conţine şi o modalitate de a semna casa, de a‑i da numele nostru, însemnând că, de acum, ne aparţine, stăm în ea.

    

   

     

La Lorada

Vila pe care Johnny Hallyday o avea la Ramatuelle se numea La Lorada. Numele rezultase prin contracţia lexicală a numelor celor doi copii: Laura şi David. Chiar dacă va fi vândută, clădirea va păstra amprenta lui Johnny şi, fie şi schimbându‑şi numele, va rămâne întotdeauna La Lorada, mai ales pentru fani.

Mult înainte ca adresele să fie definite prin stradă şi număr, locuinţele aveau un nume care permitea identificarea lor. Numele respective dădeau anumite indicii despre cine ştie care mică aşezare, prin raport cu vegetaţia ori vreun element topografic: Trei Stejari, Pietroasele, Lilieci. Vilele estivale construite la malul mării purtau adesea numele stăpânei casei ori a fetiţei familiei: Vila Nelly, Vila Augusta… şi aceasta era unica adresă, înainte ca administraţiile locale să le numeroteze.

A da un nume casei înseamnă a‑i da viaţă. În egală măsură, îţi faci astfel iluzia că, după dispariţie, numele îţi va fi perpetuat în piatră. Un fel de a‑ţi dărui o bucăţică de nemurire.

Fragment din volumul

Spune-mi cum ţi-e casa,

ca să-ţi spun cine ești!

   de BÉNÉDICTE RÉGIMONT, psiholog, coach în decoraţiuni    

%d blogeri au apreciat: