Tag Archive: Claudiu Constantinescu



● Pascal Bruckner, Căsătoria din dragoste, Oare mai există?, traducere din limba franceză de Irina Mavrodin, Editura Trei, 2011 – recenzie de Claudiu Constantinescu, apărută în Dilema Veche.

Amorul e la mare preţ, dacă nu chiar supraevaluat, în schimb căsătoria prin consimţămînt liber şi înamorat e în criză. Pare un fenomen cumva paradoxal, aşa că Bruckner, autor (cu numai un an înainte) al eseului Paradoxul iubirii, nu-l putea rata.

Analiza lui, elegantă şi concisă, îţi răsfaţă un delicios sentiment al inteligenţei. Linia de atac e netă: după lupte curat seculare (începute odată cu Revoluţia Franceză, cînd încă mulţi îi mai ziceau căsătoriei „himen“), iubirea a ajuns temelia instituţiei cuplului, devenind însă apoi un imperativ frate cu norma şi cu dogma. Altfel spus, „iubirea a triumfat în căsătorie“, după care a distrus-o din interior, dînd „ecuaţia fatală a timpului nostru: un amestec de frivolitate şi intransigenţă“.

Ca de obicei, Bruckner are şarm în iscodirile sale, mai ales cînd vorbeşte despre „tribul pensionarilor supravitaminizaţi“ sau „lăcomia capetelor cărunte“, despre Salonul Divorţului, Despărţirii şi Văduviei organizat nu de mult la Paris ori despre acei operatori telefonici germani care „îşi oferă serviciile pentru a-i da vestea despărţirii partenerului vostru“. Cu adevărat uriaşă mi s-a părut însă această constatare:

„Astăzi sîntem tineri pînă cînd devenim bătrîni: vîrsta adultă a dispărut“.

Or, soluţia întrevăzută pentru criza mariajului ar fi tocmai maturitatea în amor – una potrivită vîrstei de 40-50 de ani şi care, rescriind iubirea conjugală ca „înţelepciune a vieţii“ sau „artă a posibilului“, ar putea transforma căsătoria dintr-un simbol al conformismului într-unul al elitei!

După celebrele sale Luni de fiere, Bruckner vorbeşte acum despre mierea ascunsă în bucuriile decenţei, cu zîmbetul discret al unui început de senectute.

   

Povestea unui ”sufletrist”


Claudiu Constantinescu publică în ediția din această săptămână a revistei Dilema Veche o cronică de întâmpinare la romanul Dezmierdare de catifea tradus de curând la Editura Trei.

În 2004, când a publicat această carte, Éric Fottorino nu era încă directorul cotidianului Le Monde. Prin urmare, putem privi cu ochi destul de încrezători cronicile favorabile şi premiul literar cu care romanul a fost salutat la vremea respectivă.

S-a vorbit atunci despre autor ca despre „un Simenon al tulburărilor de identitate“ – o afirmaţie frumoasă şi corectă, pe măsura unei proze de o simplitate bizară, cu austerităţi perverse sau condensări de aforism, întreţinând o curăţenie necurată, o tensiune surdă, o latenţă a crizei subterane.

Protagonistul e, bineînţeles, un solitar. Conduce o firmă de asigurări, dar o face cu inimă bună şi cu compasiune în suflet. Pe scurt, e un sufletist onest şi depresat – un sufletrist. Cuminţenia frazelor care îl povestesc are însă ceva suspect. Un soi de căldură îngheţată, împietrită – parcă a doliului, parcă a nebuniei. Sau, pur şi simplu, a unei taine grele, care se refuză încă mărturisirii.

Citește întreaga cronică pe dilemaveche.ro.

%d blogeri au apreciat: