Tag Archive: cazuri de psihoterapie



Mumia de la masaEditura Trei și Institutul de Psihologie și Psihoterapie Adleriană vă invită vineri, 15 mai, ora 18.30, în librăria Cărturești-Verona la o întâlnire cu celebrul psihoterapeut american Jon Carlson, coautor al cărților: Mumia de la masa din sufragerie și Clientul care m-a schimbat.

În cadrul evenimentului se va discuta despre limitele și vulnerabilitățile terapeutului, despre cum acesta poate fi afectat de comportamentul unor pacienți și despre cum se poate redresa când face o greșeală. Alături de Jon Carlson vor vorbi psihoterapeuții adlerieni: Ramona Covrig, Elena Șerban și Anda Păcurar. Moderatorul întâlnirii va fi Victor Popescu, redactor la Editura Trei.

Jon Carlson este profesor emerit de psihologie și consiliere la Universitatea Governors State, Illinois. A scris peste 25 de cărți dedicate terapiei de familie și psihologiei adleriene.
Psihoterapeutul american va fi prezent în Bucuresti pentru a susține un workshop dedicat perfecționării psihoterapeuților. Detalii despre programul workshopului „Cum să devii un maestru psihoterapeut”, susținut de Jon Carlson în zilele de 16-17 mai 2015 în Bucuresti, găsiți aici.

 ***

 Despre ce e vorba în Mumia de la masa din sufragerie:

 Un pacient le cere doctorilor să-i taie nasul, pentru că este obsedat de mirosul de la fermă. O clientă povestește în terapie cum s-a culcat cu tatăl pe care-l cunoscuse abia la 40 de ani. Un soț își îmbălsămează soția și ia cina cu mumia șapte ani de-a rândul (cazul este chiar al lui Jon Carlson!). O fată mănâncă resturi de dulciuri găsite în gunoaie, pentru a-i face în ciudă mamei abuzive. Sunt doar o parte din ciudățeniile pe care le veți întâlni în volumul Mumia de la masa din sufragerie coordonat de psihologii Jeffrey A. Kottler și Jon Carlson.

Bestseller în lumea psihologilor, volumul cuprinde o serie de interviuri luate câtorva dintre notabilitățile psihoterapiei din SUA, Canada sau Australia. Cei doi coordonatori ne avertizează încă din introducere că ”nu intenționează să glorifice cele mai bizare aspecte ale comportamentului uman, ci este o colecție de povestiri despre relații psihoterapeutice care au produs transformări majore și semnificative atât în viața terapeuților, cât și a clienților lor”.

Straniile cazuri strânse în volumul ”Mumia de la masa din sufragerie” prezintă câte un impas clinic pentru care terapeutul nu era pregătit, trebuind să improvizeze, să treacă dincolo de principiile psihologice pe care le învățase. Printre numele pe care le veți găsi în volum, sunt:

  • Albert Ellis, arhicunoscut pentru terapia rațional-emotivă,
  • Arnold Lazarus, celebru promotor al terapiei comportamentale,
  • Michael Yapko, somitate în hipnoterapie
  • Jay Haley, pionier al terapiei de familie
  • și mulți alți psihoterapeuți deschizători de drumuri…

 

Când îți pui mintea cu nebunii


S-a întâmplat într-una din şedinţele de terapie cu Kirk, când eram în culmea disperării pentru că nu îl puteam să îl ajut, când am decis brusc că a mai rămas doar o singură metodă neexplorată pentru rezolvarea acestui caz. Într-un subit moment de inspiraţie, am realizat că, pentru a-l separa pe Kirk de nebunia lui, trebuia ca eu să intru în fantasma lui şi, din această poziţie, să îl dezleg de psihoza de care suferea. (…)

Ideea de a participa la psihoza unui pacient nu era ceva nou. Terapeuţii o fac de mult timp, iar practicieni străluciţi ca John Rosen, Milton Wexler şi alţii au formulat principiile acestei tehnici şi i-au descris modul de operare. Fascinantele lor relatări despre această metodă apăruseră deja în literatura de specialitate atunci când m-am hotărât să îl tratez pe Kirk şi le citisem lucrările cu mult interes. Dar eu nu folosisem această metodă niciodată şi nici nu studiasem cum funcţionează, aşa cum aveam să fac mai târziu. Aşa că, echipat numai cu câteva declaraţii generale care să mă pregătească pentru această întreprindere şi numai vag conştient de pericolele ei, dar mânat de necesitate, am făcut primii paşi către o implicare personală în ciudata, dar magnifica fantasmă care, până atunci, îi aparţinuse numai lui Kirk.

[după câteva luni…]

Stăteam la birou şi mă pregăteam pentru şedinţa cu Kirk, studiind nişte desene pe care le făcuse el. Eram nerăbdător să îl văd, pentru că, în ziua precedentă, îl trimisesem într-o „misiune” şi îi aşteptam de atunci raportul. După o perioadă, am apăsat pe buton pentru a-i face semn să intre.

Kirk a intrat şi s-a aşezat la locul lui, pe fotoliul de lângă biroul meu. Ne-am salutat ca de obicei; apoi, fără vreo introducere, mânat de cunoscuta tensiune, am început.

— Ai obţinut informaţia? l-am întrebat.

A dat din cap că da, şi a scos din buzunar un carneţel legat în piele pe care l-a deschis şi mi l-a pus pe birou. Am răsfoit paginile cu rapiditate, observând cu o satisfacţie promptă că fiecare conţinea un desen şi cîteva notiţe făcute de mână, cu creionul, de Kirk. L-am observat cum se uita la mine cu o expresie de îngrijorare pe faţă.

— S-a întâmplat ceva? l-am întrebat.

— Nu, a răspuns el. Nu s-a întâmplat nimic.

— Atunci de ce stai în picioare acolo? Nu vrei să lucrăm împreună la asta?

— Nu neapărat.

— Kirk, am spus, dând la o parte hârtiile mototolite de pe birou şi aprinzându-mi o ţigară, ce s-a întâmplat? Ce te frământă în dimineaţa asta? (…)

— Bine, a spus. O să vă spun – dar n-o să vă placă…  Apoi: V-am minţit.

— M-ai minţit? În legătură cu ce?

 

  

 

S-a aplecat peste birou şi a luat carneţelul.

— În legăură cu asta, a spus, şi cu asta, arătând spre hârtiile de pe birou, şi despre tot ce v-am dat în aceste ultime săptămâni. Totul este o minciună, totul. Le-am inventat… am născocit toat aceste… aceste – prostii!

Am încercat să nu-i arăt ceea ce simţeam, să ascund amalgamul de emoţii care mă cuprinseseră – dezamăgirea şi triumful, îngrijorarea şi eliberarea. Mi-am stins încet ţigara cu degetele care ştiam că tremură.

— Ai inventat totul? am întrebat.

— Da. Totul.

— Totul e fals? am întrebat din nou.

— Totul e fals!

— Chiar şi… călătoriile?

— Călătorii! s-a răstit. Care călătorii? Păi sunt săptămâni de când am renunţat la prostiile astea…

— Dar mi-ai tot spus…

S-a aşezat pe marginea fotoliului, cu întregul corp rigid şi faţa încordată de tensiune.

— Ştiu ce v-am spus, a zis cu sinceritate. Dar credeţi-mă, mă prefac de multă vreme. Nu am făcut nicio călătorie. Mi-am dat seama de toate astea – cu multe săptămâni în urmă….

— Cum adică – ţi-ai dat seama?

— Exact ce am spus. Am realizat că sunt nebun. Am realizat că delirez de mult timp; că nu au existat niciodată aceste ”călătorii”, că totul este pur şi simplu… pur şi simplu nebunie.

— Şi atunci de ce, am întrebat de ce te-ai prefăcut? De ce ai continuat să-mi spui…?

— Pentru că am simţit că aşa trebuie, a spus. Pentru că am simţit că asta vreţi de la mine!

Fragment din

Ora de 50 de minute.

Cinci psihoterapii ale unor pacienți aflați în pragul nebuniei

de Robert Lindner

%d blogeri au apreciat asta: