Tag Archive: Casa îngerilor



Cu ocazia lansării noului său roman CASA ÎNGERILOR, Pascal Bruckner a fost luat la întrebări de România liberă.

Am selectat două răspunsuri în care autorul francez critică dur ipocrizia stângiștilor care ”privesc lumea cerșetorilor de la altitudine”:

Casa ingerilorFaceţi în cartea dvs. şi un pic de mişto de asociaţiile de caritate şi de celebra stângă franceză.

Păi, pentru că, teoretic, dacă eşti de stânga, vrei să îi ajuţi pe cei mai neajutoraţi. Dar de fapt, în Franţa, stângiştii privesc lumea cerşetorilor de la altitudine, din luxoasele lor mansarde. Facem ceea ce a făcut de curând Papa Francisc. I-a spălat pe săraci pe picioare. Aşa, şi? Ce rezolvăm cu asta? Când, în mod normal, orice părinte trebuie să-şi înveţe copiii să se spele singuri pe picioare, noi le transmitem săracilor mesajul că e în regulă să rămână în postura de asistaţi. Nu, acest mesaj e complet greşit. Săracii nu au nevoie să-i spele Papa pe picioare, ci ca guvernele din ţările lor să le facă bune politici sociale, să creeze locuri de muncă pentru ca săracii să-şi cumpere din banii câştigaţi de ei în mod cinstit săpunul cu care să se spele pe picioare. Asociaţiile de caritate îşi fac treaba cât pot de bine, dar fără o politică serioasă, facerea de bine nu rămâne decât o utilă tehnică de PR, o ”demonstraţie”, un show.

Acum nu ştiu câţi cerşetori autohtoni mai aveţi, cert este că ţările din Estul Europei, cu voia dvs., România fiind prima pe listă, vă trimit serioase ”întăriri”.

Parisul este cosmopolit şi din această privinţă. Primim cerşetori din toată lumea. Sunt, pe de o parte, faimoşii ”clochards”, băieţii noştri, dar, în plus, îi avem pe cerşetorii africani, deloc puţini la număr, nota de plată de pe când Franţa avea pretenţii de imperiu, şi, mai nou, cerşetorii Uniunii Europene, printre care se numără, desigur, şi cei din ţările fostului bloc sovietic.  Cu toţii însă, indiferent de origine, au nevoie de politici sociale serioase şi nu doar de acte de caritate. Bănuiesc că ştiu să se spele singuri pe picioare.

  


JOIA ASTA vă așteptăm la o discuție cu Pascal Bruckner, despre noul său roman, CASA ÎNGERILOR. Ne vedem  de la ora 18.00, în Librăria Cărturești-Verona. Invitați de soi: criticul literar Simona Sora, jurnalistul Luca Niculescu și directorul editorial al Editurii Trei, Magdalena Mărculescu.

  

blogCasaIngerilor-1

   

Și un fragment:

— Ierteți domno, ierteți, domna, scuzi deranșu, punu siua, la rividiri, io nu mâncat, copili mulți, banuțu mic vu rug…

Dai de ei la post fie iarnă, fie vară, susurându-și litania. Și te conving, bătându-te la cap. Servilismul lor are în el ceva insultător, care te obligă să bagi mâna în buzunar. Cât despre cei jalnici, aceștia chiar oferă un spectacol de mare clasă fie cu un ochi lipsă, fie cu o ureche tăiată, doar trei degete la o mână, o jumătate de gambă sau cine știe ce tumoră pe obraji.

Printre specialitățile țiganilor, se zice, s-ar număra și fabricarea de mutilați, o întreagă artă a dălții și a fierăstrăului, a decupajului și a relipirii, care presupune o cunoaștere temeinică a subiectului. Dovedesc un simț al punerii în scenă care impune respectul, aruncând în stradă infirmii tăiați după model de niște grădinari demenți, ciungii de ambele brațe, copiii diformi, prelucrați în înfricoșătoare ateliere ale distrugerii, femeile buimace care plâng fără încetare, agitații cărora li se injectează produse chimice care îi fac să tremure, hemiplegicii care par ieșiți direct dintr-un film de groază. Au un simț al umorului special atunci când îți aruncă în față astfel de mostre.

Un batrân din Piața Republicii avea partea stângă a feței și a craniului arse cu bună știință fie cu fierul de calcat, fie cu lampa cu acetilenă. Insul petrecuse pentru asta, probabil, vreun sfert de ceas nasol rău. Efectul era însă garantat pe viață: o rană oscilând între albastru-cobalt și roșu-aprins, după cum cădea lumina soarelui, cu venele galbene de grosimea unui tub. Bărbatul trezea oroarea, dar și curiozitatea, și i se arunca de la departare mărunțis pe care îl aduna cu nonșalanță.

Matroane robuste stăteau alături de pigmei care fuseseră făcuți bucăți. Se adăugau escadrilele de falși paralitici care o luau la fugă imediat ce încheiau cerșitul, la metrou. Rețelele erau coordonate, se zicea, de unul sau mai mulți șefi răspândiți prin Europa de Sud sau de Est, care țineau în mână firele traficului. Fetele erau închiriate de la familiile lor pentru câteva mii de euro, cu condiția să fie rapide și ascultătoare. Toată povestea nu dădea pe-afară de moralitate, însă dovedea un adevărat simț al organizării. Cerșetorul este un mic întreprinzător care operează un scurt studiu de piață, după care se lipește de persoanele solvabile.

Ceea ce detesta Antonin la aceste epave urbane era nepăsarea.

  


Bine-cunoscutul autor Pascal Bruckner se intalneste cu cititorii din Romania, joi 4 aprilie 2013, ora 18.00, in Libraria Carturesti-Verona, unde va avea loc lansarea celui mai recent roman al sau – Casa Ingerilor – publicat de Editura Trei.

Alaturi de Pascal Bruckner vor fi prezenti criticul literar Simona Sora, jurnalistul Luca Niculescu si directorul editorial al Editurii Trei, Magdalena Marculescu.

Pascal Bruckner reflecteaza asupra decaderii umane si a contrastului izbitor dintre viata „civilizata” si cei aflati pe treapta cea mai de jos a ierarhiei sociale.

Oare cersetorii sunt reversul fatal al societatii noastre ultraigienizate?

   
blogCasaIngerilor-1

Fragment:

Odată ajunși la etajul cinci, Antonin a trebuit să-și sporească elocvența pentru a le prezenta apartamentul sub cele mai bune auspicii. Din nefericire, femeia înțelegea greu franceza, iar barbatul era nevoit să-i traducă frază cu frază, omițând efectele cele mai studiate. Dublarea sărăcea discursul. Fiindcă era întrerupt des, Antonin pierdea șirul, interveneau completări cu frânturi de engleză, drept care conversația se pierdea într-o franceză stricată propice neînțelegerilor. Știind că deseori decizia aparține soției, Antonin nu o scăpa din ochi, surâzându-i, însă ea se eschiva și îi vorbea tot mai mult bărbatului ei, într-un debit verbal rapid. Câteva cuvinte reveneau în tiradele sale:

Não, meu querido, eu não prefiro (nu, dragule, nu-mi place).

(…)

Antonin a înțeles că afacerea fusese pierdută. La ieșirea în stradă i s-a strâns dintr-odată inima și nu a îndrăznit să se uite pe jos. Barbatul era prabușit pe o bancă, la doar câțiva metri distanță, cu mutra îndreptată spre cer. Urma de vomă, spălată cu multă apă de către portăreasă, era de acum o pată roșiatică, de parcă fix în locul acela ar fi avut loc o crimă. Brazilienii nu au făcut nicio aluzie în privința incidentului. Observând bețivul, soția i-a dat totuși un cot discret bărbatului ei. Stângaci, Antonin s-a crezut dator să adauge:

— Vă rog să mă credeți ca este un cartier foarte sigur și curat.

Au mai vrut să arunce un ochi în parcarea subterană, după care au plecat pe jos, surâzatori, urmați la o distanță respectuoasa de limuzină.

(…)

Căutându-se prin buzunare, a realizat ca își uitase al doilea rând de chei ale apartamentului din Plaine Monceau chiar acolo. Și-a blestemat propria neatenție, și-a aruncat haina pe el și a plecat spre metrou. Probabil că le uitase pe masa din bucătărie. Nici nu a ajuns bine, că a și dat peste ele, fără nicio greutate, fără a mai fi nevoie să aprindă lumina, atât de bine știa pe de rost topografia locului. Ca să nu se mai simtă cu conștiința încărcată, a refăcut vizita de prezentare de unul singur, pe întuneric aproape, repetându-și partitura cu voce tare ca un actor care și-a ratat rolul, iar acum voia să-și repare greșeala. Intrând în joc, a mimat și participarea cumpărătorilor, accentul și extazul lor simulat. Adunatură de fățarnici, bogătani împuțiți! Toți sunteți la fel!

Când a ajuns din nou pe trotuar, vântul începuse să sufle cu putere, anunțând furtuna, prima din noul anotimp. Pe bulevard, felinarele erau stinse, fără îndoială din cauza unei pene de curent. Evident, nivelul calitativ al cartierului coborâse. Antonin abia a apucat să facă vreo câțiva pași dincolo de ușă, când o mâna i-a prins piciorul de sub genunchi. A tresărit și s-a clătinat, cuprins dintr-odată de spaima animalului mușcat de gura de fier a unei capcane. În pofida întunericului, a recunoscut pe loc ticălosul care se prăbușise vomând la picioarele zidului. Se întorsese la locul crimei. Când intrase în imobil, Antonin nu-l observase.

Întins pe-o parte, bărbatul a grohăit:

— Pasează-mi zece euro, îs mort de sete!

Antonin și-a scuturat piciorul pentru a și-l elibera, dar individul îl ținea bine, strângându-l tot mai tare. Avea forță javra, în ciuda stării în care era. Cu celălalt picior, Antonin a încercat sa zdrobească brațul care-l prinsese, lovindu-l cu talpa pentru a-i produce o durere cât mai mare. Văzând ca e pe cale să-și piardă echilibrul, s-a sprijinit cu mâna de perete, cu piciorul rămas liber trăgând o ploaie de șuturi în burta, pieptul și mutra agresorului. Și, pe măsură ce lovea, îl învăluia un imens sentiment de plăcere. Celălalt însă se ținea bine, fără îndoială anesteziat de băutură. Fiindcă insul mai era și gras, Antonin și-a perfecționat din mers loviturile pentru a atinge organele vitale și încheieturile oaselor.

Mizerabilul avea sa plătească pentru agresiune.

Pentru că a vomat la picioarele lui.

Pentru vânzarea ratată.

Puțin câte puțin, bărbatul a cedat, dând din picioare în gol și încercând să-și apere fața. Norocul a făcut ca nimeni să nu treacă pe stradă în momentele acelea, nici oameni, nici mașini. Bulevardul era gol. Abia mai suflând, degustând amara bucurie de a-l lovi pe cel mai slab decât el, Antonin a luat-o la fuga, lasând zdreanța umană prada propriului ei destin. A mers fără țintă vreo două ceasuri pentru a se liniști, întorcând încontinuu privirea peste umăr, tresărind de fiecare dată când trecea o mașină a poliției. Ajuns acasă, și-a aruncat pantofii într-un dulap, perechea lui de Weston scumpi, cumparați de la Londra, uitându-se apoi la ei oripilat. Erau singurii răspunzatori pentru accesul de violență. Ca să-i pedepsească pentru răutatea pe care o dovediseră, a refuzat să-i mai dea cu cremă, jurându-se că nu și-i va mai pune niciodată în picioare.

Peste două zile, răsfoind Le Parisien la birou, a citit la rubrica de fapte diverse că un vagabond fusese descoperit mort, bătut măr, în cartierul unde Antonin se dusese pentru acea afacere imobiliară. Poliția ajunsese la concluzia că fusese vorba despre o reglare de conturi între vagabonzi. Deși Antonin și-a atribuit pe loc paternitatea evenimentului.

 

%d blogeri au apreciat: