Tag Archive: Carl Rogers



Terapia are mult de‑a face cu ceea ce este perceput ca fiind „rău“ sau „bun“, „corect“ sau „greşit“, „satisfăcător“ sau „nesatisfăcător.“ Într‑un fel, implică sistemul de valori al persoanei şi schimbările din interiorul acelui sistem.

Acesta este un aspect al terapiei care a fost puţin discutat şi, până acum, de‑abia atins din perspectiva cercetării. La începutul terapiei, persoana trăieşte în mare parte conform valorilor pe care le‑a introiectat de la ceilalţi, din mediul său cultural personal. Situaţia ar putea fi reprezentată schematic, redând câteva dintre valorile afirmate sau implicate de clienţi şi plasând între paranteze originea acestor valori.

  • Terapia centrata pe client„Nu ar trebui să fiu niciodată furios pe cineva“ (pentru că părinţii mei şi Biserica privesc furia ca pe ceva greşit).
  • „Ar trebui să fiu întotdeauna o mamă iubitoare“ (pentru că orice altă atitudine este inacceptabilă în grupul meu din clasa de mijloc).
  • „Ar trebui să am succes la cursurile mele“ (pentru că părinţii mei contează pe succesul meu).
  • „Am impulsuri homosexuale, ceea ce este foarte rău“ (conform întregii noastre culturi).
  • „Ar trebui să fiu asexuat“ (pentru că mama pare să considere sexul ca pe ceva păcătos, nelalocul lui pentru orice persoană întreagă la minte).
  • „Ar trebui să fiu întru totul permisiv în legătură cu comportamentul sexual“ (pentru că prietenii mei sofisticaţi au această atitudine).

Pe măsură ce terapia progresează, clientul ajunge să înţeleagă că încearcă să trăiască în funcţie de cum gândesc ceilalţi, că nu este Sinele său real şi că este din ce în ce mai puţin satisfăcut cu această situaţie. Dar, dacă abandonează aceste valori introiectate, ce anume le va lua locul? Urmează o perioadă de confuzie şi nesiguranţă cu privire la valori, o anumită senzaţie de insecuritate, legată de lipsa unei baze pentru aprecierea a ceea ce este corect sau greşit, bine sau rău.

Treptat, această confuzie este înlocuită de o înţelegere emergentă că dovezile pe care îşi poate baza judecăţile de valoare sunt furnizate de propriile simţuri, de propria experienţă. Persoana descoperă că are în interiorul său capacitatea de a cântări dovezile care provin din experienţă şi de a decide pe baza acestora lucrurile care vor duce la creşterea Sinelui pe termen lung.

În terapia centrată pe client, o descriere a comportamentului consilierului este aceea că menţine constant locul evaluării în client. O parte din acest lucru este evident din modul în care îşi construieşte răspunsurile. „Eşti furios pe______“; „Eşti dezorientat de_____“; „Ţi se pare că_____“; „Simţi că_____“; „Îţi imaginezi că eşti rău pentru că_____.“ Cu fiecare dintre aceste răspunsuri, atitudinea, dar şi exprimarea sunt de o asemenea natură încât să arate că evaluarea situaţiei de către client este aceea acceptată. Când această experienţă devine internalizată, valorile nu mai sunt percepute ca lucruri fixe ori ameninţătoare. Sunt judecăţi făcute de persoană, bazate pe propria experienţă şi sunt, de asemenea, modificabile dacă şi atunci când o nouă experienţă oferă dovezi noi şi modificate.

  • „Ar trebui să fiu furios pe o persoană atunci când simt furie la un nivel profund, pentru că asta lasă mai puţine efecte reziduale decât înfrânarea trăirii şi, de fapt, duce la o relaţie mai bună şi mai realistă.“
  • „Ar trebui să fiu o mamă iubitoare când simt aşa, dar nu trebuie să‑mi fie frică de alte atitudini, atunci când ele există.“
  • „Ar trebui să am succes la cursurile mele doar dacă acestea au o semnificaţie de perspectivă pentru mine.“
  • „Am impulsuri homosexuale şi acestea sunt capabile de manifestări care duc la creşterea Sinelui meu şi al altora, cât şi de manifestări care generează contrariul.“
  • „Îmi accept sexualitatea şi valorizez extrem de mult acele manifestări ale ei care duc la creşterea pe termen lung a Sinelui meu şi al altora; nu valorizez aşa de mult acele manifestări care oferă doar satisfacţii trecătoare sau care nu duc la creşterea Sinelui.“

Fragment din Terapia centrată pe client de Carl Rogers

  


Pe măsură ce aspectele negate ale experienţei sunt aduse în conştiinţă, e nevoie de un proces pe care am ajuns să îl conceptualizăm ca restructurare a Sinelui.

Imaginea Sinelui pe care clientul a avut‑o trebuie să fie modificată pentru a conţine aceste noi percepţii ale experienţei. Asta poate să presupună o mică schimbare când experienţele negate sunt doar uşor incongruente cu Sinele; sau poate să implice cea mai drastică restructurare, în care Sinele şi Sinele în relaţiile lui cu realitatea este atât de transformat, încât puţine aspecte rămân neatinse. În prima situaţie, ar putea să existe un disconfort uşor. În cazul unei restructurări radicale, clientul poate să treacă prin cea mai sfâşietoare durere şi printr‑o confuzie totală şi haotică. Această suferinţă poate fi asociată cu schimbări rapide ale configuraţiilor personalităţii.

O descriere a unei experienţe care a implicat o restructurare profundă este oferită de domnişoara Har. Mare parte din viaţa ei şi din configuraţia de personalitate a fost structurată în jurul urii faţă de tatăl său. Ce se întâmplă când înţelege că a negat sentimentul opus este bine exprimat cu propriile ei cuvinte.

 

Terapia centrata pe clientA optsprezecea şedinţă reprezintă pentru mine un amalgam de sentimente. În această şedinţă am ajuns aproape să spun că îmi plăcea tatăl meu, uneori. Am simţit atunci că am ajuns pe marginea unei prăpăstii îngrozitoare; mam referit la asta mai târziu ca la o groapă pe care miam săpato singură. Când am întrebat: Carei efectul ei asupra „fundamentului întregii mele vieţi?“ deabia mai puteam vorbi. Am simţit mai profund decât pot să descriu că ajunsesem întrun punct foarte îndepărtat de tot ceea ce cunoscusem vreodată. Disperare, frică şi durere — toate mult mai intense decât orice am simţit înainte — se aflau în spatele acestei întrebări.

Imediat ce sa încheiat şedinţa, am vrut să aud înregistrarea, aşa cum făceam uneori. Îmi amintesc că nu am mai opus rezistenţă în timp ce o ascultam şi tremuram pe măsură ce ajungea mai aproape de punctul în care miera teamă că spusesem „îmi iubesc tatăl“. Cred că nu am auzit niciodată această parte pe care o aşteptam. Am adormit şi am dormit până când înregistrarea sa terminat. Când mam trezit, am fost speriată şi nefericită. În următoarea şedinţă, am fost furioasă şi confuză, speriată de ceea ce aş putea să fac sau să spun în continuare. Între aceste două şedinţe am avut ore de panică adevărată. A fost o experienţă dezintegratoare care sa terminat cu o integrare mai bună, dar în acelaşi timp a fost greu de suportat.

În acest moment (a optsprezecea şedinţă), experienţele negate au fost recunoscute, dar au efectul de a produce haos în personalitate. Întrebarea „care‑i efectul ei asupra fundamentului întregii mele vieţi?“ este una care, într‑adevăr, este pusă de fiecare client care se confruntă cu experienţe semnificative care au fost profund negate conştiinţei. Confuzia care apare este bine descrisă de domnişoara Har în a douăzeci şi una şedinţă ca „starea amorfă în care am intrat“. Această calitate fluidă, amorfă este foarte greu de suportat, chiar dacă prevesteşte pierderea unei organizări inadecvate a Sinelui şi deţine posibilitatea unei structuri de personalitate mai eficiente şi mai puţin vulnerabile.

Fragment din 

Terapia centrată pe client. Practica ei actuală, implicaţii și teorie,

de Carl R. Rogers


Terapia centrata pe clientCum vom rezolva problema notelor, a promovării cursurilor şi examinărilor, când abordarea noastră, a educației centrate pe student, este folosită în situaţia de clasă? Cum urmează să fie evaluat studentul?

Pare să existe un singur răspuns la această întrebare, care este în întregime compatibil cu abordarea în sine. Dacă scopurile individului sunt îndeplinite, în condiţiile în care află de la curs cunoştinţe semnificative, care să rezulte într‑o îmbogăţire a Sinelui; dacă funcţia profesorului este de a facilita astfel de cunoştinţe; atunci nu există decât o singură persoană care se află în postura de a evalua gradul în care obiectivul a fost atins, şi aceasta este studentul. Autoevaluarea pare să fie metoda logică pentru descoperirea acelor moduri în care experienţa a fost o nereuşită şi a acelor privinţe în care a fost plină de însemnătate şi fertilă. (…)

A duce la bun sfârşit o autoevaluare este adesea cea mai dificilă sarcină. Înseamnă că studentul trebuie să îşi formuleze propriile criterii de evaluare, trebuie să decidă asupra standardelor pe care le are pentru el însuşi. Înseamnă să trăiască pe deplin implicaţiile descoperirii că, pe termen lung, locul evaluării se află în el însuşi.

Un exemplu poate fi extras dintr‑o autoevaluare predată de un student la psihologie:

De‑abia recent am fost conştient de cât de necesar şi de dorit este pentru mine să particip activ la evaluarea eforturilor mele în cursurile urmate la universitate şi cât de puternic mă simt chemat să discut acest aspect cu numeroşii profesori implicaţi. Aceste eforturi, atât în situaţia de clasă, cât şi în consultaţia privată, nu au atins un succes desăvârşit, dar au condus la convingerea că nu mă înşel asumându‑mi această poziţie. Am ajuns să înţeleg că faptul de a fi absolvit universitatea nu trebuie să fie văzut ca o competiţie în care un titlu poate fi câştigat, acoperindu‑mi insuficienţele simţite, în timp ce prezint o faţadă a competenţei de care îmi este groază că va fi descoperită. Acum pot să gândesc mai constructiv în legătură cu aceste deficienţe şi să formulez planuri pentru eliminarea lor şi, pe deasupra, simt mai multă libertate de a discuta aceste probleme cu membrii conducerii, de care mă temeam că „mă vor da în vileag“.

 

 Fragment din Terapia centrată pe client.

Practica ei actuală, implicaţii și teorie,

de Carl R. Rogers


Consilierul psiholog poate obţine câteva indicii care facilitează o empatie adecvată, dar, într‑o oarecare măsură, este obligat să vadă clientul din perspectiva unui observator şi poate doar să‑şi asume în mod activ câmpul perceptual al clientului, atunci când anumite forme de expresie încep să se manifeste din nou.

Încercând să îţi ofer ţie, cititorule, o experienţă cumva mai adevărată şi mai vie a ceea ce este implicat în setul atitudinal pe care îl discutăm, îţi sugerez să te pui pe tine în locul consilierului şi să ai în vedere următorul fragment care este extras din însemnările complete ale consilierului de la începutul unei şedinţe cu un bărbat în jurul vârstei de treizeci de ani. Când ai terminat materialul, fă un pas înapoi şi inventariază tipurile de atitudini şi gânduri care erau prezente în mintea ta, pe măsură ce citeai.

Terapia centrata pe clientClientul: Nu mă simt foarte normal, dar vreau să mă simt aşa… Credeam că voi avea ceva despre care să vorbesc — apoi totul devine confuz. Încercam să mă gândesc la ceea ce voi spune. Apoi, venind aici, nu merge… Îţi zic, părea că va fi mult mai uşor înainte să vin. Îţi zic, eu chiar nu pot să iau o decizie, nu ştiu ce vreau. Am încercat să judec lucrul acesta logic — am încercat să îmi dau seama care lucruri sunt importante pentru mine. Mam gândit că sunt poate două lucruri pe care un bărbat ar putea să le facă; sar putea căsători şi ar putea să întemeieze o familie. Dar, dacă a fost doar un holtei, câştigânduşi pur şi simplu traiul, asta nu este foarte bine. Mă găsesc pe mine şi gândurile mele întorcândumă la zilele când eram un copil şi plângeam foarte uşor. Stăvilarul se rupea. Am fost în armată patru ani şi jumătate. Nu aveam nicio problemă atunci, nici speranţe, nici dorinţe. Singurul meu gând era să ies când pacea avea să vină. Problemele mele, acum că am ieşit, sunt aceleaşi ca întotdeauna. Îţi zic, se întorc cu mult timp în urmă, înainte de a fi fost în armată. Iubesc copiii. Când eram în Filipine — îţi spun, când am fost tânăr am jurat că no să uit niciodată copilăria mea nefericită — aşa că atunci când iam văzut pe aceşti copii în Filipine, mam purtat cu ei foarte frumos. Obişnuiam să le ofer cornete cu îngheţată şi să mergem la film. A fost doar o perioadă — mam întors — şi asta a trezit în mine nişte emoţii pe care credeam că leam îngropat de mult. (O pauză. Pare foarte aproape să izbucnească în lacrimi.)

Pe măsură ce acest conţinut a fost citit, asemenea gânduri precum cele care urmează ar reprezenta un cadru extern de referinţă în tine, „consilierul“.

  • Mă întreb dacă ar trebui să îl ajut să vorbească.
  • Este această incapacitate de a se pune pe picioare un fel de dependenţă?
  • De ce această indecizie? Care ar putea fi cauza ei?
  • Ce vrea să spună cu această focalizare pe căsătorie şi familie?
  • Pare să fie burlac. Nu ştiam asta.
  • „Plânsul“, „stăvilarul“… a sunat ca şi cum acolo trebuie să existe multă refulare.
  • Este un veteran. Ar fi putut fi un caz psihiatric?
  • Îmi pare rău pentru oricine a petrecut patru ani şi jumătate în armată.
  • Odată va fi nevoie, probabil, să pătrundă în acele experienţe timpurii nefericite.
  • Ce reprezintă acest interes pentru copii? Identificare? Vagă homosexualitate?

Observaţi că toate aceste atitudini sunt, în fond, pline de compasiune. Nu este nimic în „neregulă“ cu ele. Acestea sunt chiar încercări de a „înţelege“, în sensul de a „înţelege despre“ mai degrabă decât a „înţelege cu“. Locul de unde percepe este totuşi în afara clientului. Prin comparaţie, gândurile care ţi‑ar putea trece prin minte, dacă ai avut destul de mult succes în asumarea cadrului intern de referinţă al clientului, ar tinde să fie de această natură:

  • Vrei să faci eforturi către normalitate, nu‑i aşa?
  • Este într‑adevăr greu pentru tine să începi.
  • Luarea unei decizii chiar pare imposibilă pentru tine.
  • Vrei să te căsătoreşti, dar nu ţi se pare că ar fi posibil.
  • Te simţi copleşit de sentimente copilăreşti.
  • Pentru tine, armata a reprezentat stagnare.
  • Să fii foarte drăguţ cu copiii a fost cumva semnificativ pentru tine.
  • Dar a fost şi este o experienţă tulburătoare pentru tine.

Aşa cum am arătat înainte, dacă aceste gânduri sunt exprimate într‑o formă finală şi declarativă, atunci ele se transformă şi devin o evaluare din poziţia de observator a consilierului. Dar, în măsura în care acestea sunt încercări de a înţelege, provizorii în formulare, ele reprezintă atitudinea pe care încercăm să o descriem ca fiind „adoptarea cadrului intern de referinţă al clientului“.

Fragment din Carl Rogers, Terapia centrată pe client

  


Editura TREI va participa la conferinţa organizată de Asociaţia Română de Psihoterapie Centrată pe Persoană, în data de 6 Mai 2011 în Bucureşti.

Tema conferinţei:

Procesul terapeutic la confluenţa între lumea trăită a clientului şi cea a terapeutului 

Invitaţi : Virginia Moreira, Ph.D.;  Maria Gercileni Campos de Araújo, Ph.D.;  Dr. Iaraci Advincula, Ph.D.

Locul desfăşurării: Spitalul de Psihiatrie Titan „Dr. Constantin Gorgos”, b-dul. Nicolae Grigorescu 41, Sector 3, Bucureşti

Informaţii suplimentare :www.psihoterapierogersiana.com

Vă aşteptăm!


Acceptarea necondiţionată este câteodată greşit interpretată drept a fi „amabil“ cu clientul, dar nu este deloc vorba despre asta, ci înseamnă a valoriza profund clientul fără a-i solicita nimic în schimb.

 

  

  

  • „A fi amabil“ este o mască de socializare – este faţa pe care o arătăm lumii ca să ascundem ce simţim în realitate sau pentru a preîntâmpina orice judecată potrivnică din partea altora.
  • A fi amabil nu-l ajută pe client să înţeleagă şi să aibă încredere în necondiţionarea noastră.
  • A fi amabil nu-i oferă clientului experienţa căldurii umane – cum amabilitatea este des folosită pentru a camufla alte reacţii, îl poate face pe acesta să simtă incontestabila răceală afectivă.
  • A fi amabil are mai degrabă legătură cu superficialitatea relaţiei decât cu profunzimea ei.

 

Una dintre cele mai timpurii sarcini în formarea în terapia centrată pe persoană este provocarea cursantului „amabil“ să găsească ce este autentic şi ce nu în răspunsurile sale adresate celorlalţi. Câteodată oamenii sunt amabili în mod autentic. La ei nu este vorba de aparenţe – pur şi simplu, aşa sunt în majoritatea situaţiilor. Oricum, faptul că ei sunt congruenţi în amabilitatea lor nu le va reduce dificultăţile pe care le vor avea de înfruntat. Unii dintre clienţi se vor simţi bine în mediul cald şi securizant ce le-a fost oferit şi vor fi şocaţi când acest consilier amabil va aduce schimbări în relaţie. Pentru alţi clienţi va fi dificil să creadă în sinceritatea unui consilier amabil – au văzut suficient de multe persoane „amabile“.

Iată trei enunţuri adresate de o consilieră centrată pe persoană clientului său — afirmaţii pe care mulţi le-ar considera „lipsite de amabilitate“. Şi totuşi, fiecare dintre ele, în relaţia specifică în care au apărut, arătau profunda valorizare a clientului.

  • ”Simt că mă enervezi.”
  • ”Simt că iar m-ai lăsat baltă!”
  • ”Deci asta e: acum te aştepţi de la mine să-mi fac bagajul şi să plec?”

 

Când citim asemenea afirmaţii specifice ale consilierei este important să nu le transpunem în alte contexte şi să ne imaginăm că le folosim cu clienţii noştri. Indiferent care ar fi natura afirmaţiilor, acestea funcţionează rareori şi pentru alte contexte pentru că fiecare afirmaţie specifică a apărut într-o anumită relaţie, iar semnificaţia ei nu poate fi înţeleasă dacă replica este spusă în alt context. În orice caz, ce poate fi transpus este intenţia pe care consiliera o comunică în spatele acestor afirmaţii. Cele trei fraze de mai sus sunt toate din timpul lucrului consilierei cu clientul, John. În spatele tuturor acestor fraze a stat dubla intenţie a consilierei:

   

  1. De a intra în contact cu John – să se întâlnească cu el la un nivel mai profund decât pattern-ul normal al lui John de a-i ţine pe ceilalţi la distanţă.
  2. Să-i arate lui John că ei (consilierei) îi pasă cu adevărat de el şi de munca lor – ceea ce lui John îi era dificil să-şi dea seama.

   

  

       

Consiliera lui John comentează:  

”John are o fire cu adevărat alunecoasă — înaintează puţin în relaţii, apoi se sperie şi se retrage. Dar are un pattern sofisticat de a fi pentru că, de obicei, poate să determine cealaltă persoană să se simtă frustrată, iritată şi furioasă şi să-l respingă. Şi eu am fost frustrată, iritată şi nervoasă, dar nu l-am respins. Când i-am spus:

  • „Simt că mă enervezi“,
  • „Simt că iar m-ai lăsat baltă“ sau
  • „Deci asta e: acum te aştepţi de la mine să-mi fac bagajul şi să plec?“

îmi exprimam acceptarea mea pozitivă şi nu-i puneam condiții.

Ştie că eu nu-i spun: „Nu face lucrurile astea“. Ce îi spun eu este:

  • „John, ştiu că trebuie să faci lucrurile astea, dar uite cum se simte o altă fiinţă umană în relaţie cu tine“.
  • „Tu contezi pentru mine“;
  • „Relaţia dintre noi contează pentru mine“;
  • „Voi lupta pentru relaţia noastră“;
  • „Da, poţi să te închizi în tine şi să te retragi, accept că faci asta, ştiu că asta faci, şi ştiu că ştii că ştiu că asta faci“.
  • „Dar chiar dacă accept asta la tine, nu mă complac în asta — nu voi diminua ceea ce îţi ofer pentru că tu simţi nevoia să te retragi!“

Expresia mea iritată „Simt că mă enervezi!“ este versiunea iniţială, prescurtată, a tuturor acestor elemente. Probabil că cel puţin o parte a lui John va şti că toate astea sunt adevărate – şi dacă nu, i-o voi spune eu.”

  

fragment din volumul

Consilierea centrată pe persoană în acţiune

  

Citește și:

Focul pasiunii în psihoterapie sau cât de tandri pot fi consilierii centrați pe persoană

”Clientul este cel care ştie ce-l doare”

        


Ajungând pe la aproximativ pagina 150 a Consilierii centrate pe persoană în acţiune (scrisă de britanicii Dave Mearns și Brian Thorne), recent lansată la Editura Trei, am simţit nevoia acută de a mă opri din citit, de a lăsa cartea jos (după mult timp) şi de a conştientiza şi exprima cu glas tare cât de diferite sunt orientările psihoterapeutice între ele. Aveam idee despre acest lucru, am studiat în facultate câte puţin despre fiecare orientare, însă acum este vorba despre o descoperire mult mai conştientă. Sentimentele care au însoţit această descoperire au fost, pentru moment, ambivalente şi uşor confuze. Iniţial, a fost respingere: în orientarea pe care o practic eu, efuziunile emoţionale cu clienţii au nişte limite, iar psihoterapeutul nu le expune sub nici o formă.

Aici, în consilierea centrată pe persoană (sau rogersiană), dimpotrivă, terapeutul îşi arată vulnerabilităţile, îşi exprimă emoţiile, dând practic frâu liber contratransferurilor, aproape fără nici un fel de reţinere (deşi nişte reguli există, cum ar fi criteriul relevanţei, de exemplu). De ce procedează rogersienii aşa este extrem de justificat şi de firesc: pentru a crea o relaţie autentică, sinceră şi transparentă între consilieri şi clienţii lor. De ce este necesară o relaţie autentică, sinceră şi transparentă? Pentru că astfel clientul se simte valorizat.
 

 

  

Sentimentul care a urmat ulterior (urmare a înţelegerii şi acceptării noilor concepte) a fost unul de bucurie şi de plăcere a planificării: dacă şcolile de psihoterapie vehiculează idei şi instrumente atât de diferite între ele, înseamnă că oricând simţi limitările propriei ideologii, o poţi îmbogăţi şi eficientiza cu tehnici folosite de celelalte abordări. După care am început să fantezez la cât de bine ar fi dacă aş avea timpul şi resursele necesare de a face formări şi dezvoltări personale în toate convenţiile psihoterapeutice existente la ora actuală. E atât de reconfortant să ai de unde alege, de unde te inspira, iar lucrul acesta nu ar fi fost posibil dacă după abordarea psihanalitică psihoterapia nu s-ar fi ramificat în atât de multe direcţii.

Consilierea centrată pe persoană în acţiune este una din cele mai complete sinteze teoretice pe care le-am întâlnit până acum. Cuprinde aproape tot ce este important de ştiut despre consilierea rogersiană / centrată pe persoană:

  • principiile de bază (4 principii elaborate de Rogers şi alte 4 generate de dezvoltările ulterioare ale teoriei şi practicii în această orientare) şi
  • condiţiile esenţiale pentru ca terapia să funcţioneze (empatia, acceptarea necondiţionată şi congruenţa sau autenticitatea – fără acestea nu există proces de consiliere centrată pe persoană şi în acest sens au fost elaborate instrumente de măsurare şi dezvoltare a acestor abilităţi, cum ar fi de exemplu scala empatiei în 8 trepte).

Autorii şi-au dedicat timp şi spaţiu inclusiv modului în care trebuie să se formeze un viitor consilier centrat pe persoană, oferind un întreg set de recomandări: consilierul trebuie în mod imperios să „lucreze” pentru a ajunge la acceptarea de sine şi mai apoi la iubirea de sine, fără aceste lucruri el neputând fi capabil să-şi ajute clientul; de asemenea, extrem de importantă este „extinderea sinelui”, adică provocarea acelor experienţe şi situaţii externe care pot fi simţite ca ameninţătoare (autorii dau ca exemplu cazul unui tânăr consilier, care descoperind că este homofob, s-a alaturat unui grup de homosexuali pentru a-i cunoaşte mai bine, a petrecut timp alături de ei şi, în cele din urmă, s-a simţit confortabil cu ei); o altă recomandare este aceea ce a consuma beletristică şi poezie – tipul acesta de lectură ajută la devoltarea capacităţilor empatice şi a sensibilităţii faţă de tipare cat mai diferite de umanitate; a scrie poezie doar pentru tine este un exerciţiu foarte potrivit pentru a învăţa să îţi comunici sensibilitatea, lucru care se întâmplă frecvent în consiliere, sub condiţia congruenţei (cea de-a treia condiţie vitală a relaţiei terapeut-client). Deosebit de interesant este subcapitolul intitulat „Dar ce fac când pur şi simplu nu-mi accept clientul?”, o provocare reală, de la a cărei rezolvare nu se poate eschiva niciun profesionist în acest domeniu.

 

 

O hartă a procesului terapeutic centrat pe persoană va conţine întodeauna mai multe elemente (care pot fi stări psihice, caracteristici personale, atitudini sau acţiuni). Astfel, consilierul îşi va accepta necondiţionat clientul, indiferent de cat de antipatic, iraţional, dificil, instabil sau insensibil ar fi acesta. Clienţii vor încerca de multe ori să testeze generozitatea şi acceptarea terapeutului lor şi vor căuta cu orice preţ să-şi demonstreze lor înşişi că sunt nişte fiinţe de neacceptat, în virtutea profeţiei pe care ţin să şi-o împlinească. A-i arăta clientului că îl accepţi necondiţionat, în ciuda celor mai ostile comportamente ale sale este condiţia bazală pentru ca acesta să ajungă, la un moment dat, să se simtă valoros şi merituos.

A fi empatic cu clientul este o condiţie pe care am mai menţionat-o şi care, în sens comun, este specifică şi celorlalte paradigme psihoterapeutice, însă funcţia pe care empatia o are pentru rogersieni este una specială: este fundamental să poţi fi empatic cu clientul tău nu doar pentru a-l înţelege ci, mai mult decat atât, pentru a-i putea oglindi acestuia gândurile, senzaţiile fizice şi sentimentele pe care le experimentează în acel moment. Oglindirea este un instrument de bază al consilierii centrate pe persoană şi este patentat de Carl Rogers, constând în ascultarea atentă a ceea ce spune clientul şi reformularea de către consilier a celor spuse, astfel încât să reproducă înţelept ceea ce a fost afirmat, dar şi să reveleze aspecte ascunse în spatele declaraţiilor clientului. Un exemplu de oglindire ar fi următorul:

Clientul: Mă tratează ca pe un copil – are grijă de mine tot timpul, mă cocoloşeşte tot timpul… mă sufocă! Nu reuşeşte să înteleagă că, de cand mă duc la universitate, nu mai sunt un copil… Sunt independentă… Sunt puternică!
Consilierul: Văd furia ta pentru că el nu înţelege că tu te schimbi… aceasta pare foarte, foarte puternică… dar mă şi întreb totodată… tu arăţi de parcă ai tremura… acest tremurat este doar din cauza furiei tale sau mai este şi altceva care se întâmplă în tine?
Clientul: Da… da, mi-e frică… mi-e frică că am să-l pierd.

Congruenţa sau autenticitatea, ca modalitate în care consilierul trebuie să se prezinte constant în relaţie cu clientul său este un alt element indispensabil şi este, spre deosebire de celelalte două (acceptarea necondiţionată şi empatia), mult mai greu de învăţat şi de gestionat în practică. Este, de altfel, abilitatea pe care consilierii nu o pot obţine aproape deloc din teorie şi o obţin aproape numai din practică. Congruenţa constă în transparenţa sau francheţea cu care consilierul îi comunică clientului său propriile ganduri şi emoţii (provocate de trăirile şi exprimarea acestuia din urmă). Acesta este un alt element foarte caracteristic psihologiei rogersiene şi mult, mult mai puţin întâlnit la celelalte orientări. Privind din exterior şi fără a avea cunoştinţele de bază despre acest cadru de referinţă, relaţia congruentă între consilier şi client pare foarte pasională, intensă, directă, asemănătoare cu relaţiile strânse de familie sau chiar de iubire. Poate părea chiar brutală atunci cand citeşti spusele unei consiliere faţă de clientul ei:

Simt că ma enervezi. Simt ca iar m-ai lăsat balta! Deci asta e: acum te astepţi de la mine să-mi fac bagajul şi să plec?

Astfel de comunicări sunt mai naturale sau mai justificate la client decât la psihoterapeut, însă Rogers are meritul de a fi umanizat şi de a fi coborât de pe piedestal personalitatea terapeutului, permiţându-i şi acestuia să aibă emoţii, să fie impulsiv, să se înşele şi să facă greşeli. […]

 

Citește continuarea recenziei semnată de Mihaela Costea (psihoterapeut în formare) pe blogul CafeGradiva.

 

%d blogeri au apreciat: