Tag Archive: Camilla Grebe



”Cei care nu au îndrăznit să abordeze încă acest gen, sau cei saturați de romane polițiste de mâna a doua vor găsi această carte ca fiind o lectură surprinzător de captivantă”, scrie Elena Potocean la finalul recenziei cărții Ar fi putut fi paradisul.

Mai jos, un fragment din cronica apărută pe BookBlog.

 

Ar fi putut fi paradisul

În timpul zilei, Siri este un psiholog excepțional, capabil să ajungă la rădăcina problemelor cu care se confruntă pacienții ei. Ajunsă acasă, se transformă într-o femeie bântuită de incertitudinea umbrelor din trecut proiectată în teama de întuneric și neputința de a se împăca cu absența celui iubit.

Ascunzându-și problemele sub preș, înecate în vin și multă muncă, reușește un timp să păstreze aparența unui echilibru emoțional. Găsirea unui cadavru în apropierea locuinței sale vine ca un factor declanșator al declinului psihic al femeii.

(…)

Până și locația în care se fixează acțiunea, între Stockholmul plin de viață, luminos, unde lucrează, și locuința izolată din mijlocul pădurii, devine o unealtă eficientă în reliefarea contrastului dintre cele două personalități ale femeii. În același timp dovedește nivelul la care cele două surori (Camilla Grebe și Asa Traf) își ridică scriitura prin utilizarea abilă a tot felul de mijloace stilistice, imprimând romanului, pe lângă povestea captivantă, și valoare estetică.

Siri, victimă nu doar a celui care o pândește din întuneric, ci și a proprilor angoase, nu este cel mai credibil narator, aspect ce învăluie povestea într-o doză considerabilă de mister și suspiciune ținând cititorul tensionat până la final.

   

 

 

 

Ground control to major Tom…


Deschid ochii. Îi închid la loc. Îi deschid încă o dată. Şi cu ochii închişi, şi cu ei deschişi, văd acelaşi lucru: un întuneric de nepătruns. Un infern negru, catifelat, care mă soarbe.

Bătăile inimii mi se accelerează în clipa în care mă aplec peste marginea patului pentru a-mi căuta lanterna lăsată pe jos, cu degetele amorţite. O avere m-a costat lanterna asta uriaşă, îmbrăcată în cauciuc negru. Fiind etanşeizată, suportă raftingul, ascensiunile montane ori bătăile între beţivi. O ţin mereu lângă pat.

Dar acum lipseşte.

Fragment din:

Pipăind parchetul, nu dau decât de grămăjoare de praf. Camera e complet întunecată, lucru neobişnuit pentru această perioadă a anului. În mod normal, tot intră un crâmpei de lumină pe fereastră. Aud ploaia căzând pe acoperiş, un huruit depărtat care nu prevesteşte nimic bun. Seara de vară atât de plăcută e, deci, urmată de inevitabilul epilog: o adevărată furtună estivală. Cum se întâmplă de multe ori pe aici.

Încerc să aprind lampa de pat. Nimic. O fi sărit siguranţa de la tablou? După un timp de ezitare, fac efortul de a mă ridica, lăsând uşor tălpile pe lemnul tocit al pardoselii.

Nu îmi pot opri un zâmbet. E absurd… Situaţia e pur şi simplu patetică. Sare o siguranţă iar eu mă dovedesc… paralizată, incapabilă de cea mai mică umbră de discernământ. Caut cu disperare o amintire de care să îmi agăţ mintea, un colac mental de salvare de care să mă prind şi să ies la suprafaţă. Numai că tot ce îmi vine în minte sunt cuvintele melodiei pe care o ascultam la culcare. 

Ground control to major Tom…

Tremur fără să vreau. În depărtare urlă un animal şi un curent rece îmi cuprinde scurt picioarele. Să fi uitat să închid fereastra? 

Take your protein pills and put your helmet on…

Casa e cuprinsă de o linişte absolută. De prea multă linişte. Alunec încet pe parchetul rece spre uşa dormitorului. Nu percep decât zgomotele ploii şi ale valurilor care se sparg regulat de stâncile din faţa casei, ca respiraţia grea a unui animal gigantic.

Au!

O durere ascuţită trece ca un fulger de la tibie, urcând până în zona inghinală. Mă ghemuiesc. Urmează un alt zgomot înfundat şi ceva aterizează pe degetul mare de la picior. Ce-o fi? În faţa mea e un scaun. Cum aşa? Nu-mi amintesc să-l fi pus aici. Scaunele sunt întotdeauna aşezate în jurul mesei de la bucătărie. Şi pe degetul de la picior ce să fie? Mă aplec pentru a identifica obiectul.

E lanterna.

 Ground control to major Tom…

Masându-mi tibia, apăs pe buton pentru a o aprinde, dar nu se întâmplă nimic. S-o fi spart? Simt iarăşi curentul acela rece. Evident, ceva nu e în ordine. Şi muzica asta din capul meu, care nu mai vrea să tacă odată… 

Commencing countdown, engines on…

Şi ce naiba caută scaunul ăsta în mijlocul camerei? De ce e lanterna pe scaun, nu lângă pat? Îmi zic că, fără glumă, ar trebui s-o termin cu băutul. Sigur că eu am adus scaunul aici şi am lăsat lanterna pe el, dintr-o cauză care-mi scapă. Atât nu-mi amintesc: de ce şi când. Ei, se mai întâmplă aşa ceva uneori. O dată am adormit pe o stâncă şi m-am trezit târziu, în noapte, dârdâind, devorată de ţânţari şi aproape fără să-mi mai pot mişca spinarea. Pe întuneric.

   

  

Chestia ar fi putut avea haz ori, la limită, m-ar fi jenat, dacă nu mi-ar fi fost atât de frică de întuneric. Altă dată am lăsat congelatorul deschis după ce m-am dus în miez de noapte să iau nişte gheaţă. Şi s-a stricat toată mâncarea. Nici povestea asta n-a fost prea distractivă, ci doar scumpă. De-asta îmi şi zic, renunţând să-mi mai frec tibia pentru a mă ridica: niciun strop de vin săptămâna asta.

O uşoară greaţă mă obligă să mă opresc pentru o clipă, nu ştiu dacă e din cauza vinului ori a spaimei, iar inima îmi bate de să-mi sară din piept, într-un ritm neobosit şi sacadat, de parc-ar fi iepuraşul Duracell. Mă îndrept pas cu pas, precaută, către uşa de la intrare. Nu vreau să risc să mă mai izbesc încă o dată de ceva. Unde-o fi dulapul cu siguranţe fuzibile? Întunericul mă face să pierd noţiunea distanţelor şi a proporţiilor aşa că, deşi trec zilnic pe culoarul îngust care joacă şi rol de antreu, tot nu găsesc cutiuţa metalică.

Transpiraţia mi se scurge pe frunte până în ochi, pe care parcă-i arde. Simt cum îmi dau lacrimile. Pipăi lambriul care îmbracă pereţii. De ce naiba oi fi rămas în casa asta atât de întunecoasă? De ce nu m-oi fi mutat înapoi, în oraş? Cum ar fi făcut-o orice om normal. Nu, trebuia neapărat să rămân eu aici!… Singură cuc în infernul ăsta de la marginea mării. Ar fi trebuit să ascult sfaturile ce mi se dăduseră.

Sfaturile Ainei. 

Check ignition and may God’s love be with you…

Un gând începe să mi se formeze în minte, o idee care creşte puţin câte puţin, ca atunci când un scufundător urcă lent către suprafaţă într-o apă tulbure, zărind din ce în ce mai limpede lumina de afară. Nu cumva a intrat cineva?

   

%d blogeri au apreciat: