Tag Archive: cafe gradiva



Revista online ”Cafe Gradiva” găzduiește din această săptămână o nouă rubrică de autor semnată de psihiatrul si scriitorul Ion Vianu. Primul său editorial pleacă de la proaspetele prosteste din ”Piață” și se cheamă „Indignados” de azi sunt „disidentii” de ieri. Iată și un fragment ”din carnetele lui Ion Vianu” dezvăluite săptămânal de Cafe Gradiva:

Ceea ce se întâmplă în „Piaţă” este, pentru mine, misterios. O mână de oameni, la urma urmelor, revendicări confuze, din care se evidenţiază oroarea faţă de „sistem”. (…)
Poate că ecourile acestei mişcări se vor stinge… deşi nu cred. Dar nu pot să nu-mi amintesc despre Jan Patočka, filosoful mort în timpul unei anchete a poliţiei politice cehoslovace, în 1977. El vorbea despre „puterea celor fără de putere„. Nu însă în sensul puterii maselor (pe care au studiat-o, ca literaţi si filosofi, Hermann Broch şi Elias Canetti). Nu, nu este vorba despre puterea enormă a masei umane, în care individul îşi pierde identitatea pentru a dobândi o energie uriaşă. Este vorba despre oameni puţini, umili, cu idei nu prea clare, care pot totuşi să creeze unei puteri constituite (şi chiar contraputerii, reprezentate de opoziţia oficială) un sentiment de inconfort, de şubrezenie… cum erau şi oamenii pe care-i întâlneam la Goma, în 1977, care fără excepţie voiau să plece din ţară. Oameni simpli fără ideologie, doar exasperaţi. „Indignados” de azi sunt „disidenţii” de ieri…

Ion Vianu a publicat la Editura Trei (în colecția ”Romane psy”) volumul PARAMNEZII:

 


”Aduceți-mi o eșarfă de la pieptul ei / O jartieră a iubitei mele!”, citează Freud din Faustul lui Goethe, pentru a explica mai apoi că ”un anumit grad de fetișism este propriu de regulă iubirii normale, mai ales în acele stadii ale îndrăgostirii în care scopul sexual normal nu poate fi atins sau satisfacerea lui pare imposibilă”. Citatul este dintr-o celebră scriere din 1905 (”Trei eseuri asupra sexualității”), tradusă în vol. 5 din Operele esențiale freudiene:

 

  

Gândul lui Freud (care pare-se îi datorează enorm lui Alfred Binet) este dus mai departe de eseistul francez Roland Jaccard, proaspăt cooptat ca editorialist permanent al revistei online Cafe Gradiva. Apropo de fetișism, astfel se intitulează prima contribuție tradusă în română a iconoclastului jurnalist (fost colaborator la Le Monde). Iată și un citat din eseistul care se definește pe site-ul său drept un gânditor ”simplu precum Cioran și orginal precum Wittgenstein” 🙂 :

photo©ErlingMandelmann.ch - CC-BY-SA-3.0

Pornind de la clasicul exemplu al unui Descartes irezistibil atras de femeile saşii ori al unui Rousseau care-şi află plăcerea doar în flagelare, Alfred Binet ajunge la concluzia că dragostea normală, în măsura în care există, nu e decât rezultatul unui fetişism subtil şi complicat sau, într-un cuvânt, politeist. Fetişistul pur, pe de altă parte, este un monoteist: partea se substituie întregului, accesoriul devine primordial.

Citiți întregul editorial ”Apropo de fetișim” pe revista online CafeGradiva


Ce faceti sambata asta? Ce ziceti de o poveste despre 

Psihologia jocurilor video spusa de insusi autorul cartii?

Cartea va fi lansata la Muzeul Taranului Roman

in prezenta psihiatrului Serge Tisseron

 

Editura Trei si Asociatia Romana de Psihanaliza a Legaturilor de Familie si Grup „Enrique Pichon Riviere” va invita pe 18 decembrie, de la orele 17.00, la Carturesti MTR, la evenimentul de lansare a cartii psihanalistului francez Serge Tisseron (volum scris in colaborare cu Isabelle Gravillon).

Din partea asociatiei de psihanaliza a legaturilor, va vorbi psihoterapeutul Anca Munteanu, care semneaza o prezentare mai larga a lui Serge Tisseron, aparuta in revista online Cafe Gradiva

Citez mai jos un fragment din acest text, referitor la felul in care psihiatrul francez abordeaza relatia dintre adolescent si computer.

     

  

Adolescenta produce o reluare maturativa a tot ce a marcat prima copilarie si mai ales primele schite ale stimei de sine, ale gestionarii emotiilor si ale modalitatilor privilegiate de atasament. Daca bazele in aceste domenii diferite au fost puse bine, jocul constituie tentativa de a organiza vechile experiente si de a trai experiente noi, exact ca in orice alt joc.

Dimpotriva, daca aceste baze nu au fost puse bine, jocul cu continuturile sale lasa loc tentativei de a scapa de angoasele catastrofice stabilind cu calculatorul o relatie privilegiata, chiar exclusiva. Aceasta situatie corespunde cu ceea a ce Serge Tisseron a numit “diada digitala”.

Copilul se inchide in tentativa de a folosi calculatorul nu ca pe un spatiu de semnificatii simbolice, ci ca pe un partener de interactiune. El incearca sa reia relatiile problematice cu anturajul sau precoce. Dorinta lui este de a se vindeca, dar pericolul este ca el sa-si reduca din ce in ce ma mult lumea la jocul sau, fara sa obtina o veritabila satisfactie, pana la izolarea sociala care poate fi foarte grava. Adolescentul intra atunci in jocul patologic, compulsiv si repetitiv.

Constituirea unei astfel de “diade digitala” poate raspunde mai multor necesitati:

  • a gasi un atasament sigur (cand istoria precoce a fost marcata de nesiguranta);
  • a-si stapani excitatia (in cazul excitatiilor precoce excesive, insuficiente sau neadaptate);
  • a gasi un acordaj afectiv satisfacator;
  • a da o forma idealului atunci cand au existat frustrari narcisice excesive.

Fiecareia din aceste situatii ii corespunde o abordare teoretica distincta: J. Bowlby (1969-1980) pentru atasamentul nesigur, P-C. Racamier (1980) si J. McDougall (1982) pentru mamele narcisice si excitante, D. N. Stern pentru deficientele acordajului afectiv precoce si H. Kohut (1974) pentru patologiile idealului. In fiecare din aceste cazuri, abordarea familiala se dovedeste utila, ceea ce l-a inspirat pe Tisseron sa propuna o terapie familiala adolescentilor care joaca excesiv.

Alegerea pe care o face fiecare jucator a unui personaj numit “avatar” si narativitatea in care se angajeaza sunt repere importante pentru a intelege in acelasi timp dinamica sa psihica personala si reprezentarile pe care le are despre familia sa. Uneori creaturile lumii virtuale sunt apropiatii nostri, alteori suntem noi insine, spune Serge Tisseron referindu-se la modul in care jucatorul isi alege si construieste avatarul in conformitate cu temerile si dorintele sale inconstiente si cu tipul alegerii de obiect.

  


”Copilul funcţionează ca primul psihoterapeut al părintelui său”, observă Dorin Liviu-Bîtfoi într-o recenzie la volumul Dificultatea de a trăi al celebrei psihanaliste Françoise Dolto.

***

”Fiul meu, Jean, avea doi ani şi jumătate. Suntem invitaţi la cină la nişte prieteni, dar eu uit să notez invitaţia şi nu ne ducem. A doua zi, prietenii respectivi îmi telefonează. Jean se uită la mine şi îmi vede figura descumpănită când îmi dau seama că am uitat. Se agită preocupat şi se învârte supărat în jurul meu spunându-mi:

‘Mama, ai o figură «cam, cam»’.

Era expresia pe care o folosea când vedea o umbră pe chipul mamei, care pentru el reprezenta seninătatea olimpiană… Ceea ce însemna: ‘Ce se întâmplă?’ Îi spun:

‘Vezi şi tu, nu-mi place ce am făcut!’

El întreabă: ‘Şi tata, ce o să spună?’.

Îi răspund: ‘O să spună: «nu mă pot baza pe soţia mea. Ea trebuie să ţină minte că urmează să mergem în vizită sau că suntem invitaţi la masă…» şi aşa şi este. Gata! Ţi-am spus tot!’ şi chiar eram foarte supărată.

Jean pleacă, iar eu, foarte amărâtă, nu mă pot împiedica să nu întorc mai departe pe toate feţele cina ratată. Peste câteva clipe îl văd pe Jean că se întoarce cu o cască pe cap şi înarmat până-n dinţi cu un fel de puşcă, cu nişte arcuri cu săgeţi, centiroane, un soi de sabie, pe scurt, cu tot ce a găsit pe post de echipament reprezentativ, însemne ale autorităţii şi ale gloriei victorioase. Se aşează în faţa mea şi îmi spune pe un ton agresiv:

‘Păi, să ştii, dacă nu îţi place ce ai făcut, gata’, şi îşi azvârle pe jos casca, centironul, sabia…, ‘de-acum înainte am să fiu rău, am să fiu un băiat rău toată viaţa mea’, iar cu o voce tot mai puternică strigă: ‘Şi am să fiu un nimeni! Gata!’

Furioasă pe reacţia lui şi la fel de supărată pe ce făcusem eu, mă trezesc că dau un şut în tot acel arsenal şi îi spun:

‘Să ştii că nu o să-mi schimb mutra de dragul tău, lasă-mă-n pace!’.

Jean adună totul fără să mai scoată o vorbă şi pleacă. Iar eu îmi văd de treburile obişnuite în acea duminică dimineaţă şi încetul cu încetul mă liniştesc de tot. Peste o oră, Jean vine înapoi, se învârte pe lângă mine şi îmi spune:

‘Nu prea-ţi place ce ai făcut… dar mai încolo, diseară, când tata o să te certe puţin, o să-ţi placă ce-ai făcut.’ Îi răspund: ‘Bineînţeles! – Şi tata o să spună că eşti o soţie bună? – Bineînţeles! – Şi atunci ce o să faceţi? – Păi, o să le ducem flori prietenilor. – Şi pe urmă, gata, o să-ţi placă iar ce ai făcut? – Sigur. – Atunci eşti o mamă bună, pot să-mi pun iar puşca şi casca.’ „

Iată un exemplu de dependenţă a structurării unui copil în raport cu mama sa, în situaţia în care aceasta are o scădere în raport cu imaginea idealizată pe care o are copilul asupra ei şi raporturilor ei cu tata. Faptul că lucrurile sunt reparabile îi oferă copilului o siguranţă să creadă că mai există o soluţie pentru această scădere sau impas al mamei, care îl afectează direct, prin identificare, ca şi cum ar fi a lui. O nerecunoaştere a problemei, o evitare a ei printr-o minciună aparent liniştitoare, i-ar fi luat orice posibilitate de a reacţiona în faţa depresiei momentane a mamei.

Acest exemplu de psihanaliză sau interpretare ad-hoc, spontană a copilului e desprins din cartea Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice despre copii de Françoise Dolto, fiind chiar un caz inspirat de fiul celebrei psihanaliste franceze. Cartea a fost nu demult tradusă la Editura Trei şi are o dimensiune respectabilă de peste 600 de pagini, fiind alcătuită din diferite articole şi conferinţe ale lui Dolto. Aşa cum spune de altfel prefaţatorul francez, Gérard Guillerault, este cea mai diversă lucrare a lui Dolto. […]

Citește continuarea recenziei pe blogul Cafe Gradiva.

%d blogeri au apreciat: