Tag Archive: Bruckner



Fiul cel bunGenerația lui Pascal Bruckner este ultima generație de intelectuali francezi implicați în polemici publice. “Nimic nu se întâmplă fără polemici,”  spune Bruckner într-o lungă convorbire în redacția Contributors.ro, discuție care pleacă de la ultimul său volum,  autobiografia Fiul cel bun.

Iată un fragment în care Bruckner recomandă cei mai importanți filosofi ai momentului de pe bătrânul continent:

  

Mai există „maeștri ai gândirii” în zilele noastre?

Nu, pentru că nimeni nu-și mai asumă acest rol.

 

De ce?

Pentru că este ciudat să vrei sa fii un maestru de gândire. Doar Alain Badiou, ca ultim stalinist, ar vrea sa fie un maestru al gândirii. Marile sisteme de gandire au fost deconstruite. Acum trebuie să deconstruim deconstrucția. Badiou este ultima mare figură stalinistă din Franța, sunt mulți care o afirmă, dar despre el nu se poate spune mai mult. Din fericire, nu mai există maeștri de gândire.

 

Badiou este studiat intens și evocat des la Sorbona. Este un ganditor care se bucură de propriul lui succes.

Fenomenul Badiou este interesant pentru ca este un fel de privilegiu al supraviețuitorului. De fapt, el era cel mai puțin înzestrat din generația lui, era mai puțin talentat decât Derrida, Foucault, Deleuze, Lyotard… Era chiar cel mai slab dintre toți. Guy Debord a spus despre el că este cel mai prost dintre deșeurile criticii. O expresie foarte reușită. Badiou a fost total necunoscut timp de 70 de ani, apoi a devenit notoriu printr-o carte despre Sarkozy, dar, altfel, rămâne un filosof foarte mediocru. Era un critic prost, îi adora pe Khmerii Roșii și pe Mao Zedong, este cu adevărat un filosof mărunt. Cel puțin așa cred eu. Nu are talent, nu știe să scrie.

 

Dar ce sau cine anume permite crearea marilor figuri de intelectuali? Ceilalți intelectuali sau tinerii, publicul? Există și o graba in a idolatriza unele figuri. Nu este ca în 1968, când tinerii voiau să distrugă idolii, ci parca exista o nevoie de a avea intelectuali.

Într-adevăr, este vorba despre necesitatea cvasireligioasă de a avea un maestru care să-ți spună ce să gândești. Exista lucrul acesta, însă ceea ce face notorietatea unui intelectual este respectul confraților săi și fidelitatea publicului său. Publicul decide dacă o persoană sau alta este intelectual. Mă întrebați mai inainte dacă există în prezent un mare filosof în Franța. Da, acesta este Michel Serres. Are un stil foarte frumos, o vastă cunoaștere științifică. In Germania ar fi Sloterdijk. Un foarte bun filosof. Iată, așadar, doi filosofi de mare calitate. La fel cum este și René Girard, doar că acesta este foarte în vârstă acum. Îl ador pe René Girard.

 

Pe cine ați menționa – dintre tinerii filosofi sau intelectuali francezi?

Pierre-Henri Tavoillot este un discipol și fost student al lui Luc Ferry. Nu este tocmai tânăr, are aproape 50 de ani, dar este strălucit, foarte inteligent. Mai sunt și alții: Jocelyn Benoit, Meillassoux, dar sunt foarte confidențiali. Ultimul „tânăr” este Michel Onfray, dar are 58 de ani. Toți aceștia sunt prieteni de-ai mei. Iarasi, Charles Pepin, care mi-a fost student. Dar ei încă nu au obținut o larga recunoaștere publică. Pentru a avea recunoașterea publicului larg trebuie să fi iscat o polemică. O mare polemică intelectuală sau politică. Noi am fost ultima generație care a făcut așa ceva. Generațiile noi – nici vorba! Cred că noi suntem ultimii intelectuali generaliști, ce au putut reflecta în numeroase domenii, iar tinerii filosofi au un spirit foarte ascuțit în materie de fenomenologie, metafizică. Dar să știți că avem romancieri tineri, de 30-40 de ani, care sunt foarte promițători. Însă, din câte știu, nu s-au remarcat filosofi tineri. Vă rog să-i rețineți pe Jocelyn Benoit și pe Meillassoux, ei sunt preocupați de metafizică. Nu-i un domeniu ușor.

  

Reclame

Până duminică (inclusiv) aveți tot timpul să trageți o fugă până la Bookfest-ul de la Romexpo. Grupul editorial Trei vă așteaptă cu reduceri de 30% în Pavilionul  C1, la standul A02.

Mai jos aveți un top al cărților abia ieșite de sub tipar:

   

12. ”Puterea fără limite a minții”, de Russell Targ

Fizician de formație și pasionat de fenomenul ”nonlocalității”, autorul oferă un ghid practic pentru ”vederea la distanță și transformarea conștiinței”. Sigur, precogniția sau diagnosticarea la distanță, de exemplu, sunt discutabile, însă Russell Targ, pionier în cercetarea laserului, spune că a găsit argumentele care să pună pe gânduri chiar și firile mai sceptice.

  

11. ”Înăuntrul regatului: Viața mea în Arabia Saudită”, de Carmen Bin Laden

După ce-ați aflat amănunte picante din viața privată a lui Saddam Hussein, a venit rândul unor dezvăluiri despre un alt (fost) inamic ”numărul unu” al SUA. Cumnata teroristului de curând mazilit povestește cam tot ce-a putut să afle prin intermediul soțului ei, unul dintre cei 54 de frați ai lui Osama.  

10. ”Claustrofobia”, de Andrea Perry

Ți-e frică să călătorești cu metroul, să urci cu liftul, să zbori cu avionul sau să stai în camere fără ferestre? Specialistă în terapie prin dramă, psihoterapeuta britanică vorbește deschis despre propria claustrofobie și redă experiențele altor oameni care au trăit o anxietate similară și au depășit-o. În plus, găsiți sfaturi practice inspirate din diverse orientări terapeutice.

9. ”Secretele autovindecării: sute de remedii naturiste inspirate de înțelepciunea orientală”, de Dr. Maoshing Ni.

Expert în tehnici de prevenire a îmbătrânirii și medicină taoistă, Dr. Mao (așa i-a rămas numele din serialul ”Totul despre sex”) te ajută să-ți pui în ordine sentimentele, lucrurile de prin casă, obiceiurile cotidiene și, ca bonus, oferă și 60 de rețete naturiste pentru a scapa de alergii, eczeme, insomnii, mătreață, indigestie și multe alte ”bucurii” ale vieții.

8. ”Omul cu cercurile albastre”, de Fred Vargas

“Personajele din cărțile lui Fred Vargas sunt pe cât de anarhiste și stranii, pe atât de savante. Unul este pasionat de Antichitate, altul împătimit de oceanografie… cert este că modul lor de a vedea lumea doboară orice conformism, dezminte cu umor și fantezie ordinea prestabilită a lucrurilor”, zice Le Magazine Litteraire

7. ”Căile îndrăgostirii”, de Ayala Malach Pines

Psiholog social si cercetător, autoarea oferă celor aflați în căutarea iubirii, cât și celor ce speră s-o retrezească un prețios ghid practic, dar și o cercetare documentată pentru a înțelege elementele atracției și influența părinților asupra gusturilor noastre amoroase.

6. ”Buruiana care împletește ștreangul”, de Alan Bradley

Pe puștoaica-detectiv, Flavia de Luce pe numele ei ficțional, o știți deja din primul roman al seriei, ”Plăcinta e dulce la sfârșit”. De data asta, crima se produce odată cu sosirea în sătucul fetei a unei trupe de păpușari. Încă o provocare pentru copilul-minune al literaturii polițiste…

5. ”Millenium, Stieg și eu”, de Eva Gabrielsson

Poate v-ați înterbat ce va fi fost în mintea lui Stieg Larsson, autorul dispărut prematur al trilogiei (aflată deja la a doua ecranizare) ”Millenium”. Fosta sa parteneră povestește despre viața cotidiană a regelui romanului polițist scandinav, dar și despre unele dispute familiale aprinse în jurul posterității acestuia.

4. ”În culisele psihoterapiei”, de Jeffrey A. Kottler

Pe autor îl știți deja în calitate de coordonator al insolitelor volume : ”Mumia de la masa din sufragerie” și ”Clientul care m-a schimbat”. De data asta, psihologul american scrie despre caznele, greutățile și stările de epuizare și plictis în care ajung psihoterapeuții. Că oameni sunt și ei  :). Sigur, nu lipsesc nici soluțiile practice oferite terapeuților pentru a scăpa de frustrări, anxietăți, nervi și presiuni care pot perturba ședințele.

3. ”Paradoxul iubirii”, Pascal Bruckner

Poate că vă era dor de dilemele fierbinți ale Lunilor de fiere și ale Noii dezordini amoroase 🙂 Eseistul francez pleacă de la o întrebare simplă, dar amarnic de presantă: cum poți împăca dorința de a avea parte de pasiune, iubire și fidelitate cu aceea de a fi liber și deschis față de noi aventuri?

2. ”WikiLeaks – Mărturisirile purtătorului de cuvânt al celui mai periculos website din lume”, de Daniel Domscheit-Berg împreuna cu Tina Klopp

Neamțul, specializat la fel de bine în PR și hacking, dă din casă vrute și nevrute. Îi face un portret exact fiorosului Julian Assange și povestește cum fenomenul WikiLeaks a reușit să pună pe jar guverne și oameni de afaceri de pe tot globul.

   

1. ”Alte camere, alte glasuri de ieri”, de Alex. Leo Șerban

Volumul din colecția ”Cerul Poeților Apăruți” reunește poezii din diverse perioade, începând cu cele scrise la 25 de ani și terminând cu cele inspirate de Lisabona. “Va fi o mare surpriză: poeziile scrise de Alex. Leo Șerban dau, într-un fel, cheia alcătuirii lui sufletești: încăperile și glasurile sale interioare erau înalt poetice”, spune Ioana Pârvulescu.

Veniți la lansarea cărții lui Alex. Leo Șerban!

Sâmbătă, 28 mai, de la ora 12.00, la standul Editurii TREI (Pavilion C 1, stand A02).

Invitați: Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Svetlana Cârstean și Magdalena Mărculescu

 

În plus, vă mai așteaptă două sesiuni de autografe:

Vineri 27 mai, ora 18.00, standul Editurii TREI: sesiune de autografe Chris Simion, “Ce ne spunem cand nu ne vorbim”.

Simbata 28 mai, ora 13.00, standul Editurii TREI: sesiune de autografe Stelian Tanase, “Moartea unui dansator de tango”.

  

  


Do­me­niul lui Vern era co­lec­ţia de CD-uri şi de li­bre­te mu­zi­ca­le — toa­te gru­pa­te într-un sfert de acru si­tuat la eta­jul al trei­lea al bi­blio­te­cii. Când am fă­cut cu­noş­tin­ţă cu el, în ca­me­ra an­ga­ja­ţi­lor, mi-a în­tins o mână moar­tă, fără nici­un fel de vla­gă în ea. Apoi şi-a fi­xat pri­vi­rea spre în­căl­ţă­ri­le sale lu­cioa­se.

 — Îmi pare bine să vă cu­nosc, a mur­mu­rat.

 O săp­tă­mâ­nă mai târ­ziu, în­cer­cam să dau de urma unui vo­lum lip­să din Dic­ţio­na­rul Gro­ve al Mu­zi­cii şi Mu­zi­cie­ni­lor, aşa că a tre­buit să mă aven­tu­rez în „bâr­lo­gul“ lui (ter­me­nul fo­lo­sit de Ruth) de la par­ter. Când m-am apro­piat, Vern stă­tea aple­cat dea­su­pra unu­ia din­tre CD-pla­ye­re­le care-ţi per­mi­teau să as­culţi un CD îna­in­te să-l îm­pru­muţi pen­tru câ­te­va zile. Ţinea pe urechi o pe­re­che de căşti imen­se. Avea ochii în­chişi şi pă­rea aşa de cu­fun­dat într-un moment de con­cen­tra­re mu­zi­ca­lă, în­cât, de la distan­ţă, zi­ceai că tră­ieş­te un soi de ex­taz reli­gios. Dar când a re­a­li­zat că mă apro­pia­m şi că-l pri­veam cum se pier­du­se în acor­du­ri­le mu­zi­ca­le, a să­rit în sus, de par­că l-aş fi sur­prins într-un act ob­scen, şi s-a căz­nit să-şi dea căş­ti­le jos cât mai re­pe­de. Am sur­prins o suc­ce­siu­ne de in­stru­men­te cu coar­de, ur­ma­te de un val de ală­muri — toa­te la un vo­lum in­cre­di­bil de tare.

 

   

 

— Îmi cer scu­ze, scu­ze, a băl­mă­jit, eu doar…

— Ce era?

— Bruc­kner 9. Scher­zo.

— Cea în care se folosește din greu ba­su­l du­blu, după care vine tema aceea populară în con­tra­punct cu mo­men­tul pu­ter­nic de di­nain­te.

— Ăăăă… da… ab­so­lut, a spus, sin­cer sur­prins de vor­be­le mele. Te pricepi la muzică, nu-i așa?

— Pu­ţin. Ce interpretare as­cul­tai?

— Gün­ter Wand cu Fi­lar­mo­ni­ca din Ber­lin. A ie­şit pe pia­ţă chiar îna­in­te de moar­tea lui Wand în 2002.

— Şi?

— Şi ce?

— Cum îți place?

— Oh, da, îmi place. În­ţe­le­ge ar­hi­tec­tu­ra sim­fo­niei, care, ăăăă, e che­ia de­fi­ni­to­rie a ori­că­rei in­ter­pre­tări a lui Bruckner. Dar în ace­laşi timp are şi con­tro­lul ăsta de tip kap­pel­meis­ter, atunci când vine vor­ba de a marca tempoul şi se şi în­că­pă­ţâ­nea­ză să…

Brusc, a tă­cut.

— Te in­te­re­sea­ză ce vor­besc eu aici? m-a în­tre­bat.

— De­si­gur. Dar nu sunt de aceeaşi pă­re­re cu tine atunci când vine vor­ba de…

— Şi-atunci cine-ţi pla­ce când vine vor­ba de Bruc­kner?

— Păi… în­tot­dea­u­na am avut în­re­gis­tră­ri­le cu Ka­ra­jan. Dar simt că in­ter­pre­tă­ri­le lui erau pu­ţin prea… pu­foa­se — le lip­sea o anu­mi­tă fi­na­li­za­re.

   

Vern Byr­ne a zâm­bit ner­vos.

— Aşa era Ka­ra­jan — nu­mai pluş şi fru­mu­se­ţe, dar n-avea simţ… ăăăă… me­ta­fi­zic, bă­nuiesc. Un cu­vânt pre­ten­ţios.

— De­loc, l-am con­tra­zis. În ori­ce caz, la Bruc­kner, me­ta­fi­zi­cul este om­ni­pre­zent. Un soi de me­ta­fi­zic ca­to­lic. A fost pu­ţin prea de­vo­tat în opi­nia mea.

Un alt zâm­bet ti­mid de-al lui Vern Byr­ne.

— Dac-ar fi să-mi re­co­manzi o ver­siu­ne bună, în­che­ga­tă a Sim­fo­niei a 9-a…? l-am în­tre­bat.

A ri­di­cat mâna şi s-a în­drep­tat spre raf­tu­ri­le cu „Sim­fo­ni­ce“, a gă­sit sec­ţiu­nea cu Bruc­kner dintr-o ochi­re, şi-a plim­bat de­ge­tul de-a lun­gul CD-uri­lor, oprin­du-se cu pre­ci­zie la dis­cul do­rit. L-a scos şi mi l-a în­tins.

— Har­non­co­urt — tot cu Fi­lar­mo­ni­ca din Ber­lin. Teh­ni­că spe­ci­fi­că pe­rioa­dei, dar cu un su­net or­ches­tral mo­dern. După cum sunt si­gur ştii, Har­non­co­urt s-a nu­mă­rat prin­tre pri­mii re­pre­zen­tanţi ai şco­lii cu „re­pre­zen­ta­ţii au­ten­ti­ce“ şi a fă­cut chiar une­le lu­cruri cu ade­vă­rat ino­va­toa­re în pri­vin­ţa re­per­to­riu­lui ba­roc şi cla­sic. Sim­fo­ni­i­le lui Be­e­tho­ven s-au do­ve­dit o re­ve­la­ţie ab­so­lu­tă — chiar mai bune de­cât cele sub ba­ghe­ta lui John Eliot Gar­di­ner, care mi s-a pă­rut cam prea plin de el. În fine, ascultă-l și zi-mi ce pă­re­re ai.

Am dus CD-ul aca­să, m-am aşe­zat pe şez­long şi am as­cul­tat în­trea­ga sim­fo­nie fără pa­u­ză. Mai au­zi­sem Sim­fo­nia a 9-a a lui Bruc­kner şi îna­in­te — şi chiar îmi amin­team un con­cert live cu or­ches­tra sim­fo­ni­că din Bos­ton, la care fu­se­sem îm­pre­u­nă cu Da­vid, sub ba­ghe­ta lui Oza­wa şi pe care Da­vid l-a ca­te­go­ri­sit drept un „cla­sic Oza­wa: de­fen­siv, dar fără fun­daşi“. (Aces­ta era sti­lul lui Da­vid — n-avea nici­o pro­ble­mă să fo­lo­seas­că ter­meni spor­tivi pen­tru o or­ches­tră care in­ter­pre­ta Bruc­kner.)

Dar nu as­cul­ta­sem nici­o­da­tă cu ade­vă­rat Sim­fo­nia a 9-a.

(Fragment din romanul lui Douglas Kennedy, Nu pleca…)

   

%d blogeri au apreciat asta: