Portretul psihanalitic al lui Hitler: actor, aventurier, isteric, borderline

Nu voi reveni acum asupra literaturii psihiatrice care l‑a prezentat pe Hitler ca fiind „un psihopat paranoic“, „un amoral infantil și sadic“, „un efeminat supracompensat“ sau „un nevrotic măcinat de compulsia de a ucide“.

În anumite momente a fost, fără îndoială, toate la un loc. Dar, din nefericire, a fost ceva mai mult și ceva peste toate acestea. Capacitatea sa de a acționa și de a genera acțiune a fost așa de rară încât pare inadecvat să aplicăm discursului său metodele obișnuite de diagnostic. Hitler a fost, înainte de toate, un aventurier la o scară imensă.

Personalitatea unui aventurier seamănă cu cea a unui actor, pentru că aventurierul trebuie să fie gata tot timpul să joace, ca și cum şi le‑ar fi ales singur, rolurile schimbătoare impuse de capriciile destinului. Comportamentul insuportabil și bizar al lui Hitler „din culise“ este foarte des întâlnit la actori, nemaivorbind despre comportamentul lui în relațiile sexuale. Fără îndoială că avea trăsături periculoase de tip borderline. Totuși, a știut cum să joace la limită, cum să pară că ar merge prea departe, după care să revină brusc la auditoriul lui încremenit.

Hitler știa, de asemenea, cum să‑și exploateze propria isterie. Vracii au, la rândul lor, asemenea calități. Pe scena istoriei Germaniei, Hitler a intuit până la ce limită poate personalitatea sa să reprezinte, într‑un abandon isteric, tot ce trăia în fiecare german care îl citea sau asculta. Astfel, rolul pe care l‑a ales spune multe despre auditoriul său ca și despre el; exact acest lucru, care pare morbid și bizar pentru un nongerman, va deveni cea mai convingătoare arie a „cântăreţului vrăjitor“ pentru publicul german.

Fragment din COPILĂRIE ȘI SOCIETATE de Erik H. Erikson 

Difuzia identității: masochista și mama ei caldă-rece

Din punct de vedere clinic, difuzia identităţii se manifestă printr‑o integrare insuficientă a concepţiei despre sine şi despre ceilalţi.

Se traduce printr‑o experienţă subiectivă de vid cronic, percepţii de sine contradictorii, comportament contradictoriu care nu poate fi integrat într‑un mod cu semnificaţie emoţională şi percepţii ale celorlalţi superficiale, vagi, sărace. Din punctul de vedere al diagnosticului, difuzia identităţii se manifestă atunci când pacientul nu poate transmite intervievatorului interacţiuni semnificative cu ceilalţi, de aceea intervievatorul nu poate empatiza cu concepţia despre sine şi ceilalţi a pacientului în aceste interacţiuni.

De exemplu, o pacientă cu structură de caracter predominant infantilă şi cu o organizare borderline de personalitate a explicat cât de dezgustată era de bărbaţii care foloseau femeile numai ca obiecte sexuale, cum a trebuit ea să scape de avansurile sexuale ale fostului ei şef şi cum evita contactele sociale din cauza avansurilor sexuale puternice din partea bărbaţilor. Ea a mai spus, de asemenea, că a lucrat o perioadă ca „iepuraş“ într‑un club Playboy, şi a fost foarte surprinsă când intervievatorul a confruntat‑o cu contradicţia dintre afirmaţiile ei şi alegerea locului de muncă.

Difuzia identităţii se reflectă, de asemenea, în descrierile unor persoane importante din viaţa pacientului care nu‑i permit intervievatorului să le „reconstituie“, să obţină o imagine clară a lor. Descrierea acestor persoane este adesea atât de puternic contradictorie, încât ele par mai degrabă caricaturi decât fiinţe reale. O femeie care trăia într‑un ménage à trois era incapabilă să descrie bărbatul sau femeia cu care locuia sau relaţiile sexuale şi umane dintre ei şi, în mod special, relaţiile pe care le aveau cu ea.

O altă pacientă borderline cu structură masochistă de personalitate, de multe ori în timpul interviului îşi descria mama ca fiind sensibilă, caldă, atrăgătoare şi atentă la nevoile pacientei; dar şi insensibilă, rece, indiferentă, egoistă şi retrasă. Eforturile de a clarifica aceste contradicţii aparente au determinat, la început, creşterea anxietăţii pacientei. Mai târziu s‑a simțit ca şi cum ar fi fost atacată de intervievator, fiind criticată pentru că avea imagini contradictorii despre mama sa şi, implicit, pentru că nutrea sentimente „rele“ faţă de ea.

Fragment din

Tulburări grave ale personalităţii

de Otto Kernberg

 

Border-ul de azi este istericul de ieri

Despre această maladie scrie, cu rigoare, originalitate şi solid suport empiric britanicul Christopher Bollas în masiva lucrare intitulată simplu Isteria, notează Valentin Protopopescu în Observatorul cultural.

 

Cine este autorul acestui important volum? Ei bine, Christopher Bollas chiar e un personaj şi o personalitate a psihanalizei contemporane. Domnia sa a trecut graniţa dintre realitatea maladiei psihice şi naraţiunea ficţională, căci s-a exercitat cu mare succes ca romancier şi dramaturg. S-a format la Institutul Psihanalitic londonez, a lucrat în cadrul celebrei clinici Tavistock, i-a avut ca maeştrii pe John Bowlby, André Green, Jean-Bertrand Pontalis şi Janine Chasseguet-Smirgel, dar a fost şi un apropiat al lui Michel Foucault şi René Girard. Născut în California, a devenit britanic prin adopţie şi formaţie, iar apoi s-a nutrit din spiritul marii culturi franceze postbelice – teribilă formula evoluţiei sale existenţiale, nu-i aşa? Bollas, autor prolific, a cunoscut însă celebritatea graţie cărţii The Shadow of the Object, din 1987, una în care a răsturnat perspectiva kleiniană cu privire la sofisticatul concept al relaţiei de obiect.

În lucrarea intitulată Isteria, Christopher Bollas îl reinterpretează pe Freud într-un punct central al teoriei sale psihodinamice. Britanicul, de acord cu anumite idei freudiene referitoare la isterie, intervine şi le nuanţează pe altele, plecînd de la o abordare holistă, de ordin integrativ, în care include mai multe registre ştiinţifice. Ideea de bază este că istericul este captivul mental al unei biologii corporale pe care o repudiază.

De aici drama sa, căci el este, în plan psihic, un copil prizonier în trupul sexual al unui adult. Bollas observă, pe bună dreptate, că sexualitatea este o traumă primară, una fundamentală în măsura în care maturizarea pulsiunilor erotice atrage după sine deflagrarea relaţiei cu mama. Reazemul capital, figura maternă ca protector infailibil, este dislocat, pentru că erosul transformă maternitatea într-un obiect manipulabil în primul rînd de către tată. Văduvit de securizarea dăruită de prezenţa mamei asexuate, copilul trezit la sexualitate nu doar că suferă trauma de a descoperi în mamă posesiunea erotică a figurii paterne, dar se descoperă pe sine în direct conflict de dorinţă cu tatăl, în disputa asupra posedării obiectului sexual matern. Situaţia psihică este tragică, una fără ieşire, de unde şi suferinţa istericului, un inocent minat de propria-i sexualitate, de care se apără prin refulare sau printr-o înscenare ritualică lăuntrică.

Bollas s-a sprijinit în edificarea teoriei sale asupra isteriei pe ideile şcolii britanice a relaţiilor de obiect, una de obedienţă kleiniană şi winnicottiană, dar şi pe viziunea lui Jacques Lacan cu privire la simptomatologia istericului. Şi pentru că a promovat această perspectivă plurală asupra fenomenului ca atare, căci defineşte isteria ca maladiv univers psihic de o complexitate tulburătoare, el este de părere că ar exista o suprapunere între heterogenitatea manifestării isterice şi bogăţia deconcertantă a simptomatologiei de tip borderline. Border-ul de azi este istericul de ieri, la fel de derutant, la fel de nefericit, la fel de spectaculos.

Citiți întreaga recenzie în Observatorul cultural.