Bruckner lansează la Bucureşti romanul autobiografic „Fiul cel bun”

Pascal Bruckner se întâlneşte cu cititorii din România, joi 12 iunie, ora 18.30, în Librăria Cărtureşti-Verona.

Alături de Pascal Bruckner, la evenimentul de lansare a ultimului său roman, unul autobiografic – Fiul cel bun –, se vor afla Svetlana Cârstean şi Magdalena Mărculescu.

Puţini scriitori au curajul să-şi dezvăluie secretele personale. Pascal Bruckner o face în paginile acestui roman-confesiune:

 

 

În fiecare seară, sub privirea iubitoare a mamei, fiul cel bun se roagă la Dumnezeu ca tatăl lui să moară. De ce? Pentru că este un soţ violent şi pervers, un antisemit patologic. Fiul său va face totul pentru a nu-i semăna. Va fi studentul lui Jankélévitch şi al lui Barthes, cel mai bun prieten al lui Alain Finkielkraut; considerat ca făcând parte dintre „intelectualii evrei” cu care se identifică fără a fi evreu, va iubi femei cu rădăcini îndepărtate, va fi un tată iubitor şi un scriitor de succes.

„De la albul pur al zăpezii din primele pagini şi până la împrejurările sordide în care tatăl său îşi va da sfârşitul, de la violenţa cuvintelor sale până la furia amestecată cu dragoste a fiului pentru tată, regăsim aici spectacolul cruzimii în toată virulenţa sa. Actorul principal e un nazist patetic, un ecologist fanatic, un căpcăun coleric, lângă care Pascal va rămâne, întotdeauna, fiul cel bun. Fiindcă dincolo de dispreţ şi de furie, acest roman este o mărturisire despre o iubire imposibilă, un monument închinat fricii şi iertării.” – Le Figaro

Născut la Paris în 1948, Pascal Bruckner este romancier şi eseist, o figură emblematică a intelectualităţii franceze. La Editura Trei au apărut toate romanele sale (Casa îngerilor, Luni de fiere, Hoţii de frumuseţe, Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt?, Iubirea faţă de aproapele, Căpcăunii anonimi, Copilul divin, Palatul chelfănelii, Iubito, eu mă micşorez!…, Păzea, se-ntoarce Moş Crăciun!, Paria), precum şi volumele de eseuri (Noua dezordine amoroasă, Fanaticii apocalipsei, Paradoxul iubirii, Căsătoria din dragoste, Euforia perpetuă, Mizeria prosperităţii, Tirania penitenţei. Eseu despre masochismul occidental).

Vă invităm la un dialog incitant cu Pascal Bruckner în Librăria Cărtureşti-Verona.

 

Schimbarea: ”Una dintre cele mai altruiste proze cu putinţă”

Schimbarea trece drept scrierea autobiografică a lui Mo Yan. Asta o face, din capul locului, de două ori interesantă.

Mai întîi, pentru că în cărticica aceasta (care, pe lîngă un roman de dimensiuni medii, e cam cît bobul de orez pe lîngă o pită ardelenească) încape viaţa de pînă prin 2010 a autorului, adică a celui care, în 2012, avea să fie nobelizat în literatură. În al doilea rînd, pentru că autorul acesta chinez, care ţine să se reinventeze stilistic în fiecare carte, are totuşi obiceiul de a asezona introspecţia şi faptul istoric cu fantezia şi cu absurdul, ceea ce, pentru o autobiografie, poate fi şi ca sarea-n bucate, dar şi ca nuca-n Marele Zid Chinezesc.

Mie mi s-a părut că e ca sarea-n bucate. Schimbarea  lui Mo Yan – realistă, fantezistă şi absurdă în egală măsură – schimbă în primul rînd tiparele autobiografiei, pe care o transformă, delicat şi jucăuş, în una dintre cele mai altruiste proze cu putinţă.

Cine caută informaţii despre viaţa autorului nu va fi, în nici un caz, dezamăgit, căci va găsi aici o întreagă istorie personală, cu date exacte, locuri precise, confesiuni fără înconjur şi observaţii de atmosferă generală. Numai că – şi aici e marea surpriză a cărţii – personajul principal nu va fi doar scriitorul, ci un cvartet alcătuit din: Mo (adică el), Lu (o fostă colegă de generală, foarte apetisantă), He (un fost coleg de-al lor, cu oarecari pusee în stil Zorba) şi un camion vechi, cu nume ceva mai lung (Gaz 51). Mo se dă adeseori la o parte şi, cu o hîtră generozitate, invită epica să se ocupe de destinele celorlalţi protagonişti. Povestea de iubire a lui Mo (cu cea care-i va fi soţie) ocupă o paranteză de cîteva rînduri. Povestea iubirii lui He pentru Lu ocupă cîteva zeci de pagini (din cele 120 ale întregii cărţi). Iar finalul, un autodenunţ laconic, pune cireaşa pe tortul unei autobiografii atît de ironice încît frizează romanul.

Recenzie apărută în Dilema Veche  

  

Amintirile lui Mo Yan: Liu Gură Mare și mingea cu ochi

Dar să ne întoarcem la după-amiaza aceea în care stăteam sprijinit de zidul şcolii şi urmăream meciul de ping-pong dintre Liu Gură Mare şi Lu Wenli.

Fragment din:

Liu era un jucător mediocru, dar era obsedat de sport şi-i plăcea la nebunie să joace cu fetele din echipă. Niciuna nu putea fi numită neatractivă, Lu Wenli era însă cea mai drăguţă şi prin urmare oponenta lui favorită. De fiecare dată când lovea mingea, el deschidea fără să vrea fălcile lui de căpcăun. Asta n-ar fi meritat neapărat menţionat, însă din gâtlej îi ieşea şi un icnet gutural, un fel de orăcăit, ca şi cum mai multe broaşte ar fi încercat să scape de-acolo.

Stilul său de joc, cum îl vedeam şi auzeam, aproape că ne făcea să ne vină rău. Lu Wenli nu suporta să joace cu profesorul Liu, ştiam asta, dar era unul dintre directorii şcolii şi n-avea de ales. Expresia de pe figura ei şi jocul împiedicat, când se afla faţă în faţă cu profesorul Liu la masa de joc, ne transmitea tot ce era de ştiut despre cum se simţea — dezgustată şi îngrozită.

Ştiți ce, toată pălăvrăgeala asta a avut intenţia să pregătească următoarea scenă dramatică: cu gura deschisă, profesorul Liu a trimis un voleu, la care Lu Wenli a reacţionat din reflex. Numai că, de parcă ar fi avut ochi, mingea lustruită de ping-pong i-a nimerit exact în gură lui Liu.

Am rămas înlemniţi, dar numai preţ de o clipă. După care am izbucnit în hohote. Un profesor pe nume Ma, care şi aşa avea faţa roşiatică, a căpătat culoarea stacojie a crestei de cocoş. Eram singurul care nu râdea. Stăteam acolo perplex, uimit de cele întâmplate, şi mi-a venit în minte un basm bine ştiut la noi în sat, pe care ni-l istorisise povestaşul nostru, tataia Wang Gui. Se spune că odată, pe când un neguţător pe nume Jiang Ziya vindea făină de grâu, o pală puternică de vânt i-a suflat-o pe toată din mâini. A încercat apoi să vândă cărbune de lemn, dar iarna s-a dovedit una deosebit de călduroasă. În cele din urmă a ridicat ochii spre cer oftând şi o pasăre i s-a găinăţat în gură.

  

O biografie binevenită: ”Chiar și acolo unde Freud nu vrea să lase urme, Peter Gay reface tot ce lipsește”

Părintele psihanalizei, Sigmund Freud, vienez (și evreu) pînă să devină un cetățean bine cunoscut al lumii, era gata-gata să beneficieze de o biografie scrisă de Stefan Zweig. Doar că Freud a avut mereu un dinte contra biografiilor și a refuzat oferta.

Aflăm detalii din Cuvîntul înainte al lui Peter Gay, autorul unei masive și erudite biografii, Freud. O viață pentru timpul nostru, care apare acum și în limba română.

Pe lîngă seria de Opere esen­țiale – ajunsă la volumul zece –, dedicată aceluiași Freud, pe lîngă toate celelalte cărți ale lui Jung (inclusiv Cartea roșie, care a făcut furori precum Istoria religiilor a lui Eliade, acum 30 de ani), inclusiv o excelentă monografie, prezentul op se dovedește mai mult decît binevenit.

Nu este doar povestea unei vieți alcătuite de un cercetător atent și răbduriu, scotocitor prin documente de arhivă și un tenace descoperitor de inedite, dornic să afle totul despre activitatea unui mare spirit – că acceptăm sau nu psihanaliza ar fi o altă poveste – și să alcătuiască o reală hartă a uriașei și covîrșitoarei munci/ strădanii a lui Freud de a intra în străfundurile sufletului omenesc. Sondarea insondabilului și analiza viselor, dar și descoperirea libidoului ca motor al vieții noastre au făcut din Freud și ideile lui un personaj de mare anvergură.

Asta pune în valoare autorul, Peter Gay, profesor emerit la Yale, născut la Berlin și emigrat în 1941, în Statele Unite, unde va face o prestigioasă carieră. Lucrarea de față este un model de cercetare riguroasă. Documentare și interpretare, nimic nu este lăsat la voia întîmplării. Chiar și acolo unde Freud nu vrea să lase urme – mai ales în ultimii ani, distrugînd documente sau corespondență –, Peter Gay reface tot ce lipsește. (…) Multe detalii istorice, multe mărturii inedite pentru noi – bibliografia din coada cărții este năucitoare –, fapt care ce ne ajută să înțelegem mai bine o epocă.

Recenzie semnată de Cristina Manole

și apărută în Observatorul cultural.

  

Freud îndrăgostit și gelos: „Cu siguranţă, am o înclinaţie către tiranie.”

Istoricul american Peter Gay este autorul celei mai apreciate biografii a lui Freud. Viena începutului de secol XX, căutările teoretice ale întemeietorului psihanalizei, prieteniile şi dezamăgirile sale şi atitudinea faţă de vis, religie şi sexualitate – toate acestea sunt revăzute cu un ochi proaspăt în cartea „Freud. O viaţă pentru timpul nostru. Iată mai jos un fragment despre tânărul medic Freud, care încă nu făcuse 30 de ani şi îşi căuta un rost în viaţă, îndrăgostit fiind de Martha Bernays, viitoare şi fidela soţie.

Freud obţine licenţa de medic în 1881. Peste un an, o întâlneşte pe Martha Bernays, care o vizita în casa lui Freud pe una dintre surorile acestuia. Vizitatoarea era zveltă, plină de viaţă, brunetă şi mai degrabă palidă, cu ochi expresivi – atractivă, fără îndoială. Văzând-o pe Martha Bernays, Freud şi-a dat seama imediat de ceea ce dorea, iar impetuozitatea lui contagioasă i s-a transmis şi ei. Pe 17 iunie 1882, la numai două luni după prima lor întâlnire, erau logodiţi.

Frustrările logodnei prelungite

El a curtat-o pe Martha Bernays în manierele aprobate de clasa şi de cultura sa; sărutările şi îmbrăţişările erau tot ceea ce cuplurile îşi permiteau. Pe durata logodnei lor, virginitatea ei a rămas intactă. Este posibil ca şi Freud să fi fost abstinent în tot acest timp; nu există nicio do­va­dă fermă împotriva acestui fapt. Dar acei peste patru ani interminabili de aşteptare până la căsătorie şi-au pus amprenta asupra constituirii teoriei lui Freud despre etiologia sexuală a celor mai multe afecţiuni mentale; atunci când, în 1890, teoretiza asupra vicisitudinilor erotice care însoţesc viaţa modernă, el scria în parte despre sine însuşi. Era extrem de nerăbdător. Având acum aproape douăzeci şi şase de ani, îşi revărsa toate puternicele şi sever refulatele emoţii, furia în aproape aceeaşi măsură ca şi dragostea, asupra unui singur obiect.

Corespondenţa cu Martha Bernays ni-l arată pe Freud într-un rol ne­obişnuit, acela de îndrăgostit romantic. Îşi dovedea ataşamentul şi încre­de­rea arătându-se impulsiv, exigent, exaltat, deprimat, moralizator, gu­ra­liv, dictatorial şi, foarte rar, pocăit. Fiind deja un corespondent antrenant şi plin de energie, Freud devine acum prolific într-un gen pe care nu l-a mai practicat înainte, scrisoarea de dragoste. Asupritor, nepăsător în fran­che­ţea lui, generos cu sentimentele ei şi chiar mai mult cu ale sale, îşi umplea scrisorile cu expunerile detaliate ale unor conversaţii şi cu caricaturile unor colegi şi prieteni. Aşa cum în scrisorile sale către Martha Ber­nays îşi analiza propriile sentimente, la fel analiza şi scrisorile ei pentru el, cu o atenţie pentru detaliile nesemnificative demnă de un detectiv – sau de un psihanalist.

Gelozie tiranică

Pe lângă descrierea sentimentelor lui faţă de munca sa, faţă de adesea nesatisfăcătorii săi colegi şi faţă de nepotolitele sale ambiţii, el îşi vărsa şi dorul pentru ea. Era apăsat de toate săruturile pe care nu i le putea da din cauză că era aşa de departe. Într-o scrisoare îşi justifica dependenţa de ţigări prin absenţa ei: „Fumatul este indispensabil pentru cineva care nu are nimic de sărutat.” La sfârşitul anului 1885, în timpul şederii sale la Paris, s-a urcat într-unul din turnu­ri­le catedralei Notre Dame şi şi-a evocat dorul folosindu-se ca pretext de drumul către vârf: „Se urcă trei sute de trepte, este foarte întuneric şi foarte izolat şi, dacă ai fi fost cu mine, ţi-aş fi putut da câte un sărut la fiecare pas, astfel încât ai fi ajuns în vârf fără răsuflare şi răvăşită.”

Dragostea a subminat încrederea în sine a lui Freud. Prin intensita­tea şi prin furia lor complet iraţională, accesele lui intermitente de gelozie din acea perioadă frizau patologicul. Gelozia lui Freud de­pă­şea sentimentul de înţeles pe care un iubit l-ar putea avea împotriva rivalilor săi. Martha Bernays nu avea voie să i se adreseze familiar unui văr, folosindu-se de numele mic al acestuia, ci doar formal, folosindu-se de numele lui de familie. Nu trebuia să arate o înclinaţie prea vădită pentru doi dintre admiratorii săi, unul compozitor şi celălalt pictor; ca artişti, scria Freud posac, ei se bucurau de un avantaj necinstit faţă de un simplu savant, aşa cum era el însuşi. Şi, ceea ce depăşea orice limită, ea trebuia să se lepede de toţi ceilalţi. „Sunt atât de exclusivist când iubesc”, îi spu­nea Marthei Bernays la două zile după ce se logodiseră. El recunoştea cu mâhnire: „Cu siguranţă, am o înclinaţie către tiranie.”

Citiți continuarea fragmentului în ”Ziarul de duminică”,  suplimentul cultural al Ziarului Financiar.

    

 

Cum a intrat Putin în KGB: „Nu primim voluntari. Intri la universitate şi te vom căuta noi.”

Biografia neautorizată a realesului preşedinte al Rusiei „Omul fără chip. Incredibila ascensiune a lui Putin”  (Ed. Pandora M) este scrisă de Masha Gessen, o jurnalistă americană de origine rusă, care şi-a riscat viaţa dând publicităţii o serie de adevăruri pe care care liderul de la Kremlin le-ar dori îngropate. România liberă s-a oprit asupra ”portretului dicatorului la tinerețe” (desigur, din biografie nu lipsesc nici petele negre din biografia recentă a politicianului, de la luptele sale cu jurnaliștii și inamici politici, la intervențiile discutabile din Cecenia):

Singurul lucru care l-a convins pe micul Putin să se pună cu burta pe carte a fost visul lui de a deveni agent KGB, un ideal destul de ciudat pentru un copil. (…) El îşi dorea fierbinte să slujească KGB-ul, dar nu oriunde, ci în Germania, în curtea vechiului inamic. Aşa se face că, deşi cam loază la şcoală, în general, el a depus eforturi considerabile să înveţe de mic limba germană pentru a deveni un spion eficient. Pe când era la liceu, el a făcut o vizită la sediul KGB din Leningrad, unde a vorbit cu primul om pe care l-a întâlnit acolo. Emoţionat, puştiul a dorit să se înroleze voluntar în rândurile slujbaşilor marii instituţii, dar i s-a răspuns că lucrurile nu merg aşa.

„Nu primim voluntari. Te duci, înveţi, intri la universitate şi te vom căuta noi.”

„La ce facultate?”, a întrebat kaghebistul aspirant.

I s-a răspuns că Facultatea de Drept ar fi foarte bună. Asta l-a ambiţionat teribil şi, de unde până atunci nu-i prea păsa de şcoală, a început să depună eforturi enorme, tocind zi şi noapte pentru a intra la prestigioasa Universitate din Leningrad, unde concurenţa era cam de 40 pe loc. Până şi părinţii şi dirigintele lui au fost şocaţi.

„Cum ai să intri tu la Universitate?”, l-a întrebat dirigintele.

„Mă descurc eu”, l-a asigurat elevul.

Ceea ce s-a şi întâmplat. Studentul Putin a aşteptat zadarnic vreme de patru ani vizita de recrutare şi, tocmai când îşi pierduse orice speranţă, aceasta a venit. Iată cum povesteşte Putin însuşi momentul recrutării, într‑o biografie autorizată, citată de Masha Gessen:

„Ţineam minte că KGB-ul nu înrolează voluntari, aşa că nu am făcut nici o mişcare. Au trecut patru ani. Tăcere. Am hotărât că nu mai era nimic de făcut şi am început să caut alte ocupaţii posibile. Însă, când eram în anul patru, m-a contactat un tip, care a zis că vrea să ne vedem. N-a spus cine era, dar am intuit imediat pentru că zis: «O să vorbim despre viitorul tău serviciu, dar n-o să intru acum în detalii». Şi atunci m-am prins. Dacă nu vrea să spună unde lucrează, înseamnă că lucrează ACOLO”.

După patru-cinci întrevederi, ofiţerul care l-a recrutat scria într-o notă informativă că aspirantul

„nu este foarte sociabil, dar e energic, flexibil şi curajos. Se pricepe să intre rapid în relaţie cu oamenii, calitate indispensabilă unui agent KGB, mai ales dacă are de gând să lucreze în spionaj”.

Aşa se face că, imediat după absolvirea facultăţii, Putin şi-a văzut visul cu ochii, intrând în rândurile KGB-ului. Numai că „jobul” nu era nici pe departe atât de palpitant pe cât şi-ar fi dorit. Nu făcea decât munci birocratice, de mărunt funcţionar, decupând articole din ziarele străine, „duşmănoase”, pe care şefii le depozitau în arhive ce gemeau de hârtii mai mult sau mai puţin inutile.

  

Citește întreaga cronică în România liberă.

   

„Atunci Freud s-a uitat la mine cu spaimă”, îşi amintea Jung

Emma şi Binswanger s-au scuzat şi au plecat după prânz, iar Jung a fost în sfârşit primit în sanctuarul biroului lui Freud, unde discuţia profesională a început cu nerăbdare. Potrivit lui Ernest Jones, Jung avea atât de multe de spus lui Freud, încât „el a vorbit întruna, foarte animat, timp de trei ore întregi”, făcându-l pe Freud, năucit, să propună ca să grupeze subiectele discuţiei în categorii sistematice şi să le abordeze în consecinţă.

  

   

    

Jung voia să ştie ce credea Freud despre fenomenele parapsihologice şi despre premoniţii. La vârsta senectuţii, când scria Amintiri, vise, reflecţii, Jung a încercat în mod repetat să explice ce s-a petrecut între el şi Freud la prima lor întâlnire. Freud nu a oferit niciodată o relatare susţinută, însă în versiunea lui Jung, acesta „a respins cu desăvârşire” ambele tipuri de fenomene, ceea ce l-a făcut pe Jung să-l acuze de „părtinire materialistă” şi să insiste cu încăpăţânare să-şi descrie experienţele personale. Atunci când i-a povestit despre cuţitul care s-a rupt, Freud „a exprimat un pozitivism atât de hotărât”, încât lui Jung i s-a părut dificil „să nu răspundă într-un mod care ar fi putut fi un pic prea înţepător”. Jung a găsit „o asemenea absenţă a conştiinţei filosofice” în comentariile lui Freud, încât „pur şi simplu i-a întors stomacul pe dos”. Freud a continuat să vorbească, iar Jung îşi simţea stomacul ca şi cum ar fi fost „făcut din fier şi devenea incandescent, o criptă încinsă în diafragmă”.

Pe neaşteptate, s-a auzit un asemenea zgomot din biblioteca având uşi de sticlă în faţa căreia stăteau ei, încât amândoi au sărit, temându-se că va cădea peste ei. „Iată, acesta este un aşa-numit fenomen de exteriorizare catalitică”, a insistat Jung. „O, nu, asta este o prostie”, a replicat Freud. Pentru a-şi demonstra afirmaţia, Jung a insistat că va exista un alt zgomot şi imediat s-a auzit „un zgomot indescriptibil de groaznic din vitrină!”

„Atunci Freud s-a uitat la mine cu spaimă”, îşi amintea Jung. „Aceasta i-a creat o neîncredere în mine, deoarece, înţelegeţi, aşa ceva nu este posibil, aşa ceva nu există în viziunea sa despre lume. În consecinţă, pentru el, eu trebuia să fiu total dezechilibrat pe undeva. Mai târziu am avut sentimentul clar că făcusem ceva care l-a supărat.” Ei nu au mai vorbit niciodată despre acest incident şi conversaţia s-a îndreptat spre alte subiecte, alese de Freud. Din acel moment, el a fost cel care a controlat agenda.

   

   

    

La unu noaptea, amândoi s-au uitat la ceas şi au fost uluiţi să descopere cât timp trecuse de când începuseră să vorbească. „S-a întâmplat o lume atunci”, i-a spus Jung distinsului dr. Kurt Eissler, un freudian, mulţi ani mai târziu, în timpul unui interviu. Jung a comparat ziua petrecută cu Freud cu actul naşterii: „La naştere, totul este deja acolo! În realitate nu există timp! Timpul nu este nimic! Ăsta este lucrul de care îţi dai seama în asemenea ocazii. Acelea sunt, există momente care sunt complet atemporale.”

Însă steagul roşu de pericol s-a aflat acolo de la primul schimb de scrisori dintre ei, când Jung şi-a exprimat rezervele faţă de primatul sexualităţii în teoria lui Freud, iar acesta i-a răspuns cu speranţa că Jung va accepta semnificaţia acesteia. La prima lor întâlnire, Jung şi-a exprimat rezervele pe care le avea în continuare, argumentând că Freud substituise sexualitatea cu ceea ce el a numit în mod vag cu termenul de „mistic”. Pe un ton pe care Jung l-a descris ca „foarte înflăcărat”, Freud l-a rugat: „Promite-mi un singur lucru: ai grijă de sexualitate!” Jung a fost uimit de tonul lui Freud, care părea acelaşi cu cel în care i-ar fi spus: „«Promite-mi un singur lucru, dragul meu fiu: du-te la slujbă în fiecare zi!» sau «Ai grijă ca împărtăşania să fie mereu oficiată.»” Mai târziu, Jung a aderat la părerea lui Freud faţă de „materialismul ştiinţific”, despre care el zicea „că s-a redus întotdeauna la jocul pisicilor şi câinilor”, traducerea în engleză, făcută de editorii lui Jung, a expresiei idiomatice germane pentru compararea merelor cu perelor.

Cu toate acestea, „totul!” în legătură cu acea zi a fost o experienţă atât de incredibilă şi de stimulativă, încât Jung a crezut că a găsit în sfârşit ceea ce căuta de şase ani de când se afla la Burghölzli, când studia Allgemeine Zeitschrift für Psychiatrie pentru a învăţa cum să-şi desfăşoare cel mai bine activitatea. Acum îl avea pe Freud, care îi oferea atât de multă colegialitate încât Jung era dispus, într-adevăr nerăbdător, să-şi suspende crezul şi să-l substituie cu un grad modest de îndoială. Freud voia să fie genul de tată pe care Jung îl dorise întotdeauna, aşa că de ce să nu devină „fiul şi moştenitorul„ lui şi să se bucure de deschiderea uşilor profesionale pe care o asemenea relaţie ar fi adus-o?

    

Fragment din Jung. O biografie de Deirdre Bair

    

Schema lui Madoff, povestită de amantă

„Secretele lui Madoff”: Cea mai mare fraudă din istoria bursei americane, povestită de Sheryl Weinstein, care a fost timp de 20 de ani amanta escrocului. S-au cunoscut în 1988, când ea era directoarea financiară a puternicei organizaţii caritabile Hadassah (organizaţia femeilor sioniste din SUA), își începe povestea Adrian Șchiop într-un articol din România Liberă.

 

Madoff, căsătorit cu iubita lui de la 16 ani

Bernard Madoff a anunţat organizaţia că unul din clienţii săi, Albert I., un om de afaceri, vrea să facă o donaţie de şapte milioane de dolari; acesta, în treacăt fie spus, era un evreu plecat din România în timpul regimului Antonescu.

Madoff şi Sheryl Weinstein încep să ia masa împreună, sub pretextul punerii la punct a tranzacţiei de şapte milioane dolari. Ambii sunt căsătoriţi şi cu copii – Sheryl Weinstein are 40 de ani şi un băiat student, iar Bernard Madoff are 50 de ani şi o soţie, Ruth, cu care este împreună de la 16 ani. Brokerul este ţinut sub papuc de soţie, care îl controlează cu telefoane şi ţine să meargă în toate călătoriile lui de afaceri. „Părea să-l sperie cu adevărat posibila ei reacţie dacă ne-ar fi văzut împreună”, remarcă protagonista, spre începutul cărţii, când relaţia era de simplă prietenie, fără implicaţii sexuale.

Tatăl lui Madoff a fost român

Cei doi îşi fac confesiuni – de fapt, nu atât confesiuni, cât monoloage narcisiste de-ale lui Madoff: „Era un narcisist desăvârşit, total absorbit de pro­pria persoană. Vorbea despre locurile pe unde fusese, despre călătoriile pe care le sponsoriza, despre conferinţele de specialitate din toată lumea şi despre oamenii pe care îi întâlnea”. Nu-i place însă să vorbească despre părinţii lui, care sunt oameni simpli – totuşi, confidentei lui îi spune că tatăl lui ar fi un emigrant din România.

Secretul lui Madoff e să facă investitorii să vină la el

Fascinată de succesele brokerului, propune Consiliului de Administraţie de la Hadassah ca acesta să se ocupe de fondurile de investiţie de sute de milioane de dolari. Strategia lui Madoff, dezvăluie amanta sa, e aceea de a face investitorii să vină la el, nu să le propună el afaceri – motiv pentru care poată să le impună condiţii, cum ar fi aceea de a nu pune prea multe întrebări despre secretele prin care înmulţeşte banii. Cum profiturile sunt foarte mari, Hadassah acceptă condiţia acestuia – implicarea lui Maddoff într-o escrocherie de tip piramidal în 1992, dezvăluită de The Wall Street, lucrează în favoarea brokerului, întrucât justiţia nu poate dovedi participarea lui la fraudă – iar Madoff se alege cu titlul de „as în managementul portofoliului„.

Brokerul nu era un bărbat foarte înzestrat

După cinci ani, relaţia de prietenie începe să capete contururi erotice din ce în ce mai precise. Nu mai surprinde pe nimeni că, în acest context, Sheryl Winstein îi propune lui Madoff să-i gestioneze economiile: „Mă tem că n-am adunat mare lucru… oricum, mult sub pragul tău minim”, se scuză ea. Surpriza pe care o are, după ce ajunge în pat, e să descopere că amantul său are un penis foarte mic.  „Am zâmbit în sinea mea, întrebându-mă câţi dintre cei care sunt socotiţi mari scule pe nemiloasa piaţă de capital, caută practic să-şi compenseze nişte dimensiuni fizice minuscule.”

Citește continuare articolului în România Liberă.