Islanda mult prea umanului detectiv Erlendur ridică ştacheta ororilor şi a misterelor, iar Seria Neagră devine tot mai neagră… Gazeta Sporturilor și Editura Trei vă invită miercuri, 23 februarie, să exploraţi „Oraşul Borcanelor” şi partea întunecată din ADN-ul nordic. Pentru pofiticioși, am ales un fragment mai ”cerebral” din romanul islandezului Arnaldur Indridasson:

 

  

  

Erlendur se uită plin de uimire la patologul care ţinea inima lui Holberg şi o examina. Îl privi cum manevrează muşchiul mort de parcă nimic nu putea fi mai natural pe lumea asta.

— E o inimă puternică, vorbi mai departe patologul. Ar mai fi putut să pompeze câţiva ani buni, ar fi putut să‑l ducă pe proprietarul ei la peste o sută de ani.

Patologul puse inima înapoi pe tăviţa de metal.

— E ceva destul de interesant în legătură cu acest Holberg, deşi nu l‑am examinat în mod special în acest sens. Probabil că vrei să fac acest lucru. Are diverse simptome moderate ale unei anumite boli. Am găsit o mică tumoră pe creier, o tumoră benignă care i‑ar fi dat ceva bătăi de cap, şi e şi un café au lait pe piele, mai ales aici sub braţe.

Café au lait? zise Erlendur.

Café au lait se numeşte în textele de specialitate. Seamănă cu nişte pete de cafea. Ştii ceva în legătură cu asta?

— Chiar nimic.

— Voi găsi fără îndoială mai multe simptome atunci când mă voi uita mai îndeaproape la el.

— S‑a vorbit despre acest café au lait şi în privinţa fetei. A dezvoltat o tumoră pe creier. Malignă. Ştiţi ce este această afecţiune?

— Vorbim despre o afecţiune genetică?

— Nu ştiu.

   

  

 

Patologul se duse la masa pe care zăcea Audur.

— Ai auzit povestea despre Einstein? întrebă el.

— Einstein? zise Erlendur.

— Albert Einstein.

— Ce poveste?

— O poveste ciudată. Adevărată. Thomas Harvey? Nu ai auzit de el? Era un patolog.

— Nu.

— Era de gardă atunci când a murit Einstein, continuă patologul. Un tip ciudat. A făcut autopsia, însă pentru că era Einstein nu a rezistat şi i‑a deschis capul şi s‑a uitat la creier. Şi a făcut mai mult decât atât. A furat creierul lui Einstein.

Erlendur nu zise nimic. Nu putea pricepe ce voia să spună patologul.

— L‑a luat acasă la el. Impulsul acela ciudat de a aduna lucrurile pe care le au unii oameni, mai ales atunci când e vorba de oameni celebri. Harvey şi‑a pierdut slujba când a fost descoperit furtul şi de‑a lungul anilor a devenit o figură misterioasă, o legendă chiar. Tot felul de poveşti au circulat despre el. A ţinut întotdeauna creierul la el acasă. Nu ştiu cum a reuşit să facă asta. Rudele lui Einstein au încercat mereu să recupereze creierul de la el, însă în zadar. În cele din urmă, la bătrâneţe, s‑a împăcat cu rudele şi a decis să le returneze creierul. L‑a pus în portbagajul maşinii şi a condus de‑a lungul Americii până la nepotul lui Einstein în California.

  

Citind romanele lui Arnaldur Indriðason am descoperit un autor excelent, al cărui univers m-a făcut să parcurg textele lui cu aviditatea cu care am citit în urmă cu două decenii romanele lui Mario Vargas Llosa. Logic şi consistent, cerebral şi bine structurat, nu am nici o îndoială că e vorba de un autor de raftul întîi.  

– Bogdan Suceavă, ”Timpul” via LiterNet.

 

— E adevărată chestia asta?

— Adevărată ca lumina zilei.

— Şi de ce îmi spui asta? întrebă Erlendur.

Patologul ridică cearşaful de pe trupul copilei şi privi sub el.

— Îi lipseşte creierul, zise el, şi expresia de nonşalanţă îi dispăru de pe chip.

— Ce?

— Creierul, zise patologul, nu e acolo unde ar trebui să fie.