Striptease politic

„Ce femeie”, îşi spuse Ahmed plecând de lângă ea.

E limpede că până şi pe el îl uimeau fără încetare turcoai­cele. Asistase într-o zi la perfomanţa unei artiste video care îl paralizase cu forţa şi cu îndrăzneala ei. Înaintase pe scenă îmbrăcată cu o burqa neagră. În spatele ecranului, defila un montaj de ştiri de război. Din Afghanistan sau din Irak. Violenţa imaginilor făcu loc unui amestec de fo­tografii de pe străzile unui oraş din Orientul Mijlociu. Nu mai era război, dar nici pace. Ea şi-a scos burqa şi a apărut cu un văl care îi descoperea — îi deschidea? — ochii. Fil­mul arăta atunci oraşe animate, masculine, pe care ni le imaginam zgomotoase, deşi nu era niciun sunet. Această tăcere de pe scenă era cea a femeii, înfăşurată până la glezne într-o redingotă lipsită de graţie, cu o eşarfă legată strâns în jurul feţei.

Fragment din:

Pe ecran, imaginile încetineau, vitri­nele magazinelor invitau la cheltuieli şi la cochetărie. Pe scenă, realizatoarea se transformase într-o musulmană elegantă, cu o eşarfă multicoloră care îi acoprea numai părul, strâns într-un coc în formă de obuz. Apoi, ea şi-a scos redingota şi eşarfa pentru a se preschimba în „exe­cutive woman“, taior roşu, cămaşă albă, părul lăsat liber: turcoaica republicană laică. Imaginile video se accelerau din nou: publicitatea de multiplicat trupul femeii, impu­nea canoanele frumuseţii şi reuşitei sociale, machiajul, talia, regimul de slăbire, seducţia: superfemeia occiden­tală închisă în propria-i imagine. Pe scenă, artista nu mai era decât într-un babydoll provocator. Publicitate pentru lenjerie de corp, copertele revistelor porno, prostituţia încheiau imaginile video. Artista era goală pe scenă, din nou prizoniera propriului trup. Cercul era închis.

Privirea bărbaţilor şi imaginea răsfrântă de societate condamnau oare femeile, pentru totdeauna, la închisoare pe viaţă în eternitate? Ahmed nu mai văzuse niciodată un performance de un pesimist atât de pătrunzător şi de un cinism atât de coroziv. Artista inventase striptease-ul politic. În câteva minute totul era spus. Cel mai impresionant era că această constatare venea de la o turcoaică. Iată un program care ar trebui să le deschidă ochii francezilor asupra islamului şi a femeilor din Turcia. Dar, în fond, nu era surprinzător. Turcoaicele nu aveau nevoie să călătorească, nici să privească foarte departe ca să înţeleagă şi să simtă toate aceste contradicţii. Ele le trăiau în ţara lor şi în ele, în viaţa de zi cu zi.

 

Ei s-ar fi mulţumit bucuroşi cu un kebab și puțin ayran…

La masa funcţionarilor Ministerului Culturii, ambi­anţa era în mod evident stânjenitoare. Nevorbind nicio altă limbă decât anatoliana, stupefiaţi de-a dreptul de atâta lux, ei s-ar fi mulţumit bucuroşi cu un kebab şi pu­ţin ayran în Arondismentul al X-lea.

 

Aşa că răsuflară uşu­raţi când îi văzură venind pe aceşti compatrioţi cunoscă­tori într-ale artei franceze de a trăi. Ajutaţi de comisarul francez, care se descurca destul de bine în turcă, Sinan şi Ahmed au făcut-o pe tălmacii şi i-au orientat în arcanele meniului, care le propunea în mod providenţial miel cu miere, pentru care toţi mesenii au optat fără nicio ezitare. Sinan se întoarse spre vecinul lui, care ceruse discret o carafă uriaşă de suc de portocale, demnă de Antalya, în locul sticlei de vin rămasă neatinsă, şi-l întrebă:

— E prima dumneavoastră vizită în Franţa, aşa-i, Inan Bey? V-aţi bucurat până acum de Paris, aţi putut vizita vreo expoziţie ori vreun muzeu de când aţi venit?

Inan Bey îi răspunse uşor înţepat:

— Da, într-adevăr, e prima mea vizită la Paris. Din păcate, suntem aici pentru prea puţin timp şi nu avem vreme să descoperim oraşul. Dar am văzut totuşi o mare expoziţie a acelui pictor american care făcea serigrafii cu kilometrul şi fotografia întruna oamenii. Cu toată sinceritatea, mi s-a părut cam rebarbativ. Nu văd niciun interes în a reproduce la infinit aceleaşi feţe în culori diferite. Se cheamă pop art, fie, dar pentru mine e de-a dreptul artă decadentă. Nu sunt cu orice preţ împotriva imaginilor precum aceşti iconoclaşti bizantini care au distrus reprezentările religioase de la Sfânta Sofia, dar ce poate fi creativ într-o reproducere la infinit a imaginilor surprinse cu un aparat de fotografiat?

Aprobându-şi servil şeful, vecinul lui (încântat de propria-i perspicacitate) adăugă totuşi că portretele lui Ségolène Royal erau foarte reuşite! Întrebându-se pe care dintre celebrităţile fotografiate de Warhol putuse s-o con­funde funcţionarul anatolian cu rivala perdantă a preşe­dintelui Sarkozy şi abţinându-şi cu greu râsul nebunesc care-i bufnea, Sinan şi Ahmed constataseră răsuflând uşuraţi că, preocupat cu degustarea excelentului vin de Saint-Emilion care le fusese servit, comisarul francez nu auzise, din fericire, nimic.

Şi când te gândeşti că avea să clădească un program cultural cu oameni ca aceştia!

Fragment din Operaţiunea Serüven. Doi diplomaţi turci în Franţa,

de Stanislas Pierret, Arnaud Littardi