Tag Archive: arheologie



Xavier-Marie Bonnot, doctorand și pasionat de istorie, a studiat sociologia și apoi a obținut un master în literatura franceză.

Cu așa un rezumat al realizărilor academice nu e de mirare că toate cele trei domenii se regăsesc în romanul său Țara uitată de timp, unde cititorul ajunge să fie purtat fără voie prin lumea contemporană aparținând Marsiliei și cea a istoriei aparținând papuașilor aflați în prag de creștinare, cele două întretăindu-se ca brațele unui râu care se revarsă în cele din urmă, odată cu deznodământul, în Papua Noua Guinee de azi.

Bonnot îl aduce în scenă pe Michel de Palma, personajul său fetiș, un polițist atipic aflat în pragul retragerii din cadrul poliției, pasionat de operă și mare amator de artă, antrenat în soluționarea unei crime bizare. Cu cât acesta se avântă mai mult în anchetă cu atât pătrunde mai mult într-o lume exotică, a papuașilor și a artefactelor aparținând vânătorilor de capete.

Țara uitatăUnul dintre ochi este sculptat plecând dintr-o spirală, celălalt alcătuieşte o gaură perfect rotundă. Tuşe de vopsea neagră, fine ca nişte tatuaje, pleacă de la baza nasului şi de la colţurile buzelor, urcând în ample motive sinuoase până la marginea de sus a frunţii. Kaïngara îl lămureşte că liniile negre amintesc de vârtejurile fluviului Sepik, locul unde se odihnesc duhurile. Partea din spate a craniului e împodobită cu păr negru, des, atent pieptănat.

Pornind de la cadavrul a cărui față este ascunsă de o mască tribală, rana fatală produsă de un obiect necunoscut și citatul subliniat din cartea lui Freud, de Palma începe să pună cap la cap puținele indicii pe care le are (…)

     

Citește continuarea recenziei pe BookBlog.ro.

    


Arheologii continuară să sape şi în dimineaţa care urmă descoperirii oaselor. Poliţiştii care patrulaseră în zonă în acea noapte le arătară locul unde Erlendur scosese la iveală mâna şi Skarphédinn se înfurie când văzu cum dăduse Erlendur pământul deoparte. ”Amatori afurisiţi”, fu auzit bodogănind în barbă până după prânz. Pentru el, săpăturile erau un ritual sacru, în care solul era dat deoparte strat cu strat, până ce povestea tuturor lucrurilor îngropate ieşea la lumină şi secretele erau date în vileag. Fiecare detaliu conta, era posibil ca fiecare pumn de pământ să conţină probe vitale şi escrocii puteau distruge date importante.

Predică toate acestea lui Elínborg şi lui Sigurdur Óli, care nu greşiseră cu nimic, în timp ce dădea ordine echipei sale. Lucrul progresa foarte încet după aceste metode arheologice migăloase. De‑a lungul şi de‑a latul zonei fuseseră întinse funii care marcau zonele potrivit unei anumit sistem, cunoscut numai de ei. Era foarte important ca scheletul să rămână în aceeaşi poziţie în timpul săpăturilor; ei se asigurară că mâna nu se mişcă nici măcar cu un centimetru în momentul în care îndepărtară cu o perie pământul de pe ea şi cercetară fiece firicel de pământ.

  

   

 

De ce iese mâna asta din pământ? îl întrebă Elíborg pe Skarphédinn, oprindu‑l în momentul în care trecea în goană şi cu un aer preocupat pe lângă ea.

— Imposibil de spus, zise Skarphédinn. În cel mai rău caz, persoana care zace acolo ar fi putut fi în viaţă atunci când a fost acoperită cu pământ şi a încercat să opună o oarecare rezistenţă. A încercat să dea pământul deoparte şi să iasă la suprafaţă.

— În viaţă! gemu Elínborg. Să iasă la suprafaţă?

— Nu e obligatoriu să fi fost aşa. Nu putem exclude ca mâna să fi ajuns în acea poziţie în momentul în care trupul a fost băgat în pământ. E prea curând ca să spunem ceva în legătură cu asta.

Sigurdur Óli şi Elínborg fură surprinşi că Erlendur nu îşi făcu apariţia la locul săpăturilor. Ciudat şi imprevizibil cum era, ei îi cunoşteau şi fascinaţia pentru cazurile de persoane dispărute, din trecut şi prezent, iar scheletul îngropat ar fi putut foarte bine să fie cheia unei dispariţii vechi pe care i‑ar fi făcut plăcere să o scoată la lumină din documentele îngălbenite de vreme. Pe la amiază, Elínborg încercă să‑i telefoneze acasă şi pe mobil, însă în zadar.

Pe la ora două, telefonul lui Elínborg sună.

— Sunteţi acolo? spuse o voce gravă la telefon, iar ea o recunoscu pe dată.

— Unde eşti?

— Am întârziat. Sunteţi la săpături?

— Da.

— Poţi vedea tufişurile? Cred că sunt coacăzi. La vreo treizeci de metri la est de fundaţie, aproape în linie dreaptă, înspre sud.

Tufişuri de coacăzi?

  

«Liniştea mormântului e cel mai bun roman poliţist pe care l-am citit vreodată.»

– Bogdan Suceavă

 

  

Elínborg se uită cruciş căutând cu privirea tufişurile.

— Da, zise ea. Le văd.

— Au fost plantate mai demult.

— Da.

— Verifică de ce. Dacă a locuit cineva acolo. Dacă a fost o casă acolo în vremuri îndepărtate. Du‑te la Biroul de Urbanism şi fă rost de nişte planuri ale zonei, chiar fotografii aeriene dacă au. Probabil va trebui să cauţi nişte documente de la începutul secolului până în 1960 cel puţin. Poate chiar mai târziu.

— Crezi că a fost o casă pe dealul de acolo? zise Elínborg, privind în jurul ei. Nu încercă să‑şi ascundă neîncrederea.

— Cred că trebuie să verificăm. Ce face Sigurdur Óli?

Arnaldur Indridason (n. în 1961 la Reykjavík) a lucrat mulţi ani ca jurnalist şi critic de film. ”Oraşul Borcanelor”, primul său roman, a câştigat Nordic Crime Novel Award. De aceeaşi recunoaştere s-a bucurat şi al doilea, ”Liniştea mormântului”, premiat cu prestigiosul CWA Gold Dagger Award.

— Răsfoieşte dosarele cu persoane dispărute începând cu Al Doilea Război Mondial încoace. Te aştepta. Zicea că ţi‑ar plăcea aşa ceva.

— Am vorbit cu Skarphédinn chiar acum şi mi‑a spus că‑şi aminteşte că a existat o tabără militară acolo, pe partea cealaltă, spre sud, în Grafarholt, în timpul războiului. Unde se află acum terenul de golf.

— O tabără militară?

— O tabără britanică sau americană. Militară. Cu cazărmi. Nu şi‑a putut aminti cum se numea. Trebuie să verifici şi asta. Verifică dacă britanicii au anunţat dispariţia cuiva din tabără. Sau americanii care au preluat tabăra de la ei.

Britanicii? Americanii? În timpul războiului? Ia stai puţin, de unde să aflu asta? întrebă Elínborg cu suprindere. Când au preluat americanii tabăra de la ei?

— În 1941. Ar fi putut fi o magazie de provizii. Oricum, asta e ceea ce crede Skarphédinn. Apoi, mai e chestiunea cabanelor de pe dealul dimprejur. Dacă vreo persoană care să aibă legătură cu ele, ar putea fi dispărută. Chiar dacă e vorba numai de poveşti sau de bănuieli. Trebuie să vorbim cu proprietarii cabanelor de acolo.

— Cam multă muncă pentru nişte oase vechi, zise Elínborg cu iritare, lovind cu piciorul pietrişul fundaţiei în care se afla. Tu ce faci? întrebă ea apoi, pe un ton aproape acuzator.

Asta‑i treaba mea, zise Erlendur şi închise.

Fragment din

Liniştea mormântului

de Arnaldur Indridason

  


În primăvară, o bloggeriță îndrăgostită de Marc Levy se mâniase foc după ce terminase de citit romanul Prima zi al lui Marc Levy:

Cu sinceritate va anunt, ca desi dupa o lectura absolut fascinanta, alerta si relaxanta, ma trezesc la sfarsit de pagini ca nu mai sunt… pagini!!! Cu alte cuvinte nu am inteles nimic! Pare a fi un film care se termina brusc, urmand sa ne lase sa asteptam cu sufletul la gura o continuare, un soi de “reloaded” sau “reincarneted”…  

Vestea bună e că tocmai a sosit noul Levy, ”reîncărcat”/”reîncarnat”. Continuarea romanului ”Prima zi” se cheamă, cum altfel?, Prima noapte.  

Adrian, astrofizicianul obsedat de nașterea Universului, crede că a pierdut-o pe vecie pe iubita sa Keyra, arheoloaga aflată în căutarea urmelor primului om de pe Pământ, dar lucrurile sunt ceva mai încâlcite. 

Prima noapte debutează cu o misivă care vă introduce în ”atmosferă” mult mai bine decât aș putea eu s-o fac:

 

 

Numele meu este Walter Glencorse şi sunt Directorul Administrativ al academiei Regale de Ştiinţe din Londra. L‑am întâlnit pe Adrian acum vreun an, când a fost repatriat de urgenţă de pe situl astronomic Atacama, din Chile, unde explora cerul, în căutarea stelei originare.

Adrian este un astrofizician de mare talent şi, în răstimp de câteva luni, am devenit prieteni în adevăratul sens al cuvântului.

Deoarece el nu visa decât un singur lucru — să‑şi continue lucrările privind originea Universului —, iar eu mă aflam într‑o situaţie profesională cum nu se poate mai dificilă — bugetul pe care îl gestionam fiind la pământ —, l‑am convins să se prezinte în faţa unei fundaţii ştiinţifice care organiza, la Londra, un concurs încununat cu un premiu generos. (…)

Câştigătorii concursului n‑am fost noi: premiul i‑a fost atribuit unei tinere arheologe, pe cât de impetuoasă, pe atât de hotărâtă. Ea conducea lucrările de săpături în Valea Omo, din Etiopia, când o furtună de nisip i‑a distrus şantierul şi a silit‑o să se întoarcă în Franţa.

În seara când a început totul, ea se afla la Londra, ca şi noi, în speranţa că va câştiga premiul, pentru a se întoarce în Africa şi a‑şi continua cercetările cu privire la originea omului.

Neprevăzutul vieţii este straniu: Adrian o întâlnise pe Keira, tânăra arheologă, în trecut. Trăiseră o dragoste de‑o vară, dar, de atunci, nu se mai văzuseră.

Ea îşi serba victoria; el, eşecul. Şi‑au petrecut noaptea împreună, iar a doua zi, de dimineaţă, Keira a plecat, lăsându‑i lui Adrian un pandantiv ciudat, adus din Africa. Acesta era un fel de piatră găsită în craterul unui vulcan, de către un băieţel etiopian, Harry, luat sub aripa Keirei, care se ataşase profund de el.

După plecarea ei, Adrian a descoperit, într‑o noapte, pe furtună, că pandantivul avea nişte proprietăţi uluitoare. Când o lumină puternică — aşa cum este, de exemplu, fulgerul — îl traversa, acesta proiecta milioane de puncte luminoase.

Adrian a înţeles destul de iute despre ce era vorba. Oricât ar părea de uimitor, aceste puncte înfăţişau o hartă a bolţii cereşti, dar nu una obişnuită, ci un fragment de cer, o reprezentare a poziţiei stelelor aşa cum se găseau ele deasupra Pământului, cu patru sute de milioane de ani în urmă.

%d blogeri au apreciat: