Tag Archive: Apocalipsă



Razboiul ZLăsați deoparte orice prejudecăți legate de poveștile cu zombie și citiți cartea aceasta! Este impresionantă și întrece orice așteptări!

Povestea pe care ne-o oferă Max Brooks nu este un roman tipic, nu are personaje principale – sau poate că, de fapt, toate personajele care apar în Războiul Z sunt protagoniști. Cu o construcție ce aduce mai degrabă a cronică, cu memorii adunate de la zeci de supraviețuitori ai apocalipsei zombie, cu un tablou obiectiv și detaliat al unui viitor ipotetic, romanul devine atât de credibil încât nu o singură dată ai senzația că citești de fapt o istorie reală, că e imposibil ca imaginația unui om să inventeze o poveste atât de complexă și desăvârșită.

(…)

Să nu înțelegeți cumva ca romanul evoluează într-o direcție plictisitoare în care aspectele politice sau cele legate de guvernare si gestionare globală a epidemiei domină povestea sau se înalță deasupra poveștilor personale. Nici vorbă! Cartea are meritul de a te purta cu succes atât prin poveștile subiective de supraviețuire ale indivizilor cât și de a-ți prezenta situația la nivel internațional. Te pierzi in istoria fiecăruia dintre personaje, trăiești alaturi de acestea imaginându-ți – uneori fără să vrei – modul în care propria-ți viață s-ar răsturna într-o astfel de situație, apoi descoperi cât de nepregătite și neștiutoare ar fi și autoritățile în fața unei astfel de amenințări.

Și mai mult, ajungi rapid la concluzia înfiorătoare că nimeni nu ar avea unde să fugă, că nu există nici un loc sigur spre care masele de supraviețuitori să migreze, că ziua următoare nu are cum să aducă o rezolvare de Hollywood, că eroii nu sunt uneori decât oameni obișnuiți puși în situații neobișnuite și că de nenumărate ori, aceștia nu mai ajung să își spună povestea.

Citiți întreagă cronică semnată de Roxana Turcitu pe BookBlog.ro.

  

Reclame

Calendarul Lung mayaș exprimă o doctrină a Epocii Lumii, o doctrină fundamentală a tuturor culturilor care au adoptat o filosofie a timpului ciclic.

 Fragment din:Povestea anului 2012

Sfârşitul ciclului de 13 baktun este un sfârşit de perioadă şi există şi alte sfârşituri de perioadă mai mici în interiorul Calendarului Lung. Mayaşii percepeau aceste sfârşituri de perioadă ca fiind legate de ciclurile astronomice, mari sau mici, precum şi de ciclurile de viaţă ale genealogiei regale (uneori mergând până la douăzeci de generaţii de succesiuni dinastice) şi de ciclul complet de viaţă a oraşelor-stat. Sfârşiturile de perioadă de 13 baktun, din 3114 î.Hr. şi 2012 d.Hr., ar fi, în mod evident, incredibil de importante pentru străvechii mayaşi, alfa şi omega ale unui ciclu grandios al dezvăluirii umane şi cereşti.

Ce spune învățătura mayaşilor despre sfârşiturile de perioadă? Ce făceau mayașii la sfârşiturile de perioadă? Urmând o filosofie a timpului ciclic, ei considerau sfârşiturile de perioadă nu sfârşituri definitive, aşa cum le-ar vedea o filosofie a timpului linear, ci timpuri ale transformării şi reînnoirii. Inscripţiile sunt pline de rituri de sfârşituri de perioadă care implică sacrificiul şi transformarea.

Chiar şi astăzi, mayaşii moderni fac ceremonii la sfârşiturile de ciclu din interiorul calendarelor Tzolkin și Haab. Rolul fiinţelor omeneşti în aceste momente este să faciliteze în mod conştient o transformare reuşită şi o reînnoire, sacrificând de bunăvoie zgura ciclului vechi, sacrificând iluziile care nu vor fi de folos în noul ciclu.

  


Nu mai e nici sfârşitul lumii ce era odată. Grava, profunda, ontologica întrebare „când vine Apocalipsa?” a fost înlocuită cu mult mai gospodăreasca „anu’ ăsta când pică Apocalipsa?”.

Aşa că cei care îşi doresc un eveniment final de calitate superioară şi pe care să se poată baza că face ţăndări şandramaua pe care trăim trebuie să-şi caute alinarea fie în film (ăi’ de-s cinefili), fie în literatură (ăi’ de le place să citească). Romanul Totul contează! al lui Ron Currie Jr. (Pandora M, 2011) pare să satisfacă această nevoie escatologică şi, din fericire, necesităţi cu un caracter estetic mai pronunţat.
John („Junior”) Thibodeau se naşte greu, iar cartea începe cu o secţiune în care o voce omniscientă i se adresează direct, pe un ton emfatic şi atotştiutor, fetusului pe cale să vadă lumina zilei. E vocea pe care o va percepe copilul, apoi tânărul Junior în cele mai importante momente ale existenţei sale şi al cărei mesaj principal este că „pe 15 iunie, 2010, după-masa, la ora 3.44 EST o cometă desprinsă din Centura Kuiper se va izbi de Pământ cu puterea de explozie a 283.824.000 de bombe de la Hiroshima”. Cititorului cu vagi lecturi medicale i se va putea părea că urmează a ni se prezenta un caz destul de banal de schizofrenie, dar personajul se străduieşte să ne explice că nici vorbă de aşa ceva, atâta vreme cât eroul este în stare să discearnă realul de imaginar.
Indiferent care ar fi adevărul (literar), Junior pare să fie un individ ales pentru o misiune nobilă. E vorba de salvarea planetei, căci embrionul devine un copil şi apoi un tânăr superdotat, capabil să proiecteze (tot vocea, săraca) o navă spaţială gigantică, de dimensiunea oraşului Cleveland, capabilă să transporte o parte a omenirii pe o altă planetă şi s-o ferească de catastrofă. ()
   
Citește continuarea recenziei pe blogul Ce-Am-Mai-Citit.
    

Într-un an de-acum încolo planetele se vor fi aliniat, mayașii își vor fi frecat lăbuțele de bucurie, iar noi… Noi ne vom uita mai departe la desene animate și la booktrailere apocaliptice 🙂

    

 

     

”Unul din fragmentele cu Charlie Frost (din filmul ”2012”) de pe YouTube scoate la iveală felul în care teoria mea referitoare la alinierea galactică a pătruns în colţul digitalizat al culturii pop”, scrie John Jenkins în Povestea anului 2012, o poveste care nu este nicidecum atât de apocaliptică precum ați crede.

Și autorul continuă plângându-se că scenariștii ăștia hollywoodieni n-au înțeles nimic din povestea cu ”alinierea”: ”Clipind des şi atent la grafica animată, Charlie povesteşte câteva chestiuni despre 2012. ‘Şi unii spun că o aliniere a planetelor, care are loc doar o dată la 640 000 de ani, are să se întâmple’. Şi planetele sunt arătate toate aliniindu-se cu pământul şi soarele şi galaxia. Deci, alinierea este acolo, într-o formă răstălmăcită, însă totul este groaznic de eronat. Îmi amintesc când l-am corectat pe unul dintre reporteri (o doamnă) cu privire la acest fel de a înţelege alinierea galactică, iar aceasta a râs, spunând: ‘Ei bine, nu contează! Există o aliniere a ceva cu altceva’. Da, nu contează, într-adevăr”, replică amar Jenkins.

BA DA! Ba da! Totul contează! Vedeți mai jos:

  

  

    

Parodicul booktrailer v-a istorisit deja cam care e intriga din romanul americanului Ron Currie Jr. – Totul contează! Cum e să fi părintele/profesorul unui astfel de puști? Citiți mai jos un fragment din carte:

***

La un moment dat Debbie s‑a dus la baie. Când nu ne mai putea auzi, d‑na Collins mi‑a spus că şi ea îşi făcea griji pentru Junior. „E foarte morbid”, a zis, „e ciudat. Nu ştiu cum să explic, am observat doar că e foarte preocupat de apocalipsă.” Exact aşa l‑a spus, a accentuat cuvântul. „Ştiu că sună nefiresc”, a spus. „N‑am vrut să vorbesc de faţă cu soţia dumneavoastră, de frică să n‑o supăr. Dar se pare că nu se gândeşte decât la asta. La orele de desen nu desenează lucruri legate de asta. Acum două săptămâni l‑am găsit stând singur, cu spatele sprijinit de gardul terenului de joacă. Se uita lung la dealurile de dincolo de vale. L‑am întrebat dacă se simte bine şi ştiţi ce mi‑a zis? A continuat să se holbeze la dealurile alea şi la cer şi a spus: Lumea asta e atât de mare! Cum se poate rade ceva aşa de mare de pe faţa pământului?”

Preţ de o secundă, d‑na Collins a tăcut şi m‑a privit doar, apoi a izbucnit într‑un râs nervos şi a spus: „În mod normal ne‑am bucura dac‑am auzi că un copil de clasa întâi foloseşte o expresie precum «a rade de pe faţa pământului» într‑un context potrivit. Dar sunt convinsă, d‑le Thibodeau, că înţelegeţi de ce mă tulbură un fenomen de genul ăsta, nu?”

Iar eu i‑am spus: „Da, înţeleg”.

  

  

   


Mă duc la biserică în fiecare duminică pentru că ştiu că Mama se bucură dac‑o fac, şi tot de aia particip şi la pregătirile pentru Prima Comuniune. Dar nu ştiu ce să cred despre asta. Oare ce aud în capul meu e vocea lui Dumnezeu?

Dacă e Dumnezeul despre care am învăţat, cel creştin, atunci lucrurile nu se potrivesc întocmai. Sau cometa — e vorba de Armageddon? Nu se poate. N‑are cum să fie Armageddonul despre care am citit la ora de religie. Pentru că, deşi se face referire la „un munte înalt, cuprins de flăcări… aruncat în mare” în Apocalipsa Sfântului Ioan — lucru care sună cam la fel cu descrierea făcută de vocea din cap — în capitolul următor, după muntele înalt şi arzând, apare şi o armată de 200 de milioane de oameni. Din ce mi se spune, am înţeles că după impactul cometei n‑o să mai existe nimic, darămite oameni. Cineva a încurcat datele, se pare. Şi deocamdată vocea ştie mult mai multe despre lume decât Părintele Robideaux sau Sora Bernadette şi ceilalţi, care vorbesc numai despre căi misterioase şi despre dovada existenţei lucrurilor nevăzute.

Ceea ce nu înseamnă că nu‑mi place să mă duc la biserică. Îmi place. Mai puţin partea aceea în care trebuie să ne întoarcem spre oamenii din jur şi să le oferim binecuvântarea păcii în timpul liturghiei. Bărbaţilor le strângi mâna şi pe femei le îmbrăţişezi. Dacă am ghinionul să stau lângă o tanti din aia franţuzoaică cu păr de pisică pe ciorapi, mă pupă ea pe obraz, şi nici nu miroase prea bine de obicei. Simt urma umedă a rujului. Şi asta nu‑mi place deloc. Dar să stai pur şi simplu la biserică e frumos, mai ales în timpul zilelor lucrătoare când nu se face liturghie, ca ieri când m‑am dus cu Mama să ne rugăm pentru Rodney. Îmi place că e întuneric şi răcoare şi linişte, şi tot timpul miroase a tămâie de la fumul parfumat din cădelniţe. Băncile sunt aranjate în semicerc asemenea spiţelor ataşate de butucul roţii, reprezentate de altar. Unul din preferatele mele este tavanul care se sprijină pe grinzi de lemn uriaşe ce se întind de la capătul îndepărtat al bisericii până la cel mai înalt punct al său, trecând peste amvon. Am citit că genul ăsta de plan îmbunătăţeşte acustica încăperii şi felul în care se înalţă treptat, de la intrare până la altar, îţi dă senzaţia că energia emisă de congregaţie sau chiar şi de un singur om care se roagă, e adunată şi canalizată spre tavan şi de acolo spre paradis.

La asta mă gândeam atunci când am îngenuncheat în strană, lângă Mama. M‑am gândit cât îmi doresc să‑şi revină Rodney şi am încercat să‑mi canalizez gândurile astea spre punctul cel mai înalt al tavanului, spre cineva care m‑ar putea auzi. Cam asta e tot ce pot face atunci când mă rog. Speram c‑o să aud vocea în curând şi poate c‑o să‑mi spună ce‑o să se întâmple cu Rodney. Ori de câte ori îmi spune ceva despre viitor, lucrurile se întâmplă întocmai. De asta cred că spune adevărul şi atunci când prevesteşte sfârşitul lumii. Aşa am aflat şi despre felul în care şi‑a pierdut Tata degetele, despre prostituată şi bebeluşul ei, despre felul în care au murit. De asta eram convins că Rodney e dependent de droguri. Aşa am aflat ce i‑a făcut Tata Unchiului Rodney atunci când a aflat. Sunt atâtea lucruri pe care le ştiu, dar despre care nu pot spune nimic.

   
Fragment din romanul Totul contează
  
%d blogeri au apreciat asta: