Tag Archive: anxietate



Oamenii curioşi se arată gata să plonjeze într-o nouă experienţă, indiferent de cum o resimt şi de cum arată.

Nu că oamenii curioşi ar fi scutiţi de anxietate. Şi ei se tem, la fel ca restul lumii (anxietatea poate varia între aproape tot timpul şi rareori). Doar că, în loc să se concentreze pe cât de neliniştiţi se simt, curioşii au de câştigat din ceea ce fac ei cu neliniştea lor. Curioşii îşi pun în aplicarea curiozitatea şi explorează ceea ce i-a intrigat, luând cu ei în cercetare acele sentimente de nelinişte şi orice eventual disconfort.

CuriosPrin creşterea curiozităţii, ne va fi mai uşor să abordăm situaţiile dificile din viaţă. De pildă, copiilor le este adesea frică de mersul la spital – şi pe bună dreptate. Spitalele sunt pline de oameni răniţi, care gem şi sângerează pe coridoare, de asistente care umblă cu seringi mari cât o mână de bebeluş, şi de încăperi în care pulsează luminiţe ciudate, se aud piuituri stridente şi se văd tot felul de aparate ciudate. Doi cercetători din Australia s-au întrebat dacă le-ar putea diminua copiilor teama de spital, dându-le ocazia să se joace direct, prin atingere efectivă, cu diverse instrumente medicale, şi să întrebe la ce se folosesc.

Fragment din:

Ipoteza autorului studiului era simplă: copiii care sunt lăsaţi să-şi manifeste curiozitatea şi să exploreze instrumentele medicale cu aparenţă înfricoşătoare, în timpul unei vizite inofensive la spital, s-ar putea să fie mai puţin speriaţi atunci când va trebui să fie trataţi pentru o afecţiune medicală. Mai mulţi copii cu vârste cuprinse între 3 şi 5 ani au fost lăsaţi să se joace cu ochelari de unică folosinţă pentru chimioterapie, pungi de perfuzie, seringi fără ac, eprubete pentru analizele de sânge şi aşa mai departe. Copiii au pus întrebări şi au fost expuşi la oricâtă informaţie au dorit.

Unii dintre ei aveau experienţă anterioară într-un cadru medical şi au făcut paradă de cunoştinţele lor în faţa celorlalţi. „Hai să-ncercăm să scoatem apa din punga de perfuzie… uite, iese medicamentul!” Alţii au folosit dotările medicale ca să se joace: preferata tuturor a fost seringa, cu care s-au apucat să ude plantele sau să împroaşte reciproc! Autorii studiului au constatat că copiii mai curioşi (cei care au pus întrebări şi au manipulat obiectele) au învăţat mai multe despre instrumente şi proceduri, şi au făcut comentarii mai curând pozitive despre medici şi spitale.

S-a văzut clar că acei copii „aveau o curiozitate ingenuă şi voioasă în legătură cu dotările medicale”. Cu cât copiilor li se permite să exploreze şi să se joace (și sunt îndemnați în acest sens), cu atât e mai uşor să înlocuim concepţiile greşite despre pericolul dotărilor medicale şi al spitalelor cu informaţii corecte. Astfel, copiii obţin informaţii utile şi fac faţă mai bine, atunci când trebuie să fie îngrijiţi la spital.

(Fragment din Curios? de Todd Kashdan)    

 


Am scris această carte pentru că văd în cabinetul meu din ce în ce mai mulţi copii care se luptă cu anxietatea.

De asemenea, mai văd anxietate şi când vizitez şcolile, apoi aud despre mai multă anxietate a copiilor când discut cu grupurile de părinţi. Părinţii sunt, şi ei, mai anxioşi. De fapt, sintagma de „părinte elicopter“ a intrat în vocabular pe când scriam această carte. Mulţi dintre colegii mei relatează acelaşi lucru — o creştere semnificativă a numărului de copii care au venit la terapie din cauza fricii, anxietăţii, îngrijorării sau perfecţionismului. Cred că ar fi potrivit s‑o numim epidemie.

În timpul unei convorbiri cu părinţii la o şcoală elementară, am auzit despre copii cărora le era prea frică de apă ca să înoate sau chiar să facă o baie fără un enorm consum emoţional; copii prea speriaţi de a face vreo greşeală, ca să se descurce bine la şcoală; copii care nu voiau să încerce nimic nou; copii paralizaţi şi de cele mai simple alegeri, cum ar fi cu ce să se îmbrace ca să meargă la şcoală; şi copii care nu suportau să fie într‑o altă încăpere decât aceea unde se aflau părinţii, nici măcar ca să se ducă la baie.

  Nu uitați de lansarea de vineri:

poster-cohen 

 

Niciunul dintre copiii aceştia sau din familiile lor nu era înscris într‑un program de terapie — deşi eu împărţisem numeroase cărţi de vizită! O educatoare cu îndelungată experienţă mi‑a spus că, de zeci de ani, le povestea basme copiilor. Dar, de curând, în fiecare grupă avea cel puţin un copil care nu suporta să asculte poveştile, aceleaşi dintotdeauna, pentru că erau prea înfricoşătoare. O profesoară la gimnaziu mi‑a mărturisit că un părinte stăruise ca lucrările copilului să nu fie corectate cu cerneală roşie, pentru că aceasta îl făcea prea nervos.

Nimeni nu ştie de ce anxietatea infantilă este în creştere, dar printre cauzele probabile sunt competitivitatea crescută la şcoală, stresul crescut de acasă, părinţii copleşiţi şi ritmul general al vieţii. Mulţi părinţi se simt neputincioşi când copiii lor devin anxioşi, mai ales când încercările de a‑i linişti nu dau rezultat. E o luptă grea. Sunteţi frustraţi, mânioşi şi îngrijoraţi de viitorul copiilor voştri. Vedeţi cum anxietatea, frica şi îngrijorarea le limitează vieţile şi îi împiedică să fie fericiţi. Vreţi să‑i ajutaţi. Din fericire, puteţi să‑i ajutaţi, în moduri la care probabil nu te‑ai gândit niciodată.

Va exista întotdeauna loc pentru profesioniştii în sănătate mentală, mai ales în tratarea anxietăţii severe, dar lucrarea mea este destinată părinţilor, pentru a o folosi cu copiii lor. Chiar dacă aveţi un copil într‑un program de terapie, puteţi folosi aceste tehnici de joc şi de expresie emoţională acasă, în plus faţă de ceea ce se întîmplă la cabinet. Eu sunt un mare adept al terapiei — cu asta mă ocup —, dar terapiei îi lipseşte puterea relaţiei părinte‑copil, care poate fi o resursă importantă de vindecare şi schimbare. Majoritatea abordărilor anxietăţii infantile îi lasă deoparte pe părinţi, ceea ce eu cred că este o mare greşeală. Abordarea din această carte pune parentajul în centru. Sper că ea va îmbunătăţi relaţia cu copiii voştri, care ar putea fi chinuiţi de anxietate. Veţi găsi, de asemenea, un ajutor pentru propria anxietate — dacă, din întîmplare, suferiţi de aşa ceva.

Fragment din Introducerea lui Lawrence J. Cohen la cartea

Reţete împotriva îngrijorării. O abordare prin joc a anxietăţii şi fricii copiilor

 


Peggy avea un serviciu solicitant, trebuia să dea sfaturi personalului medical din diferite locuri cum să procedeze în cazurile cele mai dificile. În fiecare dimineaţă, se trezea îngrozită şi începea imediat să-şi facă griji în privinţa felului în care avea să facă faţă tuturor problemelor care o aşteptau. Simţea că i se strânge inima când se gândea că şi în viitor o aşteptau numai lucruri oribile: O, Doamne, tot timpul va fi aşa. Nu voi fi niciodată în stare să scap de asta; va continua mereu; nu voi fi niciodată liberă şi liniştită.

Cum a reuşit Peggy să procedeze altfel după ce a făcut cursul de concentrare asupra prezentului?

La început, şi-a focalizat atenţia asupra corpului chiar înainte să se ridice din pat. A devenit conştientă de senzaţiile de tensiune din stomac şi de rigiditatea întregului trup, de parcă ar fi opus deja rezistenţă. Apoi, s-a focalizat asupra sentimentelor: groază, teamă, anxietate. Atunci a conştientizat câte de neplăcute erau, cât le ura şi ce mult dorea să scape de ele, şi scoţând un oftat, şi-a dat seama că o storceau de puteri. În acelaşi timp, şi-a dat seama că era absolut imposibil să rezolve aceste probleme sau măcar să le atenueze pentru mai mult timp.

Exercitii de meditatiePrin cultivarea concentrării asupra prezentului, Peggy a descoperit că atunci când îşi lărgea sfera atenţiei pentru a cuprinde întreaga trăire din acel moment, reuşea să distingă patru aspecte diferite ale acesteia:

(1) senzaţii neplăcute în corp;

(2) sentimente neplăcute, ca teama şi groaza;

(3) gânduri negative despre sentimente, neexprimate înainte; şi

(4) griji axate pe problemele specifice ale zilei.

Fragment din:

Inspirată de această perspectivă mai largă, Peggy a făcut o schimbare radicală în modul de a gestiona dificultăţile. În loc să lupte împotriva imaginilor temute din viitor, ce luau naştere din toate grijile pe care şi le făcea, Peggy s-a orientat asupra realităţii prezente şi a trăirilor pe care le simţea în momentul de faţă şi cărora trebuia să le facă faţă. Şi-a dat seama că nu era pur şi simplu în stare să deţină controlul asupra grijilor – acestea apăruseră deja în timpul somnului – şi că, cu cât îşi frământa mai mult mintea să le rezolve, cu atât era mai încordată.

În urma acestor revelaţii, Peggy a început să practice o metodă concepută chiar de ea. În fiecare dimineaţă, se trezea cu hotărârea de a înfrunta orice o aştepta în acea zi. Întâmpina groaznicul nod din stomac şi gât, recunoscând pe deplin cât de rău se simţea: „Iată-te; te văd.” Apoi, fără să fugă sau să încerce să-l evite, cerceta acest sentiment groaznic ca pe un sentiment oarecare. Cum era? Ce alte sentimente îl însoţeau? Recunoştea că prezenţa acestui sentiment însemna că era ceva pe undeva pe care îl percepea ca pe o ameninţare. Dar aici era marea schimbare, nu o mai îngrijora în ce consta ameninţarea. Nu mai încerca să rezolve o situaţie dificilă şi ameninţătoare pe care şi-o imagina în viitor. În schimb, cea mai mare grijă a ei de acum era să răspundă mai conştient şi mai înţelegător situaţiei din prezent în care se simţea ameninţată. Odată cu această schimbare, a recunoscut şi că avea nevoie mai degrabă de bunăvoinţă şi înţelegere faţă de sine, decât de modul analitic de a rezolva o problemă – Nu ai nevoie să ştii ce treburi te aşteaptă azi – acestea nu contează. Tot ce contează sunt bunăvoinţa şi înţelegerea faţă de sine.

Dacă ar fi avut timp, ar fi înconjurat acel sentiment groaznic cu bunăvoinţă, ar fi respirat ”în” el conştientizându-l cu înţelegere, nu ca să scape de el într-un mod inteligent, ci pentru a-şi extinde bunăvoinţa în toate aspectele trăirii sale. Deseori, atunci când conştientiza sentimentul prin respiraţie, i se aşternea în faţa ochilor o imagine în care acest sentiment groaznic părea o stâncă de pe plajă, înconjurată încet de apă, pe care valurile o atingeau cu blândeţe şi căldură. Efectul era că se toceau părţile tăioase ale stâncii şi ale senzaţiilor trupeşti care însoţeau acel sentiment îngrozitor, reducându-li-se dimensiunile. Sentimentul nu dispărea neapărat, dar nu se mai afla în centrul preocupărilor ei şi nu mai trebuia să se lupte cu el până la ultima suflare.

  


Descoperirea fiinteiAm descoperit cu surprindere că dacă am putea să-i ajutăm pe pacienții grav afectați de anxietate și de depresie să se focuseze pe un punct din viitor, în care vor exista separat de depresie și anxietate, bătălia ar fi pe jumătate câștigată.

Fragment din:

Esența depresiei grave și a anxietății severe constă în faptul că acestea ne înghit cu totul, că sunt resimțite ca universale, potrivit expresiei lui Minkowski. Dar întrebarea care se pune este: Ce va simți acest pacient în momentul în care se va fi terminat ora de curs cu acea clasă de care se temea atât de mult sau în clipa în care se va fi încheiat ședința aceea cu șeful care-l băga în sperieți? Această focusare asupra unui punct temporal în afara depresiei și anxietății îi oferă pacientului o deschidere, o vedere de deasupra, ca să spunem așa. Și aceasta ar putea sparge lanțurile anxietății și depresiei, aducând o acalmie și o nouă speranță în viața pacientului.

Dacă noi, psihoterapeuții, am uitat de dimensiunea temporală, fiind prea ocupați cu conținutul depresiei sau al anxietății, poeții desigur că n-au uitat-o, ei fiind astfel mult mai aproape de experiențele existențiale concrete. În celebrele versuri din Macbeth, personajul lui Shakespeare este profund afectat de depresie: el nu se preocupă însă de crimă (adică de ”conținutul” care-i definește starea), ci de dimensiunea temporală:

Dar mâine și iar mâine, tot mereu,

Cu pas mărunt se-alungă zi de zi,

Spre cel din urmă semn din cartea vremii

Și fiecare ”ieri” a luminat

Nebunilor pe-al morții drum de colb.


Săptămâna PSI vă propune joi în 6 orașe universitare discuții despre anxietățile copiilor și poveștile vindecătoare, despre anorexie și stima de sine, despre cuplu și umanul din psihoterapie.

Toate prezentările au loc la Librăriile Cărturești, de la ora 18. În întreaga săptămână aveți reduceri de 25% la cărțile de psihologie de la Trei în toată rețeaua Cărtureștilor.

Iată și programul:

  • 101 povesti adultiIași (Palas): Profesorul universitar și formatorul în terapie ericksoniană Ion Dafinoiu revine la Săptămâna Psi cu o temă de interes și pentru psihologi, dar poate și pentru părinții de adolescenți: Anorexia. Criterii de diagnostic și psihoterapie. (O carte esențială pentru acest domeniu este volumul psihanalistului Vladimir Marinov – Anorexia, o stranie violență)
  • Constanța: Despre Povestea poveștii ca psihoterapie va discuta psihologul Marinela Pocora. Ultima cartea a editurii pe această temă este 101 povești vindecătoare pentru adulțide celebrul psihoterapeut australian George Burns
  • Arad: Psihoterapeută și conferențiar universitar, Roxana Maier invită cuplurile arădene la negociere și reflecție. Titlul dezbaterii: Relația de cuplu, de la proiect la realizare.
  • Brașov: Formată în psihodramă și în psihterapie pozitivă, Laura-Teodora David va lămuri o temă mult vehiculată în presă și despre care există destule neînțelegeri: Stima de sine – atunci când mintea și inima își dau mâna.
  • Cluj (Iulius Mall): Specializată în terapii comportamentale, Anca Dobrean va discuta despre Anxietatea la copii. Ce este și cum putem s-o controlăm.
  • București (Verona): Psihiatru format în analiză tranzacțională, Eugen Hriscu va vorbit despre Psihoterapiile umaniste și umanul din psihoterapie. 

   


Săptămâna PSI vă propune luni în 6 orașe universitare teme extrem de diverse: de la iubirea pe internet la validarea psihoterapiei și la moștenirea psihică peste generații.

Toate prezentările au loc la Librăriile Cărturești, de la ora 18. Și, nu uitați, în toată săptămâna aveți reduceri de 25% la cărțile de psihologie de la Trei în întreaga rețea a Cărtureștilor.

 

  • București (Verona): Psihoterapeut de orientare ericksoniană și administrator al site-ului Psihoterapie.net, Dorin Victor Vasile vă așteaptă la o discuție despre Iubirea pe internet sau arta de a fi singur.
  • Cluj-Napoca (Iulius Mall): Ce este psihoterapia validată ştiinţific? Va răspunde la întrebare unul dintre liderii cercetării psihologice din România, terapeutul de orientare cognitivă Daniel David.
  • Timișoara (Mercy): De la frică la atacul de panică. Despre această trecere adesea insesizabilă va discuta specialistul în psihoterapie analitic-existențială Ali Baeram.
  • Iași (Palas): Psihosexologul Bebe Mihăescu va discuta despre o temă contraintuitivă: Universul sexual al copiilor.
  • Brașov: Terapeut și cercetător în psihologie, universitarul Bogdan Tudor Tulbure vă va aduce ultimele noutăți din științele minții – va prezenta cum arată Psihoterapia cogntiv-comportamentală azi.
  • Constanța: Specializată în psihanaliza familiei, Carmen Damian va atinge o temă de larg interes: Relaţii familiale şi transmitere generaţională.

   


Prietena mea, Carla, m-a sunat să-mi ceară ajutorul în pri­vin­ţa fe­ti­ţei ei, Isa­do­ra, care, la un­spre­ze­ce luni, su­fe­rea de o an­xie­ta­te de se­pa­ra­re ex­tre­mă.

   

Ţipa chiar şi la gân­dul de a fi lă­sa­tă cu alt­ci­ne­va în afa­ră de mamă, in­clu­siv cu ta­tăl sau cu bu­ni­ca ei, pe care îi iu­bea. Plân­gea tot tim­pul cât lip­sea mama, nu doar câ­te­va mi­nu­te. I-am spus Car­lei că voi mer­ge să le dau o mână de aju­tor. Ea ru­ga­se pe ci­ne­va să se ocu­pe o vre­me de bă­ia­tul ei mai mare; la în­ce­put am dis­cu­tat câ­te­va mi­nu­te, în timp ce Isa­do­ra şe­dea pe po­dea şi-mi arun­ca pri­viri pre­ca­u­te.

Am su­ge­rat să ve­dem ce se în­tâm­plă dacă în­cerc s-o iau în bra­ţe pe Isa­do­ra. Ca şi cum m-ar fi în­ţe­les, fe­ti­ţa a în­ce­put să se fo­ias­că şi să se cea­ră în bra­ţe­le ma­mei. I-am fă­cut semn Car­lei s-o ia în bra­ţe, iar Isa­do­ra s-a agă­ţat strâns de ea, arun­cân­du-mi o pri­vi­re mâ­nioa­să foc. Am în­tins mâna şi am atins foar­te uşor, abia per­cep­ti­bil, blu­za Isa­do­rei. Fe­ti­ţa a în­ce­put să plân­gă; a plâns tare, vre­me de o ju­mă­ta­te de oră sau mai mult, cu ca­pul în­gro­pat la piep­tul Car­lei. Din când în când ri­di­ca pri­vi­rea, mă ve­dea că-i ating în con­ti­nua­re blu­za şi-şi re­lua plân­sul. Pă­rea să-şi îm­pin­gă mama cu o mână şi să se aga­ţe de ea cu cea­lal­tă — un ti­par foar­te des în­tâl­nit.

I-am su­ge­rat Car­lei să în­cer­ce în con­ti­nua­re să inițieze un con­tact vi­zu­al cu Isa­do­ra şi să-i vor­beas­că pe un ton blând. Car­la a spus că fe­ti­ţa nu plân­ge nici­o­da­tă în fe­lul aces­ta cu ea şi că pro­ba­bil asta se în­tâm­plă în lip­sa ei. I-am spus: „Nu chiar. De data asta are po­si­bi­li­ta­tea să te aibă şi să nu te aibă în ace­laşi timp, ceea ce se de­o­se­beş­te foar­te tare de a fi cu tine sau a fi pă­ră­si­tă de tine“.

  

REMINDER: Faceți cunoștință cu autorul !

Editura Trei și Parentime vă invită MÂINE (joi, 4 octombrie, ora 18.00), în libraria Cărturești -Verona, la evenimentul de lansare a cărții: Rețete de jocuri.

  

Ve­deţi, în cea mai mare par­te a tim­pu­lui, Isa­do­ra fie era cu mama şi to­tul era bine, fie fără mama şi to­tul era groaz­nic. Nu pu­tea să ob­ser­ve alţi oa­meni, nici mă­car pe cei de care era apro­pia­tă, dacă mama nu era în preaj­mă. Nu pu­tea să vadă de­cât că nu e mama. Cu nimeni alt­ci­ne­va nu se cui­bă­rea în bra­ţe ca să plân­gă, des­căr­cân­du-şi sen­ti­men­te­le de du­re­re, ci se îm­po­tri­vea la ori­ce ali­na­re şi ţipa. Când eu am tras-o foar­te blând de blu­ză, în­de­păr­tând-o pu­ţin de mamă, Isa­do­ra pu­tea s-o aibă pe mama în con­ti­nua­re şi, tot­o­da­tă, să-şi des­car­ce fri­ca des­păr­ţi­rii de ea.

Spre sfâr­şi­tul re­pri­zei de plâns am în­tre­bat-o pe Car­la care cre­de că e mo­ti­vul la­cri­mi­lor. Mi-a po­ves­tit cum, la scurt timp după naş­te­re, la spi­tal, Isa­do­ra a fost lua­tă de lân­gă ea pen­tru o pro­ce­du­ră me­di­ca­lă. Po­ves­tind, Car­la a în­ce­put să plân­gă, iar Isa­do­ra s-a oprit din plâns ca să pri­veas­că la­cri­mi­le ma­mei — alt ti­par des în­tâl­nit. Ţi­nând-o strâns în bra­ţe, Car­la i-a spus cât de mult o iu­beş­te, cât de fri­că i-a fost la spi­tal şi cât de greu îi vine s-o dea alt­cui­va în bra­ţe. După ce s-au oprit amân­două din plâns, au ră­mas în­tr-o îm­bră­ţi­şa­re foar­te re­la­xa­tă, pri­vin­du-se adânc în ochi.

Isa­do­ra chiar s-a ui­tat la mine cu afec­ţiu­ne, deşi încă nu voia să vină la mine. Când i-am atins ia­răşi blu­za, s-a mul­ţu­mit să lase ca­pul pe umă­rul ma­mei şi să mă pri­veas­că vi­să­toa­re. În vi­zi­te­le ul­te­rioa­re însă şi de atunci în­co­lo, s-a pur­tat foar­te afec­tu­os cu mine, lă­sân­du-se dez­mier­da­tă. An­xie­ta­tea de se­pa­ra­re i s-a re­dus de atunci sem­ni­fi­ca­tiv şi Isa­do­ra n-a mai ur­lat când era lă­sa­tă cu ta­tăl sau cu bu­ni­ca.

Aceas­tă oră de plâns n-a fost în nici­un caz joc, în sen­sul dis­trac­ţiei — şi to­tuşi, în­tr-un fel, a fost joc. M-am ju­cat că o des­prind de mamă, în loc s-o iau de lân­gă ea cu ade­vă­rat.

  

Fragment din cartea Rețete de jocuri  

   



Aşa cum am vă­zut, co­piii abor­dea­ză de­se­ori în joc te­me­le im­por­tan­te pen­tru ei.

În cea mai mare par­te din timp, acest lu­cru se în­tâm­plă spon­tan şi au­to­mat. De fapt, s-ar pu­tea să nu re­u­şiţi să pu­neţi ca­păt unei teme, chiar dacă v-aţi să­tu­rat de ea — de exem­plu, umo­rul „de toa­le­tă“, agre­si­vi­ta­tea sau po­veş­ti­le de dra­gos­te. Al­te­ori însă, o temă im­por­tan­tă poa­te fi evi­ta­tă sau ne­gli­ja­tă, iar adul­tul poa­te să re­a­ni­me jo­cul prin in­tro­du­ce­rea ei.

Nu ui­taţi s-o fa­ceţi cu de­li­ca­te­ţe — ca de fie­ca­re dată când pre­luaţi con­du­ce­rea în joc. Dacă o temă in­tro­du­să de voi nu duce ni­că­ieri, aban­do­naţi-o. Aceas­tă idee e si­mi­la­ră cu teh­ni­ca te­ra­pe­u­ţi­lor, care spun: „N-ai vor­bit de­loc în ul­ti­ma vre­me de­spre mama ta…“

Fragment din:

Cu co­piii e şi mai uşor. După câ­te­va luni de te­ra­pie am aflat că Ra­mon, clien­tul meu de zece ani, avea pro­ble­me cu dor­mi­tul în pro­priul pat. El nu men­ţio­na nici­o­da­tă su­biec­tul. Ne ju­cam cu per­ne, aşa că am in­ven­tat un joc, spu­nând că tre­buie să am per­ne­le ca să mă simt în si­gu­ran­ţă şi să adorm. Jo­cul i-a plă­cut gro­zav. Nan­cy, o fe­ti­ţă de vâr­stă pre­şco­la­ră, nu voia să vor­beas­că de­loc de­spre pro­ble­me­le ei cu edu­ca­ţia sfinc­te­ria­nă. Ca ur­ma­re, ori de câte ori ne ju­cam de-a casa, pu­neam per­so­na­je­le in­ter­pre­ta­te de mine să ca­u­te baia ori să aibă di­ver­se ac­ci­den­te. În­tr-o du­pă-a­mia­ză, mă ju­cam cu o fe­ti­ţă de şase ani şi cu mama ei la un ate­lier de joc adre­sat fa­mi­li­i­lor. Aveam im­pre­sia că mama se poar­tă ex­ce­siv de pro­tec­tor cu fe­ti­ţa, fă­cân­du-şi griji că se va lovi. Fe­ti­ţa voia să dea curs pro­pri­i­lor im­pul­suri, dar voia şi să-i facă ma­mei pe plac, iar ten­siu­nea re­zul­ta­tă de aici îi în­gre­u­na mult jo­cul.

Am în­ce­put să mă ţin după fe­ti­ţă prin ca­me­ră, spu­nând: „O, nu! Doar n-o să mergi, nu? E atât de pe­ri­cu­los! Doar n-o să-ţi pui ro­le­le? O, nu, sunt atât de în­gri­jo­rat, nici nu mă pot uita!“ Ast­fel per­so­ni­fi­cam şi exa­ge­ram în­gri­jo­ra­rea. Aceas­tă ca­ri­ca­tu­ră blân­dă a ati­tu­di­nii ma­mei le-a fă­cut pe amân­două să râdă. Fe­ti­ţa a în­ce­put să se joa­ce cu tot mai mul­tă în­cre­de­re în sine, cu­ra­joa­să şi în­drăz­nea­ţă, dar de­loc ne­cu­ge­ta­tă, în timp ce eu con­ti­nuam să-mi ma­ni­fest groa­za pre­fă­cu­tă.

Dacă mă opream un mi­nut, ea spu­nea: „Hei, Lar­ry, ui­tă-te, o să sar de pe sca­u­nul ăsta pe sal­tea!“ Re­cep­ţio­nam su­ges­tia şi o im­plo­ram să nu sară, în timp ce ea râ­dea şi să­rea. Aş fi pu­tut să mă re­zum la a-i su­ge­ra ma­mei să se ţină mai la o par­te, să nu mai stea me­reu pe ca­pul fe­ti­ţei, dar acest lu­cru pu­tea să spo­reas­că în­cor­da­rea amân­du­ro­ra. Nu cred că fe­ti­ţa ar fi pu­tut să se ara­te la fel de aven­tu­roa­să, în con­di­ţii la fel de si­gu­re.

Citește și: 

Jocul cu ”Mingea Sentimentelor”


În teorie, ”nevroticii” au capacitatea de a acționa eficient, creativ și liber, fără să fie copleșiți de anxietate și ostilitate.

Însă doar ”în teorie”, pentru că în realitate se ceartă și se critică tot timpul pe ei înșiși.

Își provoacă emoții dăunătoare, alimentate de presupuneri iraționale și nerealiste de tipul ”Trebuie să câștig acceptarea tutror”, ”Sunt o catastrofă dacă nu reușesc cutare lucru”, ”N-am voie să mă supăr și să mă simt frustrat”, după cum susține ”bunicul” terapiilor cognitiv-comportamentale Albert Ellis în volumul Cum să trăim alături de un ”nevrotic” acasă și la locul de muncă.

Cum recunoști însă un ”nevrotic”, o persoană cu afecte și comportamente perturbate? Iată o parte dintre criteriile oferite de terapeutul american (decedat acum trei ani la vârsta venerabilă de 93 de ani):

 

  • Indecizia/ezitarea. ”Nevroticii” doresc să facă ceva, dar se tem să nu comită o greșeală, așa că se resemnează și refuză să se mai implice. De pildă, o femeie își părăsește soțul, dar apoi este nemulțumită de amant și pendulează indecisă între cei doi, neștiind cu cine să rămână.

 

  • Frica și anxietatea. ”Am văzut bărbați puternici și mătăhăloși care scoteau țipete ascuțite la vederea unei gângănii”, rememorează cu umor Albert Ellis.

 

  • Sentimente de inadecvare. ”Nevroticii” consideră că orice greșeală serioasă îi transformă în niște ratați incurabili.

 

  • Vina și autoblamarea. Un comis-voiajor care vinde enciclopedii din ușă în ușă își reproșează tot mai mult că face afirmații exagerate cu privire la produsul său, ajungând să adauge tot felul de clarificări și rezerve care în cele din urmă îi alungă clienții. În terapie, reiese că teama de a spune jumătăți de adevăr apărea din perpetuarea celei mai mari frici a mamei sale: că va călca pe urmele tatălui și va trișa la cărți, devenind astfel un ”om rău”.

 

  • Lingușirile. ”Una dintre clientele mele își încurajează tatăl să o folosească pe post de preș de șters picioarele. Apoi mi se plânge ore întregi cât de urât se comportă acesta”, exemplifică terapeutul american.

 

  • Autoamăgirea. În loc să-și înfrunte cinstit frustrările sau să accepte fără să se plângă faptele aspre ale vieții, ”nevroticii” raționalizează, dau vina pe alții și creionează un tablou al lumii care conține mai multă poezie decât adevăr.

 

  • Rigiditate și compulsie. Apropo de superstiții: o studentă lua tot timpul la examen un set de șase creioane bine ascuțite, dar scria tot cu un pix. Credea că dacă uita la un moment dat ce învățase, rezerva de creioane o va ajuta în mod magic să-și amintească lecțiile repetate.

 

  • Timiditatea și caracterul retras. Cercul vicios nevrotic este cam așa: din cauză că se tem de contactul cu lumea, unii ”nevrotici” aleg activități solitare (singuri într-un laborator sau pădurari), dar retrăgându-se au și mai puține șanse să socializeze și devin și mai temători față de contactele sociale.

 

  • Incapacitatea de a se relaxa. ”Nevroticii”, spune Ellis, trăiesc experiența unui ”efort care nu este necesar: încordarea cauzată de fricile lor neîntemeiate ori grijile exagerate referitoare la ceea ce oamenii ar putea gândi despre ei”.

 

  • Autoflagelarea. E vorba despre ”nevroticii” care fac lucruri de la care spun că ”nu se pot abține”, după care, observând ”inevitabila” lor slăbiciune, recidivează cu ceva și mai rău, pentru ca apoi să-și spună că sunt demni de tot disprețul din lume.

Acesta este doar începutul procesului de învățare a modului în care se poate conviețui alături de un ”nevrotic”.

Cum să-l ajuți totuși pe nevrotic, cum să trăiești alături de el și cum să accepți că uneori nu poți să-l schimbi, află din cartea Cum să trăim alături de un ”nevrotic” acasă și la locul de muncă, semnată de Albert Ellis unul dintre cei mai influenți psihologi din lume, fondatorul terapiei comportamentale rațional-emotive.

%d blogeri au apreciat: