Tag Archive: Anihilare



AutoritateDescoperiti Autoritate de Jeff VanderMeer, cartea a doua din trilogia Southern Reach, dupa Anihilare.

In acest al doilea volum din colectia  Science Fiction dela Editura TREI, actiunea se petrece la câteva luni după evenimentele dezastruoase din Anihilare.Trei supravieţuitoare din a 12-a expediţie apar pe neaşteptate din Aria X. Noul director al Diviziei Sudice, John „Control” Rodriguez, le investighează, dar în scurt timp înţelege că foarte puţine lucruri sunt aşa cum par. Oare Aria X creşte? Şi cine este Vocea care-l ghidează pe el? Iar textul scris pe pereţii tunelului apare într-un loc cu totul neaşteptat…

„Îmi place teribil trilogia Southern Reach…dătătoare de fiori şi fascinantă.“ a spus Stephen King. Iar The Guardian numeste seria „O remarcabilă capodoperă modernă, tensionată, stranie şi tulburătoare. VanderMeer scrie proză mai bine decât a făcut-o Poe vreodată.“ In vreme ce recenzia Financial Times o pozitioneza ca „Un tur de forţă psiho-geografic, care-i contopeşte pe Ballard şi Lovecraft, producând cititorilor o nelinişte delicioasă.“  Drepturile de ecranizare a trilogiei Southern Reach au fost cumpărate de Paramount Pictures, deci asteptam in curand sa ajunga pe marile ecrane.

Jeffrey Scott VanderMeer (n. 1968) este scriitor şi editor american, faimos pentru contribuţiile sale la curentul New Weird, laureat al mai multor premii literare: World Fantasy 2000, 2003 şi 2012, Tähtifantasia 2006, Cafard Cosmique 2007, Locus 2013. 

 


Primul lucru pe care l-am observat pe platformă, înainte să ajungem la șirul mai larg de trepte, în formă de spirală, care cobora în adâncuri, înainte să dăm iarăși peste cuvintele scrise pe perete… era că turnul respira.

Turnul respira, iar pereții, când i-am atins, purtau ecoul unei bătăi de inimă… și nu erau făcuți din piatră, ci din țesut viu.

Zidurile acelea erau tot albe, dar un soi de fosforescență alb-argintie crescuse pe ele. Cuvintele păreau să se furișeze și m-am lăsat greoaie la pământ, lângă perete, iar topografa a venit lângă mine, încercând să mă ajute. Cred că, atunci când m-am ridicat într-un târziu, tremuram. Nu știu dacă pot pune în cuvinte enormitatea acelui moment. Turnul era un soi de creatură vie. Coboram în măruntaiele unui organism.

— Care-i baiul? a întrebat topografa, cu vocea înfundată din cauza măștii. Ce s-a întâmplat?

Am apucat-o de mână, am silit-o să-și lipească palma de zid.

Anihilare— Dă-mi drumul! a zis încercând să se smulgă, dar am ținut-o acolo.

— Simți? am întrebat, neînduplecată. Simți asta?

— Să simt ce? Despre ce vorbești?

Se speriase, normal. I se părea că mă port irațional.

Fragment din:

Dar am insistat totuși:

— O vibrație. Un soi de bătaie.

I-am dat drumul și am făcut un pas înapoi.

Topografa a tras îndelung aer în piept și a rămas cu palma pe perete.

— Nu. Poate. Nu. Nu, nimic.

— Și zidul din ce-i făcut?

— Din piatră, evident.

În bătaia lanternei de la cască, fața ei ascunsă părea golită de substanță, cu ochi mari, înconjurați de întunecime, și masca o făcea să arate ca și cum n-ar fi avut nas sau buze.

Am tras aer în piept. Voiam să-mi dau drumul la gură: că fusesem contaminată, că psihologa ne hipnotiza mult mai mult decât am fi bănuit. Că pereții erau făcuți din țesut viu. Dar n-am zis nimic. În loc de asta „m-am adunat“, cum ar fi zis soțul meu. M-am adunat fiindcă aveam să înaintăm mai mult și topografa nu putea să vadă ce vedeam eu, nu putea să simtă ce simțeam eu. Și nu aveam cum să-i arăt toate astea.

— Las-o baltă, am zis. M-am dezorientat un moment.

— Uite ce, ar trebui să urcăm acum. Te panichezi, a zis topografa.

Ni se spusese că, în Aria X, am fi putut vedea lucruri care nu sunt acolo. Știu că asta credea că mi se întâmplase.

Am ridicat cutia neagră de la centură.

— Nu, nu pâlpâie, suntem bine.

Era o glumă, o glumă amărâtă, dar în fine.

— Ai văzut ceva ce nu era acolo.

N-avea de gând să mă slăbească.

Nu poți să vezi ce văd eu, mi-am zis.

— Poate, am admis, dar nu e și asta important? Nu-i o parte din tot? Pentru rapoarte? Și dacă văd ceva ce nu vezi tu, asta ar putea fi important.

Topografa a chibzuit, un moment, la asta.

— Acum cum te simți?

— Bine, am mințit, nu mai văd nimic.

Mi se părea că inima îmi e ca un animal rămas blocat în piept, care încerca să-și croiască drum afară. Topografa era acum înconjurată de un halou de fosforescență albă, emanând dinspre pereți. Nu dispărea nimic. Nu se ducea nimic de la mine.

— Atunci o să continuăm, a zis topografa. Dar numai dacă-mi promiți să spui dacă mai vezi ceva neobișnuit.

Aproape că m-a pufnit râsul, țin minte asta. Neobișnuit? Ca, de pildă, cuvinte bizare pe pereți? Scrise cu ajutorul unor comunități minuscule de creaturi de origine necunoscută?

— Promit, am spus. Și o să faci la fel pentru mine, corect?

Inversarea perspectivelor, s-o faci să creadă că același lucru i s-ar fi putut întâmpla și ei.

A zis:

— Numai să nu mă atingi, că o să te lovesc.

Am dat din cap a încuviințare. Nu-i plăcea că eram mai puternică fizic decât ea.

  

Fragment din ANIHILARE (Cartea întâi din trilogia „Divizia Sudică“), de Jeff VanderMeer

  

Zona X: expediții în subconștient


AnihilareZona X: universul straniu dintre uman şi non-uman, plin de mistere şi indicii de neînţeles, un loc pentru toţi cei fascinaţi de Picnic la marginea drumului al fraţilor Strugaţki sau de serialul TV Lost, promite romanul Anihilare, semnat de Jeffrey Scott VanderMeer, faimos pentru contribuţiile sale la curentul New Weird.

Mai jos, un fragment dintr-o recenzie apărută înainte de apariția traducerii românești (semnată de Tudor Ciocârlie, pe revista online Galileo):

Atunci când am început să citesc Annihilation aveam de gând să scriu o singură recenzie pentru întreaga trilogie Southern Reach, din care face parte acest roman, dar numai în toamnă, după ce şi ultimul volum va fi apărut. Însă, deîndată ce am terminat cartea, nu am rezistat şi am ştiut că trebuie să notez câteva cuvinte, mai ales că romanul lui Jeff VanderMeer urmează să apară şi la noi, cît de curând, la editura Trei.

E foarte dificil să vorbesc despre o carte care numără doar 195 de pagini, fără să dezvălui mai multe decât trebuie. Voi spune aşadar doar că Annihilation ne povesteşte despre o expediţie formată din patru femei, într-o regiune stranie numită Zona X, care seamănă mult cu ţinuturile de pe coasta de nord a Floridei, unde locuieşte familia VanderMeer. Din expediţie fac parte Biologul (personajul central al cărţii), Psihologul (conducătoarea expediţiei), Antropologul şi Geodezul.

În Annihilation nu veţi întâlni nici un nume propriu şi nici măcar o descriere fizică a celor patru personaje, însă această absenţă deliberată este compensată de descrierea extrem de amănunţită a lumii exterioare, a naturii, iar individualitatea femeilor se dezvăluie prin interacţiunea lor cu exteriorul. Această interacţiune cu natura inexplicabilă şi halucinantă a Zonei X dă naştere unor efecte explozive şi, în egală măsură, revelatoare, atât asupra personajelor cărţii, cât şi asupra cititorilor ei. Călătoriile în lumea fizică sunt dublate de expediţii în subconştient, de explorări metafizice în cel mai reuşit stil borgesian. Cine s-a plimbat prin munţii României ştie care sunt efectele pe care le poate avea natura asupra minţii călătorului. Ştie că discuţiile cu sine însuşi şi explorările propriului eu se întâmplă cel mai bine acolo, în mijlocul naturii, departe de zgomotul vieţii oraşului. Acesta este efectul pe care VanderMeer încearcă să-l exprime în Annihilation, doar că… amplificat de zeci de ori.

Ca într-un uriaş experiment, stranietatea Zonei descompune toate cele patru personaje, aruncându-le apoi în centrifuga unor evenimente tot mai halucinante, până când acestea sunt transformate în altceva. Sau poate că irealitatea Zonei e cea care scoate, de fapt, realul din personaje?

    

 

%d blogeri au apreciat: