Tag Archive: Angrenajul



Fostul trader francez Jérôme Kerviel e din nou în atenția presei din Hexagon. Condamnat în 2010 la cinci ani de închisoare pentru abuz de încredere și fals, dar și pentru că ar fi adus daune de 4,9 miliarde de euro băncii Société Générale, Kerviel acuză acum banca de escrocherie în timpul procesului.  Concret, avocații băncii ar fi ascuns că din enorma pierdere ar fi recuperat, prin anumite mecanisme fiscale, 1,7 miliarde de euro, informa Libération la sfârșitul săptămânii trecute.

Iată și un fragment din ”Angrenajul. Memoriile unui trader” care reflectă stupoarea lui Kerviel la arestarea sa, în calitate, susține el, de țap ispășitor pentru niște speculații bursiere hazardate de care banca ar fi știut, dar a închis ochii, în speranța unor profituri ulterioare.

Am urmărit rechizitoriul parchetului care îmi cerea arestarea sprijinindu-se pe o motivaţie aiuritoare: „Cinci miliarde! Vă daţi seama ce înseamnă? Preţul a cinci centrale nucleare!” Deşi ancheta abia începea, eram desemnat ca vinovat exclusiv, eram judecat înainte de a fi putut explica amănunţit faptele. Procurorul a continuat pe aceeaşi cale: „După care a ascuns pierderi de două miliarde, în iunie 2007, fără ştirea băncii.” Simţeam că mă sufoc. Fiinţa asta chiar îşi dădea seama ce spunea? Cum de îi venea să creadă că o bancă, oricare să fi fost ea, dar cu atât mai mult Société Générale, ar fi putut pierde două miliarde de euro fără a-şi da seama, când orice persoană particulară care are o datorie de o sută de euro este sunată pe loc de zeci de ori pentru a veni să o plătească?

Apoi i-am ascultat pe cei trei avocaţi de la Société Générale cu impresia că ajunsesem un fel de inamic public numărul unu, un individ a cărui păstrare în libertate aproape că ar fi pus sub semnul întrebării însăşi ordinea socială. Veneau unii după alţii. Era de parcă s-ar fi referit la altă persoană într-atât le erau de violente cuvintele în ceea ce mă privea, într-atât erau de departe de adevăr. De mai multe ori m-am surprins zâmbind, atât le erau de fanteziste afirmaţiile. Unul dintre avocaţi a împins lucrurile dincolo de orice limită, ridicând problema sumelor la care se ridicau facturile mele telefonice! Dacă erau în asemenea măsură ridicate, însemna că aveam mai mulţi complici… 

În sfârşit, maître Meyer a luat cuvântul. A pledat singură în faţa celor trei avocaţi de la Société Générale şi a procurorului, cu întreg talentul şi convingerea de care dădea dovadă în mod strălucit. A spus încă o dată că, departe de a fi vrut să scap de justiţie, îmi recunoscusem toate greşelile şi răspunsesem la toate întrebările, fără să fi fugit vreun moment de responsabilitate. Procesele verbale din timpul arestului preventiv stăteau mărturie.

Când preşedintele mi-a dat cuvântul, am declarat ferm că alegaţiile celor de la Société Générale erau false, că răspunsesem tuturor convocărilor şi nu căutasem să mă sustrag instruirii procesului. Curtea s-a retras pentru deliberare. Era şi timpul, meciul trebuia să înceapă, după cum i-am spus glumeţ unui jandarm.

Trei sferturi de oră mai târziu, judecătorii s-au întors în fotoliile lor, iar verdictul a căzut ca o lamă de cuţit. Eram atât de convins că hotărârea va fi luată în favoarea mea încât, în momentul în care a fost anunţată, nici măcar nu am auzit-o. După care mi-a fost greu să o înţeleg, într-atât eram de uluit. Parcă-mi căzuse cerul în cap. Formula „mandat de arestare” nu am priceput-o decât întorcându-mă şi descoperind figura descompusă a Élisabethei Meyer. M-am ridicat ca de pe altă lume, de parcă aş fi încasat un upercut groaznic, pentru a-l asculta pe preşedinte comunicându-mi ordinul de a-l urma pe jandarm şi adăugând pe un ton care mi s-a părut uşor înveselit: „La drept vorbind, am uitat să vă spun că este vorba despre închisoarea La Santé.”


Stresul a crescut dintr-un salt şi, încă o dată, nu am putut închide un ochi toată noaptea.

A doua zi, pe la nouă, soneria telefonului mobil mi-a semnalat sosirea unei informaţii importante. Ştirea era atât de explozivă încât, la început, mi-a fost greu să înţeleg cuvintele. Un SMS al serviciului News al SFR (Société Française de Radiotéléphonie) anunţa descoperirea unei fraude uriaşe la Société Générale urcând la o valoare nemaiîntâlnită: 4,9 miliarde euro. Aşadar, faimosul comunicat al băncii apăruse. Société Générale mă califica drept cel mai mare fraudator financiar din toate timpurile. Imaginasem un joc personal făcându-mi angajatorul să piardă colosala sumă. Am rămas împietrit, uitându-mă la ecran. O asemenea prăpastie nu se putuse căsca decât în cele trei zile în care nu mai intrasem în bancă. Doar niciodată nu dădusem vreun clic cu mousul care să fi putut genera astfel de pierderi.

   

 

    

În mare, la 18 ianuarie, în ajunul week-endului ratat de la Deauville şi luând în considerare câştigurile din 2007, mă aflam aproape în situaţie de echilibru. Duminică, înşişi specialiştii de la Société Générale nu putuseră descoperi decât un sold uşor negativ, în cel mai rău caz de două sute de milioane de euro, sumă pe care oricum o contestasem. Numai că, ştirea care era răspândită acum era de o cu totul altă amploare. Dacă te luai după comunicatul băncii, între 1 şi 24 ianuarie pierduse 6,3 miliarde… De unde şi soldul: 6,3 miliarde scăzut 1,5 miliarde câştig anterior rezultă o diferenţă de 4,9 miliarde.

  

  

Citește și:  

Hulpavii bancheri: o poveste spusă din interior

   

În ambianţa crizei în care începusem să alunecăm, o astfel de sumă nu ar fi întârziat să uluiască opinia publică. Dintr-o dată mi-a venit în minte o întrebare: în ciuda prăbuşirii cursului, cum de o fi putut pierde banca atâţia bani? Calculele pe care le făcusem timp de trei zile nu atingeau nicidecum o asemenea sumă nici dacă se cumulau toate scăderile, adică, dacă mi-aş fi închipuit o plasare brutală şi totală a banilor băncii, ceea ce ar fi însemnat a alimenta şi mai mult panica bursieră.

Mai mult, Société Générale nici măcar nu încercase să vândă titlurile sale, ca orice alt organism bancar când situaţia se înfierbântă prea repede. Într-un cuvânt, nu înţelegeam cum de nişte specialişti încercaţi ai finanţelor se putuseră descurca atât de prost într-un răstimp atât de scurt. Rezultatul, însă, acesta era: aproape cinci miliarde de euro pierdere. Un adevărat coşmar. Trei zile imaginasem toate ipotezele cu putinţă, dar ceea ce vedeam era încă şi mai rău.

  

   

    

Nu am avut timp să mă pierd în speculaţii. Am deschis televizorul pentru a afla mai multe. Nu doar că această ştire de senzaţie a zilei trecea de la un post de informaţii la altul, dar şi fotografia îmi circula peste tot. Era cea de pe documentul electronic de identitate, ceva mai veche şi care, spre norocul meu, nu prea îmi semăna. Am deschis pe loc Internetul pentru a citi presa. Un articol din Figaro pretindea că demontează întreg mecanismul financiar. L-am citit cu o neîncredere amestecată cu furie. Nimic din ceea ce era scris acolo nu corespundea realităţii.

Cu toate acestea, în fluxul necontenit de ştiri mi-a atras ceva atenţia: alături de suma „fraudată” pe care banca mi-o imputa, anunţa şi pierderile de la subprime, care urcau la două miliarde. Or, două luni mai devreme, conducătorii Société Générale nu aveau nicio problemă în a anunţa că erau uşor expuşi din cauza celebrelor credite ipotecare şi că pierderile băncii s-ar fi putut situa undeva în jur de două sute de milioane de euro, în cel mai negru scenariu. De fapt, cifra finală era de zece ori mai mare… Spre norocul lor, faptul va trece ca şi neobservat, întrucât atenţia va fi atrasă cu totul de cazul meu. Mi se părea că joc un rol de siguranţă fuzibilă, aşa ţap ispăşitor cum ajunsesem.

   

Fragment din volumul ”Angrenajul. Memoriile unui trader”

 

 

       

 

  


De trei ani, traderul francez de 33 de ani Jerome Kerviel se judecă cu Societe Generale. Banca îl acuză pe ”copilul-minune” al sistemului bancar că speculatiile sale hazardate i-au adus în 2007 o pagubă de aproape 5 miliarde de euro. Procesul încă nu s-a încheiat, dar până la deznodământ vă puteți lămuri din poveștile sale de ”insider” cum stau de fapt lucrurile în universul rău-famat al traderilor. Iată un fragment din recenta traducere Angrenajul – memoriile unui trader:

  

   

     

Am plecat liniştit în vacanţă, la Biarritz, când am primit un telefon din partea lui Alain Declerck:

„Am aflat ce-ai făcut, măi băiete. Un junior nu are cum juca solo. Vorbim când te-ntorci.”

Descoperise în computerul meu detaliile operaţiunii şi observase că vândusem cu trei zile mai înainte fără să-i comunic, lucru pe care mailul meu aşa-zis explicativ nu îl dezvăluia. Nu am închis un ochi toată noaptea, aşteptându-mă la tot ce putea fi mai rău. Luni, la întoarcere, am luat prânzul amândoi. Spunându-mi încă o dată că îmi dezaproba comportamentul, m-a anunţat că, totuşi, îmi va acoperi operaţiunea în legătură cu care, ca şi responsabilul lui cu câteva zile mai devreme, m-a felicitat rugându-mă să îi explic strategia. În fine, m-a informat că limita  mea de spiel urcase.

„Poţi merge până la ceva mai mult de două sau trei milioane de euro în titluri direcţionale.”,

m-a anunţat, fără a-şi confirma autorizaţia printr-un document scris. Nu-mi credeam urechilor! Ciudat mod de a limita câmpul de acţiune al cuiva sporindu-i marja de manevră! Prin urmare, am evitat alte operaţiuni aventuroase, având însă grijă să fiu pregătit pentru orice eventualitate. Înţelesesem că, de acum, în caz de lucru în stil mare, ierarhia mă va acoperi.

Acest episod mi-a deschis ochii. Mulţumită lui am început să pricep că lumea finanţelor nu funcţionează decât pe bază de ordine paradoxale. Traderii nu au dreptul să depăşească un anumit plafon, dar, în realitate, sunt împinşi să o facă. Au realizat câştiguri prin speculații? Li se reaminteşte că nu trebuie să ia genul acesta de iniţiative, fiind felicitaţi, totodată, pentru că le-au luat. Strategiile urmate se dovedesc periculoase? Li se cere să le explice şefilor direcţi pentru ca aceştia să le poată transforma în modele. Cel care pierde, însă, se pune într-o situaţie dificilă? Cu cât pierderile sunt mai substanţiale, cu atât mai bine ierarhia şi cei responsabili cu controlul se străduiesc să ascundă realitatea ori să se prefacă a nu fi la curent. O colegă de la front-office, care lucra în acelaşi departament ca şi mine, s-a auzit citată, la evaluarea anuală, de către un înalt funcţionar ca fiind „un bun soldat”, dar că „ar trebui să înveţe să nu mai asculte şi să mai lase potecile bătute”. Nici că s-ar fi putut exprima mai bine ideea şi în mai puţine cuvinte: fiţi ascultători, dar învăţaţi să nu mai ascultaţi.

    

  

     

În mediul la care mă refer, continuu în stare de alertă, de reacţie rapidă, în care individualismul şi asumarea riscului sunt la putere, ierarhizarea merge până la extrem. Ca la armată, fiecare acoperă actele inferiorilor, de teamă să nu fie tras la răspundere de superiori. De aici, fără discuţie, şi ordinele contradictorii, care depăşesc doar stadiul de accidente comportamentale, exprimând adevărata natură a unui sistem constituit din paradoxuri şi contradicţii interne. Consecinţele pot fi uşor de imaginat: cum să se înfrâneze cei de la care se aşteaptă să aducă băncii câştiguri, dacă sistemul nu doar că nu îi obligă să o facă, dar îi mai şi încurajează în şoaptă şi îi protejează în caz de eşec?

Am observat asta în toţi cei trei ani ai mei de trading. Îmi aduc aminte că Éric Cordelle a venit să mă vadă într-o zi a lui 2007, întrebându-mă:

„Cum faci de câştigi mangoţii?”

În faţa refuzului meu de a-i explica, i-a strecurat apoi unui alt coleg că ar trebui, după cum s-a mai făcut, „să se industrializeze strategia de trading a lui Jérôme…” Nu e vorbă, erau lipiţi de mine în ziua în care am efectuat cinci spiel-uri care au dus la totalul de un milion şi jumătate de euro, totul în doar o oră pe ceas.

Semnul cel mai grăitor al multiplelor contradicţii la care mă refer îl găsesc în utilizarea de către factorii responsabili a rezultatelor obţinute, uneori, cu preţul ieşirii în afara normelor: aceştia primesc un soi de marcă, de accept oficial pentru ca sumele respective să devină baremele viitoarei perioade. În 2005, eu şi Alain Declerck trebuia să realizăm trei milioane de euro câştig. Am realizat cinci. Acest rezultat a devenit obiectivul anului 2006. L-am depăşit singur, câştigând zece milioane. Care au devenit obiectivul pentru 2007, când am realizat cincizeci şi cinci, sumă care ar fi definit orizontul lui 2008, dacă lucrurile nu ar fi luat o altă întorsătură.

     

%d blogeri au apreciat: