Tag Archive: anchetă



In saptele norilor— Nu cred că cineva pe lumea asta îşi poate imagina, şuieră Jon Mohr şi picături mici de salivă zburară peste masă. Nimeni nu‑şi poate imagina cum e să‑ţi pierzi singurul copil într-un accident stupid, îngrozitor, absolut oribil…

Rosti fiecare cuvânt răspicat. Se lăsă încet înapoi pe spate şi‑şi cuprinse faţa cu ambele mâini, până când încheieturile degetelor se albiră.

— În clipa asta e destul de tragic pentru mulţi alţii, spuse Henrik Holme fixând monitorul calculatorului. Diferenţa e că în cazul lor se cunoaşte făptaşul.

Jon Mohr îşi îndepărtă mâinile şi se uită la el neîncrezător, aproape dezgustat. Ochii i se îngustară pe chipul lui plâns. Henrik Holme scutură încet din cap, ridicându-şi încet mâinile într-un gest de împăcare.

— Linişte‑te, spuse el.

Făptaşul? rânji Jon Mohr. Ce dracu’ vrei să spui cu făptaşul? Sander a căzut de pe o scară. De pe scara dublă pentru draperii din propria noastră cameră! Nu s‑a în­tâmplat nimic altceva! Ce dracu’ vrei să insinuezi?

— Nimic, răspunse Holme cât putea de calm.

Transpira abundent. Îşi drese glasul şi spuse:

— Am pornit de la premisa că moartea fiului tău intră în categoria deceselor accidentale. Asta nu înseamnă că…

Ridică din nou mâinile, de data asta pentru a‑l îm­piedica pe Jon Mohr să-l întrerupă. Bărbatul stătea ca pe ace. Chipul îi era roşu-aprins şi furios.

— Nu înseamnă că suspectăm pe cineva anume, spuse Home. Deocamdată! Vom elucida lucrurile. Îi vom interoga pe cei interesanţi de audiat, vom primi raportul medicului legist şi tehniciana va analiza în detaliu probele adunate în seara asta. Vom lua în calcul absolut toate datele pe care le avem la dispoziţie. La sfârşit, vom trage concluziile. OK?

Acum se simţea mai mulţumit de sine.

Bărbatul din fotoliul audiaţilor părea să se fi calmat puţin.

El, Henrik Holme, poliţist de douăzeci şi şase de ani, reuşise să calmeze un bărbat de vârstă mijlocie înainte ca omul să‑i scoată ochii.

Era bine.

Fragment din  

Bombyx fu legat, pus pe farfurie și despicat.


— Bună.

Strike tresări și ridică privirea. Robin stătea în faţa lui, în haina ei de ploaie, roz la faţă, cu părul lung și desfăcut roșcat‑auriu, ciufulit și poleit de lumina soarelui de dimineaţă care intra pe fereastră. Abia atunci, lui Strike Robin i se păru foarte frumoasă.

— Mai vrei un ceai?

— Ar fi excelent, mersi, spuse el fără să‑și ridice ochii din manuscris. Lasă‑mi cinci minute, vreau să termin asta…

Și cu senzaţia că plonjează iar într‑o apă contaminată, se scufundă la loc în lumea grotescă a lui Bombyx Mori.

„O poveste despre ranchiună şi crimă

într-o lume literară toxică.

Pur şi simplu, nu te poţi opri din citit.”

– Sunday Times

Viermele de mataseÎn timp ce se holba prin fereastra castelului, pironit de priveliștea oribilă a lui Phallus Impudicus și a cadavrului, Bombyx se trezi capturat fără menajamente de o mulţime de creaturi cu glugă, târât în interiorul castelului și dezbrăcat complet în faţa lui Phallus Impudicus. La acest moment, burta lui Bombyx era enormă, iar el părea gata să nască. Phallus Impudicus le dădu ordine rău prevestitoare creaturilor lui, care îl lăsară pe Bombyx convins că avea să fie oaspetele de onoare la un festin. Când Bombyx ajunse în sală, descoperi că nu avea loc. Ceilalţi oaspeţi se ridicară în picioare, se apropiară de el cu frânghii și îl imobilizară. Bombyx fu legat, pus pe farfurie și despicat. Masa care crescuse în el se dovedi a fi o minge de lumină supranaturală, care fu smulsă și încuiată într‑o casetă de Pahllus Impudicus. Conţinutul urciorului fumegând se dovedi a fi vitriol, pe care cei șapte atacatori îl turnară veseli peste Bombyx, care încă trăia și urla. Când, în sfârșit, acesta amuţi, ei începură să‑l mănânce.

— Fir‑ar a dracu’, spuse Strike încet.

Ridică privirea. Robin așezase lângă el un ceai proaspăt, fără ca el să observe. Stătea pe canapea, așteptând în tăcere ca el să termine.

— E totul aici, spuse Strike. Ce i s‑a întâmplat lui Quine.

E aici.

— Ce vrei să spui?

Eroul cărţii lui Quine moare exact în modul în care a murit el. Legat, cu măruntaiele scoase, cu o substanţă acidă turnată peste el. În carte îl mănâncă.

Robin îl privi fix.

— Farfuriile. Cuţitele și furculiţele…

— Exact. (…) Acum citește asta, spuse Strike, întinzându‑i paginile relevante.

Robin făcu întocmai în tăcere. După ce termină, ridică privirea spre el, cu niște ochi care păreau de două ori mai mari.

— Dumnezeule mare, spuse ea. Câţi oameni crezi că au văzut cartea asta?

— Ar putea fi foarte mulţi deja. Fisher a trimis prin e‑mail bucăţi din ea în tot orașul; între el și scrisorile avocaţilor, a devenit un bun căutat.

În timp ce vorbea, lui Strike îi trecu prin cap un gând straniu și accidental: Quine n‑ar fi putut să‑și creeze o publicitate mai bună nici dacă ar fi încercat…

Fragment din Viermele de mătase

de Robert Galbraith

 

 


Chemarea cuculuiE începutul unei alte poveşti fascinante scrisă de J.K. Rowling, o poveste care ameninţă să devină o serie de succes; e revenirea în forţă de după romanul social Moarte subită; fără alte adăugiri… e intrarea într-o lume de mister şi suspans, unde magia a fost înlocuită de o minte ascuţită, pregătită să scormonească în păienjenişul relaţiilor din înalta societate.

Această minte sclipitoare poartă un nume: Cormoran Strike, fost membru al poliţiei militare engleze, cândva soldat în Afganistan, acum detectiv particular, cu un picior amputat, o iubită răzbunătoare, rămas fără apartament, dispunând de un birou în centrul Londrei, pe care abia dacă şi-l permite. Acest bărbat masiv, pătrunzător, subtil ori impetuos în funcţie de situaţie, primeşte un client bizar – domnul avocat John Bristow, fratele supermodelului Lula Landry, care umblă disperat după adevăr: s-a aruncat cu adevărat frumoasa femeie de la balcon sau a fost împinsă?

Două filmuleţe surprinse de camerele de supraveghere din cartier lasă să se vadă doi negri luând-o la goană în jurul orei la care s-a petrecut incidentul… posibili suspecţi? Unul poartă o geacă trendy, cu iniţialele GS: Guy Some, numele designerului pentru care lucra adesea Lula. Aşadar, e un complot în lumea modei? E o depresie adâncă ce nu şi-a găsit altă rezolvare decât sinuciderea – ipoteza e plauzibilă dat fiind că modelul suferea de tulburare bipolară?

În orice caz, odată cu venirea lui Robin în birou – secretara temporară aflată în culmea fericirii, recent logodită în faţă la Piccadilly Circus, care va deveni partener devotat în anchetă – iţele încep să se strângă din ce în ce mai tare. E o cursă nebunească printre modele invidioase mimând compasiunea, părinţi adoptivi măcinaţi de resentimente, prieteni adunaţi de pe străzi versus prieteni apropiaţi cu lacrimi sincere pe obraji… Strike face slalom printre oameni, îi priveşte drept în ochi şi îşi scoate blocnotesul pentru a nu scăpa niciun detaliu…

Citiți continuarea recenziei pe BookBlog.ro

  

  


Libby Day avea şapte ani când mama şi surorile ei au fost ucise în „Sacrificiul Satanic” din Kinnakee, Kansas. Ea a scăpat şi a depus mărturie că Ben, fratele său mai mare, a comis crimele. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, Clubul Omor — o societate secretă pasionată de crime celebre — o contactează pe Libby şi o presează să le ofere detalii despre acea noapte sângeroasă, pledând pentru nevinovăţia lui Ben.

 

— Ei binee, s-a băgat în cele din urmă Lyle, intonând pompos cuvintele, aveți înainte o figură de căpătâi a ca­zului Day, un așa-numit martor ocular, așa că de ce nu trecem la adevăratele întrebări?

— Am eu o întrebare adevărată, a zis unul dintre cei doi cu fețe de polițai, surâzând și foindu-se în scaun. Dacă nu te deranjează să trec la subiect.

Și chiar a așteptat să spun că nu mă deranjează.

Fragment din:

Locuri intunecate— De ce ai declarat că Ben ți-a omorât familia?

— Fiindcă asta a făcut, am zis. Eram acolo.

— Te ascundeai, scumpo. N-aveai cum să vezi ce spui c-ai văzut, altfel ai fi fost și tu moartă.

— Am văzut ce-am văzut, am început să zic, cum fac întotdeauna.

Rahat. Ai văzut ce ți s-a spus să vezi, fiindcă erai o fetiță cuminte și speriată care voia să ajute. Procuratura te-a făcut în sânge. Te-au folosit ca să doboare cea mai ușoară țintă. Cea mai de mântuială anchetă de poliție pe care-am văzut-o.

— Eram în casă…

— Da, și atunci cum explici focurile de armă care-au omorât-o pe mama ta? m-a pistonat tipul, aplecându-se înainte. Ben n-avea urme pe mâini…

— Băieți, băieți, s-a băgat bărbatul mai în vârstă, fluturându-și degetele groase și zbârcite. Și doamnelor, a adăugat onctuos, înclinând capul spre mine și Madam Permanent. Nici n-am prezentat măcar datele cazului. Trebuie protocol, ori suntem fix ca pe un forum de pe internet. Când avem așa un oaspete ar trebui să fim şi mai atenţi că suntem pe aceeași lungime de undă.

Nimeni nu și-a arătat dezacordul mai mult decât cu un bombănit, așa că bătrâiorul și-a umezit buzele, s-a uitat prin lentilele bifocale și și-a mai stârnit un pic flegma din gât. Era un tip autoritar, însă cumva nelalocul lui. Mi l-am imaginat acasă la el, singur, mâncând pier­sici la conservă pe blatul din bucătărie, cu gura plină de sirop. A început să recite din notițe.

Ce ştim: Cam pe la ora 2 dimineața, pe 3 ianuarie 1985, o persoană sau mai multe a ucis trei membri ai familiei Day în ferma lor din Kinnakee, Kansas. Printre decedați se numără Michelle Day, de zece ani, și Debby Day, de nouă, ca și capul familiei, Patty Day, mama lor, în vârstă de treizeci și doi de ani. Michelle Day a fost su­grumată; Debby Day a fost omorâtă cu lovituri de topor, Patty Day a murit după două focuri de armă şi după ce a suferit lovituri de topor și tăieturi adânci provocate de un cuțit de vânătoare.

Am simțit cum îmi urcă sângele în urechi și mi-am spus că n-auzeam, oricum, nimic nou. Nimic care să mă panicheze. Nu prea eram atentă, niciodată, la detaliile crimei. Lăsam vorbele să-mi intre pe-o ureche și să-mi iasă pe cealaltă, ca un pacient cu cancer, înfricoșat, care aude jargonul acela codat și nu pricepe o iotă cu excepția faptului că veștile sunt foarte, foarte proaste.

— Ce mai ştim, a continuat omul. Mezina, Libby Day, șapte ani, era în casă și a scăpat de ucigaș sau de ucigași printr-o fereastră din camera mamei sale.

     


— Wardle.

— Da, alo. Mă numesc Cormoran Strike și…

— Cine zici că ești?

— Cormoran Strike, așa mă numesc.

— A, da, spuse Wardle. Anstis tocmai m‑a sunat. Ești detectivul particular, nu? Anstis mi‑a zis că ești interesat să vorbim despre Lula Landry?

— Da, sunt, spuse Strike, înăbușindu‑și un alt căscat în timp ce examina panourile pictate ale tavanului; dezmă­ţuri bahice care deveneau, sub privirile lui, o petrecere a zânelor: Visul unei nopţi de vară, un bărbat cu cap de măgar. Dar ce‑aș vrea eu cu adevărat este dosarul.

Chemarea cuculuiWardle râse.

— Amice, doar nu mi‑ai salvat viaţa!

— Am oarece informaţii de care ai putea fi interesat. Mă gândeam c‑am putea să facem un schimb.

Urmă o pauză scurtă.

— Presupun că nu vrei să facem acest schimb la telefon?

— Întocmai, spuse Strike. Ai vreun loc unde‑ţi place să bei o bere după o zi grea de muncă?

După ce‑și notă numele unui pub din apropiere de Scotland Yard și conveni că din ziua aceea într‑o săptă­mână (mai devreme nefiind posibil) era bine și pentru el, Strike încheie convorbirea.

Nu întotdeauna fusese așa. Cu doi ani în urmă, era în măsură să comande supunerea martorilor și a sus­pecţilor. Era la fel ca Wardle, un om al cărui timp avea o valoare mai mare decât a majorităţii colegilor săi și care putea să hotărască unde, când și cât de lungi ur­mau să fie interogatoriile. Ca și Wardle, nu avea nevoie de uniformă, pentru că prestigiul și caracterul oficial al funcţiei erau veșmintele lui permanente. Acum, era un ins șchiopătând, într‑o cămașă șifonată, folosindu‑și vechile cunoștinţe în încercarea de a face un târg cu niște poliţiști care altădată ar fi fost bucuroși să‑i răspundă la telefon.

— Bulangiule! rosti el cu glas tare, stârnind ecou în paharul de bere.

  


Prefectura poliţiei din Copenhaga. Ora 9:45

— Bentzon!

În clipa în care coborî din automobil, auzi vocea lui Leon răsunând ca un motor vechi şi ruginit.

— Ce mai seară!…

Dădu să‑i tragă o palmă peste spate lui Niels, însă acesta se întoarse ca şi când ar fi uitat să încuie portiera. Leon aşteptă.

— A fost identificată? se interesă Niels.

— Pariez că este româncă. Sau ucraineancă.

Merseră unul lângă altul. Niels încercă să se lase de­păşit, dar Leon dădu dovadă de o neobişnuită răbdare. Şeful războinic şi micul cercetaş. Oare, din această zi, colegii îl vor privi altfel? se întrebă Niels. Ca pe cineva care făcuse o prostie? Care pierduse o fiinţă omenească aşa cum îţi pierzi un ciorap? Niels își duse mâna deasupra frunţii ca să se apere de soare. Asfaltul turnat de curând în parcare se înmuiase şi i se lipea de tălpi. În fiecare vară, acelaşi lucru, se gândi. Danemarca nu suportă căl­dura. Nu există spaţiu climatizat, oamenii se prăjesc la soare într‑o clipită şi fac rinită alergică de cum scot nasul pe‑afară. Erau îndeajuns câteva zile cu timp frumos pen­tru ca plajele să fie invadate de alge şi de copii palizi, unşi cu cremă de protecţie solară.

(…)

Odată ajuns în birou, Niels închise ochii. Dacă ar fi avut măcar o clipă de răgaz. Dacă măcar nu i‑ar fi simţit pe toţi oamenii aceia. Trecu imediat la micile ritualuri matinale: îşi lăsă geanta într‑un colţ, îşi agăţă haina în cuier, deschise computerul şi aruncă cu greu o privire pe fereastră, pentru a‑şi mai schimba gândurile. Un avion trasa o linie lungă şi albă pe cer, pe care Niels, aproape într‑o stare de somnolență, se închipui căţărându‑se ca să strige arogant de acolo, de sus: Da, aşa e, am pierdut‑o, dar ia uitaţi‑vă acum la mine! Ia uitaţi‑vă cum păşesc în gol, cum traversez cerul!

  

A. J. Kazinski este pseudonimul sub care semnează Anders Ronnow Klarlund şi Jacob Weinreich.

Veniți la Gaudeamus să-i cunoașteți pe cei doi danezi!

slideuri6

  

Scutură din cap şi îşi reveni. Se întoarse încet şi îşi privi lung biroul. Nu era nimeni care să se uite la el. Ca de obicei. După care trecu la compu­ter şi, timp de zece minute, parcurse ultimele fotografii primite cu prostituate din Europa de Est. Numai că ni­ciuna nu semăna cu acea femeie. Niciuna nu avea pielea atât de mătăsoasă, de pură, de pală, de sclipitoare. Ni­ciuna nu iradia aceeaşi distincţie, nici aceeaşi siguranţă de sine pe care le manifestase cea pe care o pierduse în ultimele secunde de viaţă. Şi niciuna nu avea pe dosul palmei un tatuaj. Ceea ce, în schimb, aveau în comun toate acele prostituate din fotografii erau sânii şi buzele umflate la maximum, gata să explodeze. Unele dintre ele fuseseră cu siguranţă supuse unor operaţii ieftine, în cine ştie ce clinică din Kiev, înainte de a fi expediate în Europa de Vest. Or, formele fetei care se aruncase aseară în gol abia dacă erau împlinite. Buzele îi erau fine, ca o linie trasată cu subtilitate. De parcă nu ar fi ajuns la maturitatea sexuală. Cert era că semăna a orice numai a femeie de consumaţie nu.

Voi sări şi eu odată cu dumneavoastră.

Lui Niels îi luă cinci minute ca să dea de numărul de telefon al departamentului de informatică din orga­nigramă, după care sună. Persoana care îi răspunse lăsă receptorul deoparte, iar Niels îl îndepărtă pe al lui de ureche, în vreme ce, de la celălalt capăt al firului, îl izbi o zarvă neobişnuită.

— Alo?!

— Casper la telefon.

— Sunt Niels Bentzon.

Aşteptă. S‑ar fi zis că tânărul informatician nu îl re­cunoştea, cu toate că lucraseră împreună la un caz, cu un an şi jumătate în urmă.

— Niels Bentzon, de la brigada criminală, se simți obli­gat să adauge.

— Da?

Nu mai contează, să ne concentrăm asupra proble­mei noastre, conchise Niels îndreptându‑se în fotoliu.

— Aţi primit, probabil, o înregistrare, cea de astă‑noapte.

— Te referi la zburătoare?

Lui Niels îi veni să‑l înjure. Să‑i ceară să dea dovadă de respect faţă de cei morţi. Să ţină pentru el jargonul ăsta zglobiu şi să treacă la tonul profesional.

— Da, la ea.

— Sommersted mi‑a cerut să îi retranscriu înregistrarea, ceea ce tocmai am terminat de făcut.

— Ţi‑a cerut Sommersted să faci asta?

Niels simți cum i se urcă sângele la cap. De ce se inte­resa şeful de detaliile cazului? Doar nu se ocupa niciodată de cazurile obişnuite, ci doar de cele importante, cele care implicau în special oameni politici.

— Mai eşti acolo? întrebă Casper.

— Da. Ascultă‑mă bine: femeia a spus ceva. A pronunţat un cuvânt…

— Tot despre zburătoare vorbeşti?

— M‑aş bucura dacă i‑ai zice altfel.

— Cum, adică?

Victima mi se pare un termen convenabil. Sau, pur şi simplu, femeia.

Tăcere la celălalt capăt al liniei. Prin fereastră, Niels auzi muzică de jazz, nepăsătoare şi veselă, venind de pe unul dintre vapoarele turistice amarate în port.

— Reiau: a spus ceva ce nu am înţeles, chiar înainte de a sări în gol. Sau chiar în momentul saltului. Poţi să izolezi sunetul?

— O să încerc.

  


Zeita oarbaScena introductivă a romanului ne-o prezintă pe Karen Borg, avocată în drept comercial, găsind o victimă omorâtă cu bestialitate în bătaie. La doar câteva ore după aceea, poliţiştii arestează un tânăr olandez care rătăcea pe străzile din centrul capitalei, cu hainele acoperite de sânge. Hanne Wilhelmsen, care lucrează în colaborare cu procurorul Håkon Sand, îl consideră pe tânărul reţinut principalul suspect în crima brutală petrecută ceva mai devreme.

Cazul ia o turnură ciudată când arestatul refuză să scoată o vorbă în privinţa crimei, însă are două cereri bizare:

să fie reţinut în arestul poliţiei, nu la închisoare, şi să fie reprezentat de Karen, avocata care a descoperit cadavrul, fără a ţine cont de faptul că aceasta nu are experienţă în drept penal.

Apar pe rând noi elemente care fac acest caz aparent teoretic rezolvat să se dovedească a fi mult mai complicat: o nouă victimă, un avocat cu o reputaţie dubioasă, în apartamentul căruia se găseşte un mesaj cifrat, această crimă având legături cu prima; un avocat prestigios încercând cu o insistenţă suspectă să îi ia cazul lui Karen; zvonuri provenite din lumea interlopă, conform cărora s-a dezvoltat o nouă reţea de distribuţie de droguri, condusă din umbră de avocaţi (de aici şi raţionamentul tânărului arestat: din moment ce Karen a descoperit prima victimă şi a raportat crima, înseamnă că ea cu siguranţă nu poate face parte din această reţea). Hanne şi Sand înregistrează progrese încet, dar sigur, în ciuda tuturor piedicilor apărute, iar pentru a încheia ancheta vor ajunge până în cele mai înalte cercuri ale puterii: sunt implicaţi avocaţi, membri ai guvernului şi se bănuieşte chiar şi o finanţare „murdară” a serviciilor secrete.

Cartea place din mai multe motive, primul fiind acela că, deşi este scrisă în 1993, nu este datată. Nu am simţit niciun moment lipsa telefoanelor mobile sau a nu ştiu căror tehnici avansate de laborator. Un alt motiv ar fi că, deşi iniţial povestea de dragoste care ia naştere între Karen şi Sand m-a deranjat, mai apoi i-am descoperit utilitatea: la un moment dat, aceste sentimente îl fac pe Sand să acţioneze într-un anume mod (fără detalii aici, nu vă stric surpriza). În al treilea rând, autoarea nu abandonează nicio clipă raţionamentul logic, iar toate răsturnările de situaţie – care sunt mai multe decât v-am dezvăluit până acum – nu „bruiază” desfăşurarea acţiunii, ci reprezentă exact noile piese de puzzle care cad pe rând pentru a forma imaginea finală.

Citește întreaga recenzie în Revista de suspans.

 

%d blogeri au apreciat: