Tag Archive: amintiri



Küsnacht, 16 ianuarie 1952. Plimbare după micul dejun cu C.G. Vreme însorită. Mi-a povestit din nou, dar altfel decât data trecută, visul său despre casa medievală, astfel:

 

Intalniri cu JungMă aflu la primul etaj al unei case, mobilată oarecum ca biroul meu, în genul secolului al optsprezecelea. Acum trebuie să văd ce este jos. O scară veche, frumoasă, iar parterul este din secolul al șaisprezecelea – cu o mobilă veche, grea, dar frumoasă. Am gândit, „Ia te uită, nu știam că se află așa ceva aici – poate are și o pivniță.“ Și avea. Am coborât – pereți goi, mortarul scorojit, care lăsa să se vadă cărămizi romane; podeaua era pietruită. Într-un colț era o piatră în care era fixat un inel. Am ridicat-o și m-am uitat dedesubt și jos erau rămășițe preistorice – oase, cranii și vase de lut.

Fragment din: 

Avusese acest vis în timpul vizitei sale în America, la Clark University, împreună cu Freud. I-a povestit visul lui Freud, care l-a interpretat ca pe o dorință de a scăpa de cineva. Freud a insistat asupra acestui aspect, apoi a spus, „Ei bine, trebuie să însemne că vrei să scapi de nevastă-ta.“ Freud nu a luat în seamă nimic altceva din vis decât oasele și craniile, pe care le-a asociat cu moartea cuiva. El a văzut visul numai prin prisma teoriei sale.

Freud era prins în teoria sa, aceasta îi oferea protecție; totul trebuie redus la ceva  derogatoriu, atunci ești într-o poziție superioară. La fel și cu spiritualitatea – pentru Freud nu însemna nimic altceva decât sexualitate. Pentru el totul avea o explicație. L-a rugat pe Jung să-i promită: „Promite-mi că vei susține dogma sexualității. Dacă nu avem nicio dogmă, torentul întunecat al ocultismului ne va lua pe sus și ne va înghiți.“ Freudienii suferă cu toții de folie à deux, de un delir indus, și reduc totul la altceva. În mod contrar, noțiunea lui Jung de inconștient colectiv implică ceva mai amplu și mai mare, care există de sine stătător.

Ne aflam în umbrar când, după ce a terminat de repovestit visul casei medievale, mi-a spus: „Atunci, în acel moment, mi-a venit ideea inconștientului colectiv.“

  


Iluzia iubiriiDependenţa extremă de ceilalţi este cauzată de lipsa amintirilor liniştitoare introiectate.

Acei copii mai puţin norocoşi care au părinţi care îi abuzează sau îi abandonează nu au destule amintiri legate de modul în care au fost calmaţi sau mângâiaţi în timpul copilăriei lor. De aceea, ajunşi adulţi, ei nu se pot calma singuri atunci când sunt stresaţi. De fapt, atunci când se întorc spre ei înşişi, tot ceea ce trăiesc este un vid care se transformă într‑o anxietate şi mai mare. Aşadar, aceşti indivizi trebuie să se bazeze pe alte persoane şi nu pe ei înşişi pentru a se calma.

Fragment din:

Această incapacitate de a se linişti pune într‑o mai mare dificultate persoanele cu tulburări de caracter care au un pattern independent, decât pe cele care au un pattern dependent. De aceea, aceasta reprezintă o problemă mai curând pentru indivizii care abuzează decât pentru victimele abuzului şi este unul dintre motivele pentru care bărbaţii care îşi bat partenerele sunt atât de dependenţi de femeile pe care le abuzează. Ei sunt absolut dependenţi de partenerele lor pentru a‑şi regla senzaţia internă de calm, iar fără partenerele lor ei se simt abandonaţi şi la cheremul haosului lor intern. (…)

Nu este ceva neobişnuit pentru pacienţii cu tulburare de caracter să‑şi exprime sexualitatea ca şi cum ar fi singura formă de apropiere existentă pentru el. De exemplu, unul dintre foştii mei pacienţi îi cerea soţiei sale sa aibă contact sexual cu el în fiecare seară. Atunci când ea îl refuza, el era nemulţumit, comenta şi intrau într‑o tiradă ostilă până când ea ceda. Dacă se întâmpla ca ea să reuşească să se sustragă, atunci el o suna la serviciu şi o obliga să‑i promită că vor avea contact sexual în acea noapte. Fără actul sexual zilnic, sentimentele lui de abandon l‑ar fi copleşit şi ar fi simţit o panică interioară.

Trecutul său era atât de sărăcăcios, încât contactul fizic era singurul mod în care el se simţea „aproape“ de soţia‑mamă, aşa cum care era aceasta simbolizată. Sexualitatea sa era motivată de lipsa unui obiect internalizat care să ofere liniştire, iar dependenţa de soţia sa care regla tensiunea lumii sale interne era aproape totală.

 


VinovatulCe poate fi mai cumplit decât uciderea unui copil?

Poate faptul că presupusul ucigaş este tot un copil de 11 ani, pe care legea îl tratează ca pe oricare adult – arestare, apariţia în instanţă, avocat care se ocupă de apărare. Copilul se numeşte Sebastian, are o familie înstărită, cu un tată puternic şi o mamă spectaculoasă. Şi, ca un contrapunct, avocatul lui, Daniel Hunter, a avut o copilărie sumbră, cu o mamă care se droga, salvat de o adopţie, acceptată greu şi dureros. (…)

Treptat, procesul în care îl apără pe Sebastian îi trezeşte lui Daniel Hunter amintirile cele mai apăsătoare ale propriei copilării. Se confruntă cu suferinţa şi neputinţa de atunci, cu dragostea pentru o mamă fragilă, cu şansa de a avea o mamă adoptivă, şansă greu de înţeles şi acceptat, când el are sentimentul datoriei de a-şi apăra şi ocroti mama cea adevărată şi atât de neajutorată, incapabilă să crească un copil şi să-şi poarte şi sieşi de grijă, aşa încât îşi pierde toate drepturile părinteşti. (…)

Un debut fulminant, „Vinovatul” de Lisa Ballantyne, aduce în discuţie o dramă cu care se confruntă mulţi copii încă de timpuriu, indiferent de statutul familiei. Legaţi printr-o afecţiune puternică de mame, femei frumoase, dar fragile, băieţii le văd bătute şi terorizate de soţi ori concubini, se simt datori să le apere. Şi învăţând să facă faţă violenţei, ajung ei înşişi la violenţă, într-un proces psihologic amintind de faimoasa reflecţie a lui Friedrich Nietzsche: dacă te uiţi într-un abis, abisul se uită şi el în tine.

Fragmente din cronica Elisabetei Lăsconi publicată în Ziarul financiar

  


Dar să ne întoarcem la după-amiaza aceea în care stăteam sprijinit de zidul şcolii şi urmăream meciul de ping-pong dintre Liu Gură Mare şi Lu Wenli.

Schimbarea

Fragment din:

Liu era un jucător mediocru, dar era obsedat de sport şi-i plăcea la nebunie să joace cu fetele din echipă. Niciuna nu putea fi numită neatractivă, Lu Wenli era însă cea mai drăguţă şi prin urmare oponenta lui favorită. De fiecare dată când lovea mingea, el deschidea fără să vrea fălcile lui de căpcăun. Asta n-ar fi meritat neapărat menţionat, însă din gâtlej îi ieşea şi un icnet gutural, un fel de orăcăit, ca şi cum mai multe broaşte ar fi încercat să scape de-acolo.

Stilul său de joc, cum îl vedeam şi auzeam, aproape că ne făcea să ne vină rău. Lu Wenli nu suporta să joace cu profesorul Liu, ştiam asta, dar era unul dintre directorii şcolii şi n-avea de ales. Expresia de pe figura ei şi jocul împiedicat, când se afla faţă în faţă cu profesorul Liu la masa de joc, ne transmitea tot ce era de ştiut despre cum se simţea — dezgustată şi îngrozită.

Ştiți ce, toată pălăvrăgeala asta a avut intenţia să pregătească următoarea scenă dramatică: cu gura deschisă, profesorul Liu a trimis un voleu, la care Lu Wenli a reacţionat din reflex. Numai că, de parcă ar fi avut ochi, mingea lustruită de ping-pong i-a nimerit exact în gură lui Liu.

Am rămas înlemniţi, dar numai preţ de o clipă. După care am izbucnit în hohote. Un profesor pe nume Ma, care şi aşa avea faţa roşiatică, a căpătat culoarea stacojie a crestei de cocoş. Eram singurul care nu râdea. Stăteam acolo perplex, uimit de cele întâmplate, şi mi-a venit în minte un basm bine ştiut la noi în sat, pe care ni-l istorisise povestaşul nostru, tataia Wang Gui. Se spune că odată, pe când un neguţător pe nume Jiang Ziya vindea făină de grâu, o pală puternică de vânt i-a suflat-o pe toată din mâini. A încercat apoi să vândă cărbune de lemn, dar iarna s-a dovedit una deosebit de călduroasă. În cele din urmă a ridicat ochii spre cer oftând şi o pasăre i s-a găinăţat în gură.

  

%d blogeri au apreciat: