Tag Archive: Amie Kaufman



farame de soapteFărâme de şoapte aduce în scenă o pereche de îndrăgostiţi aflaţi în taberele adverse ale unui război sângeros. Jubilee Chase şi Flynn Cormac n-ar fi trebuit să se întâlnească niciodată. Lee este căpitan şi face parte din forţele trimise pe Avon să-i supună pe coloniştii rebeli ai acestei planete terraformate. Flynn conduce revolta împotriva corporaţiilor care nu şi-au respectat promisiunea de a transforma planetele ospitaliere în unele pe care se poate trăi.

Încercând cu disperare să-şi asigure un avantaj cât de mic într-un război nemilos, Flynn face singurul lucru care pare să aibă sens atunci când el şi Lee îşi încrucişează cărările: se întoarce la bază, luând-o prizonieră.
Dar în timp ce tovaraşii lui se pregătesc s-o execute pe această fată dură, cu nervi de oţel, Flynn face o altă alegere, care îl va schimba pentru totdeauna.

Lumea fantastică pe care o imaginează autoarele, talentul lor de a îmbina teme originale şi familiare, de a susţine două voci într-o poveste presărată cu romantism şi tensiune – toate promit, în a treia parte a trilogiei, o altă lume, o altă aventură şi, dacă avem noroc, un alt cuplu de îndrăgostiţi. – Booklist

Acest science-fiction accesibil ne oferă conflicte autentice, conspiraţii de tot felul şi o analiză surprinzătoare a noţiunii de vină. – Kirkus Reviews

Nici nu-mi amintesc cum am ajuns la mine. Dar brusc mă pomenesc în camera mea, ameţită de gânduri, cu pielea înfiorată. Mă pregătesc de culcare cu destulă uşurinţă, având în sânge acest ritual după atâţia ani în care m-am simţit extrem de obosită la sfârşitul unei zile pentru a mai face şi altceva.
Nu trebuie să mă mai gândesc, nu trebuie să mai rămân în această stare teribilă în care simt cum adrenalina îmi pompează prin vene. Nu trebuie să mai rememorez cele întâmplate cu Flynn.
Nu trebuie să mă îndrăgostesc de un băiat care reprezintă toate lucrurile împotriva cărora am luptat de când aveam opt ani.Dar pentru că nu mă pot opri să fac toate astea, măcar pot să nu-l mai ating vreodată.

Amie Kaufman şi Meagan Spooner sunt prietene vechi şi, ocazional, colege de cameră, călătorind în toată lumea (dar nu şi în spaţiu). Meagan, care este, de asemenea, autoarea trilogiei Skylark, locuieşte la Asheville, Carolina de Nord, în timp ce Amie locuieşte în Melbourne, Australia. Deşi le desparte o distanţă atât de mare, împărtăşesc aceleaşi pasiuni: epopeile spaţiale, călătoriile cu maşina şi gustările savuroase.

Reclame

Cioburi de steleDar dacă aveţi chef de un Young Adult Romance în care acţiunea e centrată pe tensiunea dintre cele două personaje care acum se iubesc, în secunda următoare se urăsc, şi totuşi se iubesc, atunci Cioburi de stele e alegerea ideală.

Lilac LaRoux şi Tarver Merendsen vin din două lumi diferite. Ea este fiica celui mai bogat om din galaxie, iar el este un erou de război care provine dintr-o familie umilă. Singurul motiv pentru care Tarver e acceptat în societatea înaltă este dorinţa celor bogaţi, frumoşi şi celebri de a arăta că le pasă de eroii lor. Lilac şi Tarver se întâlnesc la bordul navei spaţiale Icarus, iar chimia dintre ei este evidentă. Am apreciat faptul că nu a fost, totuşi, dragoste la prima vedere, cei doi fiind conştienţi de statutul lor.

Lucrurile se schimbă în momentul în care Icarus, din motive necunoscute, iese brusc din hiperspaţiu, ceea ce cauzează distrugerea navei şi moartea tuturor oamenilor aflaţi la bord. Singurii care supravieţuiesc sunt Lilac şi Tarver, care reuşesc să ajungă la o navetă de salvare şi să o desprindă de Icarus înainte de explozie. Se prăbuşesc pe o planetă pustie, cu vegetaţie neobişnuită, care pare să fi trecut prin procesul de terraformare şi ar fi trebuit, după calculele lui Tarver, să fi fost colonizată deja. Şi acesta a fost primul mister care mi-a stârnit curiozitatea şi m-a făcut să dau paginile mai repede.

O să încep cu aspectele care mi-au plăcut la Cioburi de stele. Relaţia dintre Lilac şi Tarver s-a dezvoltat treptat, iar micile lor certuri şi neînţelegeri au avut sens. După ce ajung pe planetă îşi dau seama că singura lor şansă este să găsească rămăşiţele navei şi să spere că vor putea trimite un mesaj către echipele de salvare trimise de tatăl lui Lilac. Au de parcurs un drum lung şi obositor, Lilac nu vrea să renunţe la rochia ei de bal în favoarea unei salopete, şi nici la pantofii scumpi… exasperarea lui Tarver, încăpăţânarea lui Lilac, teama, tensiunea dintre ei, apoi vocile pe care Lilac le aude şi neîncrederea lui Tarver până în momentul în care el însuşi începe să aibă viziuni… Toate aceste elemente m-au făcut să citesc cartea în două zile şi să uit de micile ei neajunsuri.

Partea cu „fiinţele şoptitoare” mi s-a părut cea mai interesantă. Mi-ar fi plăcut ca acţiunea să se concentreze mai mult asupra planetei şi a „locuitorilor” ei invizibili, şi mai puţin asupra romance-ului dintre Lilac şi Tarver.

Citiți întreaga recenzie pe Bookblog.

  


Cioburi de steleMă ţin după el mergând poticnit, fiindcă tocurile pantofilor mi se răsucesc în fel şi chip pe terenul denivelat sau mi se afundă în pământ.

De ce femeile nu au o ţinută pentru astfel de ocazii? Să poarte din când în când nişte bocanci la o rochie de seară, chiar că ar fi interesant. Încep să râd, iar el se opreşte numai cât să‑mi arunce o privire peste umăr, după care îmi slobozeşte încheietura mâinii şi mă apucă de braţ.

— Mai avem foarte puţin, domnişoară LaRoux. Te descurci foarte bine.

Nu mă descurc bine deloc. Mă simt ca o păpuşă din cârpe, fără coloană vertebrală, dar cu pantofi asortaţi. Habar n‑am unde ne aflăm sau cât de mult ne‑am îndepărtat de capsulă, iar când o creangă mă loveşte peste faţă, sunt nevoită să închid din nou ochii. Revăd nava: o imagine remanentă neclară. Razele soarelui pătrund aproape orizontal printre copaci, şi dincolo de pleoapele mele, umbrele alternează cu lumini roşii. Oare cât timp am stat pe creasta dealului?

Nava tatălui meu este în ruine. Am văzut‑o prăbuşindu‑se. Câte suflete s‑au prăbuşit odată cu ea? Câţi n‑au reuşit să se lanseze cu capsulele? Simt că mă lasă picioarele. El încearcă să mă susţină, dar mă trage prea tare de braţ şi o parte detaşată din mintea mea îmi spune că mai târziu o să mă doară umărul. Mă smuceşte iar şi de data asta îmi scapă un geamăt. După o secundă pare să accepte că nu poate să mă târască prin pădure dacă nu mă străduiesc puţin.

Îmi dă drumul la braţ şi eu mă prăbuşesc la pământ. Abia am timp să întind mâinile înainte să cad cu faţa în mâzga amestecată cu frunze pe jumătate putrede ce acoperă solul pădurii. Miroase a cafea, a piele şi a gunoi; nu seamănă deloc cu pământul suplu şi omogen din hologrădinile de pe Corint. Nu mai am putere să‑mi păstrez puţină demnitate. Nu mai am putere să‑l fac să creadă că nu voi ceda. Comandantul mă lasă un moment să‑mi trag sufletul. Respir atât de puternic, încât răsuflarea mea spulberă bucăţi de frunze murdare. Când el se apleacă lângă mine, tresar.

— Lilac… Haide! În curând se înnoptează şi trebuie să ajungem la capsulă înainte să se lase întunericul. Hai că poţi! Nu mai este mult.

Regret că nu se mai comportă ca un ticălos. Mă simt dezarmată în faţa compasiunii lui.

— Nu mai pot. Nu mai pot, comandante. Nu mai vreau. Eu n‑ar trebui să fiu aici!

El ridică din sprâncene şi asprimea de pe chipul lui parcă se topeşte. Se uită la mine cu o expresie neobişnuit de duioasă care simt că mă scoate din starea mea de durere şi neputinţă. Apoi totul se năruie.

— Încearcă să rămâi în picioare. Crezi că eşti în stare de atâta lucru, Alteţă?

E mult mai bine aşa.

— Îţi baţi joc de mine? îl reped eu.

— Doar un imbecil şi‑ar bate joc de tine, domnişoară LaRoux.

 

%d blogeri au apreciat asta: