Tag Archive: Adrian Neculau



Evenimentele de azi ale Săptămânii psi încep toate de la ora 18.00 și vă dau întâlnire cu specialiști în psihoterapie și sociopsihologie. Iată și programul, pe larg:

  

  • București, Cărturești-Verona: Psihoterapeutul și conferențiarul universitar Diana Vasile va discuta despre felul în care pasiunea pentru psihoterapie împletită cu știința (cu teoreticul) pot conduce la vindecare, adică la o terapie eficientă. Cumva, tema îmi amintește de reflecțiile lui Kottler legate de partea nevăzută a psihoterapiei, de experiențele, mai mult sau mai puțin plăcute, ale terapeutului.

  

  • Cluj, Cărturești-Iulius Mall: Despre ”blazonul familiei” va discuta specialista în dezvoltare personală și în parenting Alexandra Gorea. Cum este vorba de familie, cu siguranță că nu vor lipsi sugestiile Virginiei Satir (tradusă la Trei cu două volume), cea care a contribuit decisiv la dezvoltarea terapiei familiei.

  

  • Iași, Cărturești-Palas: Creatorul de școală sociopsihologică Adrian Neculau și psihoterapeutul Camelia Soponaru vor aduce în discuție o temă inedită: credința, privită din perspectiva psihologiei sociale. Se anunță, sunt sigur, dezbateri fierbiniți 🙂

       

  • Brașov: Dacă în ediția din primăvară, psihanalistul și directorul editurii Trei, Vasile Dem. Zamfirescu, și-a delectat publicul cu interpretări psihanalitice ale unor vise ale celor prezenți, prezentate ad hoc, tot despre vis și interpretarea sa va discuta acum și conf. univ. Aurel Ion Clinciu, autor printre altele al unui volum de introducere în psihanaliză. Tema domniei sale: ”visul, calea regală pentru dezvoltarea personală și creativitate”.

   

Un Minister al Stimei de Sine?


Cei mai multi invoca nevoia respectului de sine, pe care in Romania, unde fraiele sunt in mainile unor corupti, capabili sa se descurce numai in acest camp social, n-o pot gasi. Prea au plecat multi, exista adevarate colonii romanesti in tarile Europei sau peste ocean. La Montreal, mi s-a spus, doua echipe romanesti, toti din Iasi, au cu regularitate dispute in fotbal: echipa din Copou cu echipa din Tatarasi.

 

  Nevroza balcanica, despre care am scris saptamana trecuta, pornind de la cartea psihanalistului Vasile Dem. Zamfirescu, cunoaste unele particularitati in spatiul carpato-dunarean. Nevrozele romanilor se deosebesc adesea de cele ale altor balcanici si europeni. Complexe de frustratie nerezolvate, aspiratii (colective) in decalaj fata de posibilitati si conditii de context, presiuni straine si umilinte dificil de suportat s-au acumulat si s-au impletit intr-un complex de factori care au coborat, pana la distrugere si indiferenta, nivelul stimei de sine a romanului. Dupa 1989, nemultumiti de prestatia lor anterioara, multi romani au sperat sa-si recapete, odata cu libertatea, demnitatea terfelita in timpul regimului totalitar. Speranta zadarnica. Domnul Zamfirescu sufera atunci cand constata ca romanilor le este rusine de originea lor, ca „ura de sine la romani” a atins cote alarmante. Aceasta se combina cu dispretul de sine, construind impreuna un inconstient colectiv ce produce efecte dezastruoase; multi dintre romani nu sunt insa constienti de dimensiunea procesului si de sursele care il alimenteaza. Iata o ipoteza: „M-am intrebat daca risipirea in orgolii marunte a politicienilor romani nu provine mai ales dintr-o profunda neincredere in sine, daca nivelul inalt al agresivitatii in Romania nu este cauzat de aceeasi ura de sine, daca incapacitatea noastra de solidarizare nu are aceeasi sursa”. Ce poate iesi dintr-o cultura a vidului, a distructivitatii si a permanentei (auto)deprecieri decat un produs care invoca pierderea colectiva a reperelor, descompunerea, neantul? Fenomenul nu e nou, dar s-a agravat, putandu-se manifesta acum liber. Usor de observat cu ochiul liber.

Fenomenul urii de sine a cunoscut, in Romania, escaladari nemaivazute mai ales in timpul comunismului. Experimentul Pitesti a dovedit ca, prin teroare, oamenii, chiar cei mai instruiti, pot fi transformati in reversul a ceea ce au fost. Prin  tortura fizica (bataia, arderea cu tigara, smulgerea unghiilor si alte inovatii), combinata cu distrugerea valorilor morale si religioase, a legaturilor cu cei apropiati, prin „teroare permanenta”, fenomenul reeducarii, uitat astazi, a schimbat din temelii reperele unei generatii. A indus in fiecare tanar format atunci, chiar daca n-a fost supus unui proces explicit de reconversie, o frica permanenta de cei din jur, de institutii. Generatiile mature de astazi vor din rasputeri sa uite aceste episoade din viata lor, le arunca in mod inconstient in subsolurile constiintei. Psihanalistul insista indeosebi pe efectele tratamentului asupra increderii in valorile fundamentale, inducerea umilintei ca o componenta de baza a personalitatii. Reeducarea a insemnat o „catastrofa narcisica” care s-a intins asupra intregii tari, ca o „teroare discreta”, dislocand eul individual din functiile sale. Un eu care nu se poate salva prin fuga sau impotrivire, ca mijloace de aparare, este pentru totdeauna lezat. Urmarea e fenomenul de identificare cu agresorul, refularea si regresia. Neputincios, individul astfel lovit construieste scenarii izvorand din dorinta de razbunare, ura, invidie si alte tipuri de manifestari nascute din frustratie. Iar daca adevaratii vinovati nu pot fi atinsi, individului nu-i ramane decat sa se descarce in alta directie: prin ura de sine, dispret (auto)distrugator. Comunismul a nascut resentiment generalizat. Neputandu-se descarca prin actiuni sociale sau individuale decat in rare cazuri, cei care au trait intr-un context psihosocial totalmente inchis nu pot astazi zamisli decat invidie, ura, dorinta de razbunare. Au fost si sunt urati mai ales cei care au incercat sa protesteze sau sa construiasca ceva. Au iesit din rand, ne-au umilit! Ei, acesti „dusmani ai poporului” cuminte, trebuie sa plateasca. Si astfel se rezolva dilema conflictului narcisic: ura de sine este inlocuita cu ura impotriva celor care sunt altfel. Omul resentimentar nu poate construi, din inima lui nu iese decat zeama neagra. Ce s-a intamplat cu aceste produse vedem astazi, privind in jur, de sus pana jos.

Citeste in Ziarul de Iasi intreaga recenzie scrisa de Adrian Neculau.


 

Intrebarea mea, mai mult retorica: ne vom putea oare scutura, candva, de aceasta mostenire care ne-a extirpat virilitatea, apetitul pentru constructie temeinica, puterea intemeierii? Daca ne uitam la cei care se realizeaza imediat ce parasesc dulcele pamant al patriei, am putea zice ca avem fond solid, dar nu avem teren de crestere.

 

Psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu, profesor, traducator al lui Freud si Jung, editor (director la editura TREI, specializata in psihanaliza si psihoterapie), autor al unor lucrari substantiale in domeniu (apropiat, in perioada de formare intelectuala, de Noica), se dovedeste si un inspirat analist al nevrozelor sociale. Ultima sa carte, Nevroza balcanica, un volum de eseuri, publicate initial in „Dilema” si „Dilemateca”, se citeste cu deosebit interes si indeamna la reflectii si (auto)evaluari profitabile. Desigur, cartea nu se adreseaza romanului satisfacut de sine (fie el politician, administrator, intelectual-slujbas la stapani cu bani sau putere), ci putinilor indivizi care admit ca pot face greseli de (auto)diagnoza si sunt dispusi sa-si psihanalizeze conduita, apeland la textele unui supervizor avizat. Nu recomand cartea celor pe care Nicolae Turtureanu i-a „psihanalizat” acum cateva zile, in aceasta pagina, adunandu-i sub o palarie veche si mereu noua („oportunistii”) si nici celor care se intrec sa caute justificari delatorilor cu patalama, stiu ei de ce.

Ce este „nevroza balcanica”? Sintagma a intrat in vocabularul cercetatorilor in stiintele sociale din Romania inca pe vremea Ceausescului, dintr-o intamplare. Un cercetator la unul din institutele Academiei, cunoscut de colegi ca informator al securitatii, care primea viza sa iasa cand voia, isi duce sotia la un specialist celebru din Germania, aceasta suferind de ceva greu de definit si de explicat, necum de diagnosticat: o stare generalizata de rau, o neputinta de articulare la context care-i afecta conduita sociala. Sentinta medicului: „nevroza balcanica”, adica nimic organic, doar probleme sufletesti specifice zonei culturale, indeosebi celor din Europa de Est. Comentariul domnului Zamfirescu: am inteles atunci ca e vorba despre „influenta patogena a sistemului comunist, care nu-i cruta nici pe cei pe care-i privilegiaza. Treptat, mi-am dat seama ca aceasta influenta se grefeaza pe o istorie dificila, adancindu-i efectele”. Cu alte cuvinte, o structura nevrotica, altfel non-patogena, adesea izvor de trairi creative si de opere artistice valoroase, se poate dezvolta si evolua patologic intr-un context psiho-social stresant, de interdictii, suspiciune, frica (de autoritate, de delatori), presiune, birocratie etc.

Citeste in Ziarul de Iasi intreaga recenzie scrisa de Adrian Neculau.


Joi, 12 mai, incepind cu ora 18.00, va asteptam la Libraria Avant-Garde pentru a dezbate impreuna Psihosociologia crizei, volum recent aparut la Editura TREI, coordonat de Prof. univ. dr. Adrian Neculau.

Invitati speciali:

Prof. univ. dr. Ion Dafinoiu
Prof. univ. dr. Nicu Gavriluta
Prof. univ. dr. Mihai Gheorghiu
Prof. univ. dr. Adrian Neculau

Crizele sunt generatoare de haos, de dezordine, ele duc la degradarea raporturilor sociale si a celor interpersonale. Societatea este tentata sa atribuie aceste cauze unei permisivitati sau unui laxism prezent anterior in societate si sa reactioneze printr-o intarire a controlului si a sanctiunilor, riscind sa accentueze clivajele existente atit in sinul populatiei, cit si in relatiile cu exteriorul. Oamenii sunt redusi din ce in ce mai mult la conditia de consumatori, luptindu-se cu paradoxurile societatii (hiperconectati si izolati totodata), cu disparitia cadrului organizat si a reperelor, dezorientati de supralicitarea imaginii, a vizualului. Unii dintre ei se refugiaza in artificiul narcisismului, adopta conduite agresive, adictive, sau cad in depresie si n-o mai pot depasi.
Incercind sa abordeze a priori criza dintr-o dubla perspectiva, cea a modului subiectiv in care este perceputa de indivizi si cea a marilor rasturnari produse in contextul social, autorii acestui volum s-au adresat unor specialisti recunoscuti din domeniul psihologiei sociale si din cel al sociologiei clinice, cerindu-le sa clarifice la nivel teoretic, dar si facind trimitere la activitatea lor practica in domeniul psihosociologiei, notiunea de criza, asa cum se contureaza ea in urma cercetarilor intreprinse.

“Orice criza este spontana, neprevazuta si atinge in profunzime si in ansamblu unitatea vizata, intr-atit incit transformarile produse pun sub semnul intrebarii insasi identitatea unei structuri, fie ea individuala sau sociala. Functionarea obisnuita a mecanismului este pusa in dificultate, regulile care o fixau devin ineficiente si risca sa fie anulate. Criza determina alternante de violenta si de depresie in toate registrele vietii psihice si sociale. Ea este semnul unei schimbari care ne apare simultan ca forma de esec si posibilitate de inovare, durata si sfirsitul ei raminind neclare.”
Jacqueline Barus-Michel

“Tarile din Est se confrunta, de peste o jumatate de veac, cu o grava criza de identitate. Despartite, dupa razboi, de identitatea europeana, incapabile sa se plieze total pe noua identitate ce li se oferise atunci, din nou in dificultate dupa schimbarile din 1989, cind au constatat falia adinca ce le desparte de vechile democratii europene, acestea se gasesc intr-o cursa continua de refacere si refondare. E o criza a reperelor, a referintelor si clivajelor politice, a legaturilor sociale, a reprezentarii politice, a identitatii simbolice. Criza personala de identitate isi are, fara indoiala, fundamentul in criza sociala. Poate mai mult decit Apusul, Estul e marcat de o criza a militantismului, aflat acum in pana, fara repere civice, fara cauza, fara partide de masa care sa coaguleze. Si, desigur, o criza a angajamentului partizan, altadata motorul sistemelor sociale din Est.”
Adrian Neculau

Coordonatorii: Adrian Neculau, Profesor la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iasi; Jacqueline Barus-Michel, Profesor, Laboratoire de Changement Social, Universitatea Paris 7.
Autorii: Max Pagès, Profesor la Universitatea Paris 7; André Lévy, Profesor la Universitatea Paris 13; Jean-Philippe Bouilloud, Profesor la ESCP-Europe si la Laboratoire de Changement Social, Universitatea Paris 7; Alexandre Dorna, Profesor la Universitatea din Caen; Lilian Negura, Universitatea din Ottawa; Catalin S. Mamali, Loras College, SUA; Septimiu Chelcea, Profesor la Universitatea din Bucuresti; Lavinia Betea, Universitatea de Vest din Arad; Natalia Cojocaru, Universitatea de Stat din Republica Moldova.

Va asteptam!


Cri­za eco­no­mi­că mondială declanșată în 2008 este pusă sub lupă de Jacqueline Barus-Michel, profesoară la Universitatea Paris 7. Iată mai jos un fragment din articolul ei publicat în recentul volum colectiv Psihosociologia crizei, coordonat de psiholoaga pariziană împreună cu profesorul ieșean Adrian Neculau.

Cri­za fi­nan­cia­ră având ori­gi­nea în SUA — care afec­tea­ză în­trea­ga pla­ne­tă — pre­zin­tă următoarele caracteristici:

  • re­fu­la­rea re­a­li­tă­ţii ris­cu­ri­lor, în nu­me­le unui pro­fit ime­diat;
  • eve­ni­men­te de­clan­şa­toa­re ale unei ex­plo­zii care mar­chea­ză în­toar­ce­rea la re­a­li­ta­tea ne­ga­tă;
  • pier­de­rea ca­pa­ci­tă­ţi­lor de sim­bo­li­za­re, ma­ni­fes­ta­tă prin pier­de­rea sen­su­lui, in­ca­pa­ci­ta­tea de a găsi ex­pli­ca­ţii şi ine­fi­cien­ţa lim­ba­ju­lui fi­nan­ciar;
  • ima­gi­na­rul ca­tas­tro­fei care îi do­mi­nă pe toţi ac­to­rii so­ciali;
  • pro­pa­ga­rea cri­zei în lu­mea în­trea­gă, ge­ne­ra­li­za­rea ei în toa­te ţă­ri­le, mul­ti­pli­ca­rea efec­te­lor cri­zei în toa­te do­me­ni­i­le, din­co­lo de cel eco­no­mic: via­ţa co­ti­dia­nă, po­li­ti­că, di­ver­se ac­ti­vi­tăţi, via­ţa cul­tu­ra­lă etc. (…)

Gre­en­span, aflat în frun­tea FED, se ocu­pă de or­ga­ni­za­rea unei for­me de re­fu­la­re (de­cla­ra pe vre­mea aceea că este „o ale­ge­re vi­ta­lă“ — afir­ma­ţie fă­cu­tă într-o pe­rioa­dă de creş­te­re eco­no­mi­că ba­za­tă pe îm­pru­mu­turi; mai târ­ziu, în oc­tom­brie 2008, tot el măr­tu­ri­sea: „M-am în­şe­lat“). S-a vor­bit de un „fun­da­men­ta­lism al pie­ţei“, un fel de cre­din­ţă fa­na­ti­că în pu­te­ri­le eco­no­miei care i-a or­bit pe adep­ţii săi.

 

   

 

Ten­ta­ti­va de re­con­ver­sie la re­a­li­ta­te (atât în pri­vin­ţa re­a­li­ză­ri­lor, cât şi a su­me­lor re­tra­se) duce la o de­con­struc­ţie a sis­te­mu­lui (crah) deoa­re­ce aceas­tă re­con­ver­sie este de fapt im­po­si­bi­lă: sim­bo­lul banului şi-a pier­dut ori­ce co­res­pon­dent în bu­nuri re­a­le. În ca­drul jo­cu­lui fi­nan­ciar sunt ma­ne­vra­te la bază do­rin­ţe şi ne­voi (sub for­mă de pro­mi­siuni şi da­to­rii), şi nu pro­du­se sau bu­nuri în­ţe­le­se ca va­loa­re re­a­lă. Acest joc asi­gu­ră sa­tis­fac­ţia şi pu­te­rea ju­că­to­ri­lor care ma­ne­vrea­ză va­lori-si­mu­la­cru, dând al­to­ra ilu­zia po­se­siu­nii, până când atât jo­cul, cât şi ilu­zia se sparg ca un balon.

Re­fu­la­rea re­a­li­tă­ţii se com­bi­nă cu ne­ga­rea fic­ţiu­nii: toa­tă lu­mea se com­por­tă ca şi cum — şi vrea să crea­dă că — ba­nul de­ve­nit si­mu­la­cru este re­fe­ren­tul unei re­a­li­tăţi exis­ten­te, când de fapt aces­ta nu este de­cât re­fe­rent ima­gi­nar, re­fe­ren­tul unei do­rin­ţe con­si­de­ra­tă drept re­a­li­ta­te (do­rin­ţa de a fi pro­prie­ta­rul unei case în­seam­nă în­da­to­ra­re, un cre­dit care va cir­cu­la ca va­loa­re re­a­lă; spe­cu­la­ţia se ba­zea­ză pe va­loa­rea atri­bui­tă unei do­rin­ţe şi pe în­cre­de­rea po­ten­ţia­lu­lui cum­pă­ră­tor în jo­cul sim­plu al vân­ză­rii-cum­pă­ră­rii, în va­lo­ri­le în schim­ba­re sau în va­lori ima­gi­na­re). Con­tro­lul asu­pra vie­ţii ac­ti­ve şi a pro­duc­ţiei îl au ju­că­to­rii (ac­ţio­nari şi co­mer­cianţi).

În­tre­gul edi­fi­ciu al aces­tei eco­no­mii se spri­ji­nă pe ima­gi­nar, spe­ran­ţă, în­cre­de­rea în do­rin­ţă şi pu­te­rea aces­te­ia, în jo­cul si­mu­la­cre­lor. Acest ima­gi­nar eu­fo­ri­zant, edi­fi­cat pe ne­ga­rea re­a­li­tă­ţii, oda­tă con­frun­tat cu aceas­ta, îşi schim­bă sen­sul, trans­for­mân­du-se brusc în pier­de­rea în­cre­de­rii, dez­i­lu­zie, pa­ni­că, efec­te care duc la fa­li­men­te, şo­maj, să­ră­cie. Un ima­gi­nar al ca­tas­tro­fei tul­bu­ră din nou per­cep­ţia re­a­li­tă­ţii, re­pri­mă ca­pa­ci­tă­ţi­le sim­bo­li­ce, pre­cum şi fo­lo­si­rea unui lim­baj ra­ţio­nal care să co­res­pun­dă re­a­li­tă­ţii, în­tre­ţi­nând ast­fel cri­za, care nu mai este doar eco­no­mi­că.

Ima­gi­na­rul edi­fi­cat pe an­goa­să are, evi­dent, efec­te asu­pra re­a­li­tă­ţii. Prin­tre aces­tea amin­tim:

  • al­te­ra­rea struc­tu­ri­lor uni­ta­re, a co­o­pe­ră­rii, a so­li­da­ri­tă­ţii;
  • de­va­lo­ri­za­rea bu­nu­ri­lor care până atunci fu­se­se­ră re­a­le;
  • de­mo­ra­li­za­rea in­di­vi­zi­lor, în­cli­naţi acum că­tre ex­ce­se, vio­len­ţă şi de­pre­sie.

Din cauza unui efect de con­ta­mi­na­re, aceşti fac­tori fa­vo­ri­zea­ză in­sta­u­ra­rea unei ano­mii ge­ne­ra­li­za­te.

Ca ori­ce cri­ză, şi cri­za eco­no­mi­că s-a acu­mu­lat în timp, din ca­u­za unor pe­rioa­de mai di­fi­ci­le, a unei în­gri­jo­rări determinate de o se­rie de eve­ni­men­te pre­ves­ti­toa­re, care au fost mas­ca­te printr-un efort prin care po­li­ti­cie­nii pre­tin­deau a cău­ta o re­zol­va­re, până când unul dintre aceste eve­ni­men­te a scă­pat de sub con­trol, lă­sând re­a­li­ta­tea să se ma­ni­feste în toa­tă au­ten­ti­ci­ta­tea ei.

Sunt voci care au avan­sat ipo­te­za că aten­ta­te­le de la 11 sep­tem­brie, ur­ma­te de răz­boiul din Irak, au fost eve­ni­men­te pre­ves­ti­toa­re şi de­clan­şa­toa­re ale unei cri­ze care avea să zdrun­ci­ne cer­ti­tu­di­ni­le unui sis­tem ba­zat pe aro­gan­ţa ca­pi­ta­lis­mu­lui fi­nan­ciar, in­ca­pa­bil să facă alt­ce­va de­cât să re­a­fir­me atot­pu­ter­ni­cia sa, într-o suc­ce­siu­ne in­co­e­ren­tă de ri­pos­te ne­a­dap­ta­te la si­tua­ţii re­a­le. Fac­to­rul de­clan­şa­tor cel mai efi­cient a fă­cut să ex­plo­de­ze re­fu­lă­ri­le aco­lo unde erau mai ac­cen­tua­te (fa­li­ment efec­tiv sau doar de­cla­rat al băn­ci­lor Lehman Bro­thers, For­tis sau De­xia — ban­că a so­cie­tă­ţii de asi­gu­rări AIG etc.).

Au fost ac­ti­va­te me­ca­nis­me de ca­mu­fla­re (s-au in­jec­tat mi­li­ar­de în aceste bănci); apoi, fir­me afla­te în si­tua­ţii de­zas­truoa­se au fă­cut apel, într-un fel de si­tua­ţie pa­ra­do­xa­lă, la fac­to­rul po­li­tic. Aces­ta a în­cer­cat să-şi re­in­tre în drep­turi, să facă or­di­ne în sfe­ra eco­no­mi­cu­lui. Re­cu­pe­ra­rea este însă foar­te di­fi­ci­lă, dis­cursul po­li­tic nu poa­te să in­sti­tuie o lo­gi­că în con­di­ţi­i­le în care sis­te­mul sim­bo­lic al ba­nu­lui a fa­li­men­tat, după pe­rioa­de în care a dom­nit ne­stin­ghe­rit de ni­meni şi de ni­mic.

Lo­cul băn­ci­lor şi al pie­ţei este luat cu paşi mici şi cu pru­den­ţă de că­tre stat; dar lu­cru­ri­le merg greu, cu sui­şuri şi co­bo­râ­şuri, fără o co­e­ren­ţă ade­vă­ra­tă, deoa­re­ce ma­la­dia sis­te­mu­lui s-a ge­ne­ra­li­zat, iar dis­cur­sul po­li­tic nu poa­te fi una­nim. Dreap­ta li­be­ra­lă în­ce­pe să ţină un dis­curs so­cia­list; sem­ni­fi­can­ţii dis­cur­su­lui se in­ver­sea­ză, per­tur­bând spi­ri­te­le. Ne aflăm în plin non­sens. Efec­te­le ne­ga­ti­ve sunt nu­me­roa­se; de­va­lo­ri­za­rea sen­su­lui şi su­fe­rin­ţa se re­per­cu­tea­ză în toa­te re­gis­tre­le psi­hi­cu­lui, în toa­te sec­toa­re­le de ac­ti­vi­ta­te, de­ter­mi­nând miş­cări re­ven­di­ca­ti­ve, re­vol­te, vio­len­ţă şi să­ră­cie, care de­pă­şesc fron­tie­re­le po­li­ti­ce sau na­ţio­na­le, sau pe care unii în­cear­că să le nege (Ru­sia pre­tin­de a nu fi afec­ta­tă de cri­ză, în timp ce oa­me­nii, pa­ni­caţi, iau cu asalt ma­ga­zi­ne­le, go­lin­du-le de pro­du­se).

Efec­tul de yo-yo al bur­se­lor ara­tă cât sunt de lungi şi de di­fi­ci­le pro­ce­se­le de res­ta­u­ra­re sim­bo­li­că, de în­toar­ce­re la re­a­li­ta­te, echi­li­bra­rea aces­to­ra, ca şi res­ta­u­ra­rea unui ima­gi­nar co­lec­tiv cu re­fe­rin­ţe atât în re­gis­trul sim­bo­lic, cât şi în cel real.

An­ti­ci­pă­ri­le spe­cia­liş­ti­lor în eco­no­mie în ceea ce pri­veş­te du­ra­ta cri­zei iz­buc­ni­te în 2008 ră­mân sub sem­nul în­tre­bă­rii. După unii, faza de re­ce­siu­ne ar tre­bui să aco­pe­re pe­rioa­da 2009–2010, în timp ce al­ţii nu pre­văd o re­dre­sa­re de­cât peste vreo 10 ani. Se adu­ce ca ar­gu­ment cra­hul din 1929, când re­sta­bi­li­rea echi­li­bru­lui şi a va­lo­ri­lor s-a re­a­li­zat abia în 1959, dar să nu ui­tăm că în­tre timp avu­se­se loc al Doi­lea Răz­boi Mon­dial.

O sche­mă a cri­zei, aşa cum este ilus­tra­tă de cri­za eco­no­mi­că iz­buc­ni­tă în 2008 în­ce­pând cu SUA după că­de­rea bur­se­lor de pe Wall Stre­et, apoi de sis­te­mul eco­no­mic in­ter­na­ţio­nal, poa­te fi re­gă­si­tă în toa­te cri­ze­le, ori­ca­re ar fi sec­toa­re­le în care aces­tea se ma­ni­fes­tă sau uni­tă­ţi­le so­cia­le afec­ta­te.

Fragment din volumul colectiv Psihosociologia crizei

  

%d blogeri au apreciat: