Tag Archive: adhd



101 tehniciBilly, un băiat de patru ani, a fost descris de către părinţii lui ca fiind foarte activ. Educatoarele se plânseseră în mai multe rânduri părinţilor că Billy era agresiv fizic faţă de alţi copii.

Îi era dificil să‑şi facă prieteni şi să‑i păstreze din cauza abilităţilor lui sociale deficitare şi a incapacităţii lui de a interacţiona în mod adecvat cu alţi copii. Billy părea să aibă un mediu familial stabil. Se bucura de luxul unei mame casnice şi de stabilitatea unor părinţi iubitori şi grijulii, ambii cu studii superioare. Cu toate acestea, ei nu‑şi puteau da seama de ce fiul lor manifesta asemenea tendinţe agresive.

Am decis să folosesc abordarea nondirectivă pentru a înţelege mai bine comportamentul lui Billy. I s‑a oferit cutia cu animale şi a fost încântat să se joace cu conţinutul acesteia. Joaca lui a devenit foarte intensă, existând multe lupte între animale. A pus în scenă foarte multe conflicte. Am observat că exista un tigru foarte fioros, care se lupta cu toate celelalte animale şi părea să câştige de fiecare dată. Spre sfârşitul şedinţei am pus întrebări.

Consilierul: Dacă ar trebui să fii unul dintre aceste animale, care dintre ele ai alege să fii?

Billy: (Afişând un zâmbet larg şi mult entuziasm) Acesta! Tigrul!

Consilierul: Cum se face că ai alege să fii tigrul?

Billy: (Foarte mândru) Pentru că este activ! Eu sunt foarte activ!

Consilierul: Cine spune că eşti activ?

Billy: Mama spune asta. Dar chiar sunt, pentru că aşa vreau să fiu.

Consilierul: Ce înseamnă să fii activ?

Billy: Înseamnă să te baţi.

Consilierul: Îţi place să fii activ?

Billy: Da, dar nu neapărat să mă bat.

Consilierul: În ce fel îţi place să fii activ?

Billy: Îmi place doar să scot răgete!

A fost destul de evident că Billy a auzit că este etichetat drept activ. Acest lucru nu este neobişnuit. Mulţi părinţi îşi etichetează cu afecţiune copiii ca fiind „activi“, „hiperactivi“ sau, aşa cum am văzut scris pe tricoul unui bebeluş, „Vine Beleaua!“. Dar chiar şi copiii mici încep să dea un înţeles acestor etichete. După ce a auzit cuvântul activ asociat atât de des cu numele său, Billy a început să‑şi internalizeze propria concepţie legată de acest cuvânt. Billy a asociat termenul activ cu lupta. A fost o profeţie autoîmplinită. Billy s‑a manifestat ca fiind activ cu alţi copii prin agresivitate fizică. El pur şi simplu a crezut că trebuie să fie activ pentru că aşa îl defineau alţii. Dar afirmaţia „Îmi place doar să scot răgete“ însemna „Vreau doar să fiu auzit; vreau doar să fiu observat“.

Mama lui Billy a fost încurajată să nu mai folosească eticheta „activ“ şi să le ceară acelaşi lucru celorlalte persoane care comunică frecvent cu Billy. Încet, Billy a început să înveţe moduri adecvate de socializare, pe măsură ce am început să reformulăm pozitiv înţelesul termenului activ.

Fragment din 

101 tehnici favorite ale terapiei prin joc,

vol. coord. de Heidi Gerard Kaduson și Charles E. Schaefer

 

ADHD: remedii naturiste


100 remediiCopiii care suferă de tulburarea deficitului de atenţie şi a hiperactivităţii (ADHD) prezintă adesea simptome legate în principal de unul sau mai multe din cele trei comportamente esenţiale care o definesc: neatenţie, hiperactivitate şi impulsivitate.

Brian, unul dintre pacienţii mei, avea opt ani şi nu reuşea să stea locului. Mama l‑a dus la medic, care i‑a prescris metilfenidat (Ritalin), dar acesta părea să‑l facă şi mai hiperactiv. Brian e un copil isteţ, dar avea note proaste pentru că nu se putea concentra să‑şi facă temele, iar profesorii îl mustrau tot timpul.

I‑am făcut lui Brian mai multe analize pentru vitamine, proteine şi toxine. A rezultat că i‑ar fi prins bine nişte suplimente şi o schimbare a alimentaţiei care să susţină buna funcţionare a creierului şi sănătatea sistemului nervos.

Uleiul de peşte este cel mai des întâlnit remediu naturist prescris pentru ADHD. Un studiu pe 75 de copii care au luat uleiuri cu omega‑3 şi omega‑6 a arătat că simptomele a 26% dintre ei, care avuseseră .n principal simptome de neatenţie, se diminuaseră cu 25% după trei luni de tratament. După şase luni de tratament, s‑a îmbunătăţit starea a 47% dintre copiii care au luat suplimentele.

Un grup de cercetători din Franţa a studiat modul în care suplimentele cu vitamina B6  şi magneziu influenţează tulburările neurologice ale copiilor. Într‑unul dintre studii, au fost administrate copiilor cu ADHD cele două elemente într‑o proporţie specifică şi s‑a constatat că le‑au redus semnificativ hiperactivitatea şi agresivitatea după minimum două luni de tratament.

De asemenea, s‑a dovedit că preparatele pe bază de plante au efecte benefice asupra copiilor cu ADHD. Într‑un studiu, a fost testată o combinaţie de 200 mg ginseng nord‑american şi 50 mg Ginkgo biloba la copii cu vârste între 3 şi 17 ani. După patru săptămâni, 44% dintre participanţi prezentau reduceri semnificative ale simptomelor generatoare de probleme sociale, iar 74% prezentau reduceri ale simptomelor de hiperactivitate şi impulsivitate.

Fragment din 

100 de remedii naturale pentru copilul tău

de Dr. Jared M. Skowron, vicepreședintele Asociației Pediatrice a Terapeuților Naturiști

   


Aşa-i că şi pe tine te-a intrigat titlul acesta? Sunt situaţii în viaţa de părinte în care parcă nu mai vrei să auzi nici un sfat academic și rece, care parcă în toate situaţiile posibile funcţionează, numai în cazul copilului tău nu!

Cele 10 lecţii pe care nu le poţi învăţa de la medici despre cum să creşti un copil cu ADHD, spre deosebire de toate sfaturile şi teoriile pe care cu siguranţă le-ai încercat până în prezent, sunt lecţii simple şi uşor de pus în practică tocmai pentru că se referă la situaţii cotidiene, la lucruri pe care le faci deja. Cartea psihologului Vincent J. Monastra îţi oferă însă şi structura, planificarea necesară fără de care te vei rătăci.

Oare de câte ori nu ţi-ai spus şi tu: gata, de mâine dimineaţă voi face împreună cu puştiul meu asta şi asta şi sigur până în weekend se vor vedea schimbări. Însă, cum socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg, zilele trec iar tehnicile pe care vrei să le aplici copilului tău diagnosticat cu ADHD îşi pierd ciclicitatea şi totul alunecă în programul haotic şi supraîncărcat cu care ne luptăm fiecare dintre noi zilnic. Capitolul Vă veţi rătăci fără un plan de lecţie este scris tocmai pentru astfel de situaţii, pentru astfel de părinţi.

Toate celelalte capitole mi s-au părut a fi la fel de interesante, la fel de nonconformiste în abordare şi totodată fireşti în discuţia despre pacient şi viaţa unei familii care are un copil cu ADHD:

  • problema medicaţiei,
  • abordarea genetică a diagnosticului (luând povara vinei de pe umerii părinţilor),
  • demontarea mitului atât de răspândit conforma căruia toată lumea are un pic de ADHD,
  • tehnici de control emoţional prin care părinţii pot relaţiona cu temperamentul moştenit al copilului sau
  • o temă care le preocupă toate mămicile din lume, fie că au au sau nu un copil cu ADHD – problema nutriţiei şi influenţa sa asupra performanţelor intelectuale şi comportamentale ale copiilor noştri.

Însă, dincolo de toate acestea, cartea de faţă are aproape douăzeci de pagini dedicate nu copilului, ci ţie, adultul devenit părinte şi care, în tot amalgamul de vinovăţie, disperare, tehnici şi tratamente aplicate a uitat că a avut odată vise, speranţe, proiecţii ale unei vieţi de familie ideale, ruptă parcă din reclamele tv.

Fragment din recenzia publicată de site-ul TotulDespreMame.

  


Un eveniment frecvent pentru părinţii copiilor cu ADHD este agitaţia emoţională care se petrece atunci când copilului i se cere să facă ceva ce nu vrea să facă.

Ar putea fi o sarcină casnică, o temă sau îndreptarea unui comportament greşit. Liniile de bătălie vor fi instalate rapid. Copilul va începe să ţipe, să lovească cu picioarele, să arunce lucruri, să alerge afară din cameră, să lovească în pereţi şi aşa mai departe. Părintele încearcă iniţial să fie rezonabil, dar în cele din urmă apelează la ameninţări şi pedepse. În aceste situaţii, îi încurajez pe părinţi să folosească ceva ce se numeşte „Timpul stă pe loc”.

  

 

  

„Timpul stă pe loc” e o strategie diferită de restricţii şi alte tipuri de pedepse. Poate fi folosit cu copii de la vârsta preşcolară până la liceu. El cere ca acest copil să facă ceea ce i se cere de către părinte înainte de a putea câştiga orice fel de privilegiu (sau orice activitate plăcută). Până ce copilul nu îndeplineşte cererea, viaţa sa e suspendată. Timpul stă pe loc. Sau, cum le spun pacienţilor mei mai mari, adolescenţi:

„Te duci la bancomat şi maşina nu‑ţi va da nici un ban până ce nu introduci codul corect. În acest caz, codul corect înseamnă a‑ţi cere scuze şi a face ceea ce‑ţi cer părinţii tăi. „

Asta înseamnă că, dacă un copil vrea să privească o emisiune favorită la televizor, să meargă acasă la un prieten, să meargă la un meci sau antrenament sau să facă orice altceva în afară de a sta în casă şi a citi, copilul va trebui mai întâi să facă ceea ce‑i cereţi. Dacă începe să se supere că e restricţionat, va trebui să corectaţi această percepţie. El nu e restricționat. Poate merge la un prieten, la un meci şi aşa mai departe, imediat ce face ceea ce‑i cereţi. Viaţa copilului e doar „suspendată”. El controlează situaţia. Cu cât întârzie mai mult, cu atât mai mult va aştepta ca să se joace.

 

  

  

De asemenea, copilul vostru va trebui să fie conştient că, cu cât depuneţi mai mult efort pentru a‑l convinge să facă ceea ce i‑aţi cerut, cu atât mai mare va fi efortul pe care va trebui să‑l depună pentru a ajunge să se joace. Dacă trebuie să vă petreceţi 30 de minute încercând să‑l calmaţi şi să vă convingeţi copilul să facă ceea ce aţi cerut, va trebui să facă ceva pentru a vă înapoia o parte din energie (ar putea fi o mică sarcină în casă; să vă scrie un bileţel drăguţ; să facă un desen cu „Îmi pare rău”; să cânte un cântec care vă place la pian sau chitară; sau să vă pregătească o gustare), dar şi să facă ceea ce aţi cerut iniţial. Ideea e că, dacă epuizezi energia unei persoane, trebuie să faci ceva pentru a o răsplăti.

  

Fragment din volumul lui Vincent J. Monastra

Cum să crești un copil cu ADHD.

10 lecţii pe care nu le poţi învăţa de la medici

   


Psihologul american Vincent J. Monastra are ani buni de experiență în terapia copiilor și adolescenților afectați de ADHD. Cartea sa e plină de sfaturi practice pentru părinții și profesori. Iar multe dintre ele sunt folositoare pentru toți părinții, așa cum e cazul și cu ”excursia la mall”:

Să spunem că vă îndreptaţi spre mall. Le spuneţi copiilor că le veţi lua bascheţi. Și le  promiteți că, dacă stau aproape de voi, nu se smiorcăie şi nu imploră, pot primi o masă la Burger King. Sună bine, nu? Dar nu e chiar aşa de simplu. Din momentul în care intraţi în mall, copilul vostru cu ADHD e distras de orice şi imploră să intre în sala de jocuri video, în magazinul de jucării sau în orice alt loc care i se pare lui ”ca lumea”. Spuneţi „Nu” din nou şi din nou şi din nou. În cele din urmă, explodaţi şi îi spuneţi copilului: „Gata cu Burger King”. Copilul sare în sus. Mare scenă în mall. Toţi ochii sunt pe voi. Vă simţiţi idioţi. Sunteţi furioşi pe copil şi ieşiţi din mall fără bascheţi. Să nu vă simţiţi prost dacă vi s‑a întâmplat asta. Am păţit‑o majoritatea (dacă nu toţi).

Aduceţi‑vă aminte câteva din lecţiile anterioare. Amintiţi‑vă principiul de bază: dacă vreţi ca un copil să înveţe, trebuie să existe instrucţiuni prezentate clar şi un motiv bine definit pentru a învăţa.  Pe de altă parte, pedepsele parentale şi înlăturarea privilegiilor activează cu adevărat reacţiile agresive  la copiii cu ADHD. Nu vreau să spun că pacienţii cu ADHD ar trebui să primească întotdeauna ceea ce vor. Ce vreau să zic e că aceşti copii vor învăţa mult mai multe din îndeplinirea sau eşecul respectării obligaţiilor decât din pedeapsa parentală sau retragerea privilegiilor (la care se ajunge mai curând din „vina părinţilor”).

  

  

   

În situaţia pe care tocmai am descris‑o, care sunt instrucţiunile? „Stai aproape, nu te smiorcăi şi nu implora.” Okay, pare clar. Ei bine, poate că nu e chiar așa. De câte ori poate copilul să fugă, să se smiorcăie sau să implore? Când anume va cădea înţelegerea? La primul smiorcăit, sau la al treizecilea? La prima implorare, sau la a cincizecea? De obicei, totul se reduce la numărul de acţiuni pe care copilul nu le poate face înainte să explodaţi? Poate că vouă vi se pare de la sine înţeles ca el să piardă masa de la Burger King după al zecelea smiorcăit. Dar ce diferenţă a fost între numărul zece şi numărul nouă? Cine să fi ştiut că înţelegerea era… până la nouă, şi apoi gata?

Iată câteva idei care pot fi utile. Să spunem că folosiţi un sistem de puncte sau un grafic acasă. Aţi putea spune că pentru fiecare 5 sau 10 minute (în funcţie de vârstă) pe care copilul le stă cu voi, nu imploră şi nu se smiorcăie, copilul primeşte un punct. Dacă asta ajută, ei chiar pot ţine ceasul sau cronometrul pentru a ţine socoteala în locul vostru. Copilul are nevoie de un anumit număr de puncte pentru a ajunge la Burger King dar, dacă nu câştigă BK, atunci copilul poate folosi punctele când ajungeţi acasă. Totuşi, ca şi cu alte comportamente greşite, va trebui să decideţi dacă fiul sau fiica voastră trebuie să facă anumite gesturi de „răscumpărare” când ajungeţi acasă.

Dacă nu folosiţi un sistem de puncte, aţi putea totuşi să folosiţi abordarea temporală 5‑10 minute şi să îi spuneţi copilului că poate câştiga un sfert de dolar (sau cât pare rezonabil) pentru a‑l folosi la Burger King (sau alt magazin) pentru fiecare perioadă în care respectă regulile. Pentru fiecare interval, îi puteţi da copilului o monedă sau un jeton care poate fi schimbat în sferturi de dolar când ajungeţi la locaţia dorită. Dacă nu a câştigat destul cât să cumpere o masă, atunci păstraţi banii pentru următoarea „excursie” la mall. Din nou, dacă are o criză de nervi, e inutil să încercaţi să „vorbiţi raţional” cu copilul. Probabil cel mai bine e să ieşiţi din mall, să vă regrupaţi în maşină (dacă e posibil) şi să încercaţi altă dată.

Nu uitaţi,  indiferent de intensitatea reacţiei copilului vostru, voi rămâneţi profesorii. Copilul poate ţipa şi urla cât vrea. Nu trebuie să faceţi o demonstraţie publică a puterii voastre, ci să încercaţi să-l învăţaţi controlul emoţional pe copilului vostru. Dacă vă pierdeţi controlul, nu o să‑i daţi o lecţie prea bună. Repetarea procesului în care copilul îşi cere scuze şi „se îndreaptă” faţă de voi îl va ajuta să înveţe să se controleze.

(Fragment din vol. Cum să crești un copil cu ADHD. 10 lecţii pe care nu le poţi învăţa de la medici de Vincent J. Monastra)

   

%d blogeri au apreciat asta: