Tag Archive: Adam Blake


Codul blestemat. Misiune în lumea adamică


Diema s‑a dus să trăiască printre Neamuri şi le‑a învăţat obiceiurile.

Credea că‑i cunoaşte deja, dar şi‑a dat seama că era o diferenţă între excursiile limitate făcute cu profesorii şi această — căuta un cuvânt — odisee , marele voiaj în necunoscut. Pentru a supravieţui în lumea adamică, absolut singură în majoritatea timpului, Diema nu a avut de ales decât să se adapteze ritmului ei — un lucru dur şi terifiant din punct de vedere existenţial.

Fragment din:

Codul blestematSe aruncase în diverse întâlniri întâmplătoare, reuniuni sociale informale, legături superficiale şi lipsite de importanţă. Grupuri de auto‑ajutor, chefuri, nopţi karaoke, seminarii de afaceri, concerte rock, cursuri serale, şedinţe publice şi cercuri de rugăciune: a trecut prin ele cu viteza unei particule exotice printr‑un rezervor cu bule, sporindu‑şi masa şi viteza de răsucire, învăţându‑şi rolul.

Această parte a misiunii Diemei, pe care Kuutma o denumise aclimatizare, avea un final deschis. Fata însăşi trebuia să decidă când era pregătită să facă pasul. I‑au trebuit trei luni. O parte din ea se răzvrătea împotriva pierderii timpului şi a entuziasmului, dar învăţase de la profesorii săi cât de important era ca în luptă să fii stăpână pe picioarele tale. Dacă te înclinai în afara centrului tău de gravitaţie, până şi un adversar slab te putea dezechilibra. Nu avea de gând să facă această greşeală prostească.

Sau poate că pur şi simplu tergiversa. Unele dintre lucrurile pe care le descoperise acolo, în lumea pierzaniei Neamurilor, a afectat‑o în moduri cu totul şi cu totul neaşteptate. Cum puteau să existe asemenea mici creaturi nebune şi anarhice? Ce savanţi idioţi le‑au putut inventa?

Desenele animate deveniră singurul viciu al Diemei. Oricând trebuia să‑şi omoare timpul cu ceva, oriunde se afla vreun televizor, butona de la un canal la altul până când dădea peste un program pentru copii şi rămânea ore în şir, privind ecranul cu un sentiment de vinovăţie, dar profund absorbită de această lume cu iepuri şi răţoi vorbitori, cu bombe pe care scria BOMBĂ, cu morţi trecătoare, cu peripeţii tragicomice şi minunata companie Acme care făcea tot ce‑ţi puteai imagina şi îţi trimitea produsele oriunde te‑ai fi aflat.

Desenele animate erau o baricadă, uneori cu succes, alteori nu, contra coşmarurilor. În majoritatea nopţilor visa cum îl omoară pe băiat (al cărui nume, Ronald Stephen Pinkus, nu şi l‑a putut scoate din minte). Numai că, în visele ei, moartea era o muncă de Sisif care trebuia luată mereu de la capăt imediat ce se termina. Se trezea cu faţa în lacrimi şi se detesta pentru asta.

  

 

 

Reclame

”Pe piață, au apărut tot soiul de cărți în genul Codului lui Da Vinci, dar dacă preferați ceva mai stilat, atunci încercați inteligentul thriller al lui Adam Blake”, scrie cronicarul unui ziar regional din Yorkshire.

Evanghelia după Iuda – continuă recenzia – include toate temele specifice genului, cum ar fi creștinismul timpuriu, culte păgâne, artefacte bine ascunse, secrete periculoase, dar are și o construcție foarte bine ritmată, cu tot soiul de întorsături de situație, cu rău-făcători dați naibii și cu o intrigă deșteaptă care-ți va pune tot timpul perspicacitatea la încercare.

La aceasta, mai adăugați că scriitorul (toată lumea crede că sub acest pseudonim se ascunde un autor britanic de primă mână) știe cum să depene o poveste care să te prindă, cu fapte și istorii fascinante. Sunt toate ingredientele necesare pentru o poveste clasică de aventuri fantastice”.

Iată și un fragment cu misterioși urmăritori (adepți ai unui cult ocult dedicat lui Iuda) care străbat Calea Victoriei din București: 

Solomon Kuutma era un mister, chiar şi pentru sine însuşi. Un om care venera cinstea şi transparenţa, dar care îndeplinea acţiuni secrete şi ascundea cele mai grave adevăruri în cele mai adânci fântâni. Deşi considera viaţa ca fiind sacră, ucidea fără scrupule şi dădea ordine altora să ucidă.

(…)

„Cea mai mare calitate a mea”, medita el „cel mai mare dar al meu este, probabil, iubirea. Nu poţi învinge un duşman fără a-l cunoaşte şi nu îl poţi cunoaşte fără a-l iubi: fără a-ţi lăsa gândurile să armonizeze în tăcere cu gândurile lui. Odată făcută această muncă herculeană, mereu te vei afla cu un pas înaintea lui, fără vreun efort suplimentar, stând la pândă pe toate cărările vieţii lui”.

Dar Kuutma nu îl putea iubi pe Tillman: şi probabil că, din acest motiv, Tillman era încă în viaţă.

Kuutma luase urma fostului mercenar încă din Turcia, încercând să se hotărască ce abordare ar fi fost mai potrivită, având în vedere că acum Tillman îl omorâse pe Kiril Kartoyev şi, foarte probabil că, înainte de a-l ucide, a vorbit cu el.

Tillman stătuse în Erzurum doar câteva ore, timp insuficient pentru Kuutma să pună o echipă pe urmele lui: de fapt, timp de-abia suficient cât să îşi schimbe hainele, să se bărbierească şi poate să verifice reţelele pe care le folosea pentru afla dacă, în urma raidului de la domiciliul lui Tillman din Inguşeția, ar fi putut fi afectat în vreun fel.

Din Erzurum, Tillman s-a dus la Bucureşti, probabil prin Ankara. Cel mai probabil luase trenul sau mai multe trenuri, întorcându-se pe jos prin munţii de la nord de Bursa. Era acolo un loc unde două linii de cale ferată treceau la 11 kilometri distanţă una de cealaltă, înainte de a coti brusc spre nord, respectiv spre vest. Linia dinspre vest era mai ales pentru trenurile de marfă: i-ar fi fost relativ uşor lui Tillman să sară într-un vagon dintr-un loc în pantă şi apoi să se strecoare pe sub vagoane sau să forţeze uşa unuia şi astfel să parcurgă o distanţă de 500 de kilometri, lăsând în urmă două graniţe prost păzite şi ajungând în capitala României.

Totuşi, în Bucureşti folosise propriul paşaport — unul dintre multele paşapoarte, dar unul pe care îl mai folosise şi pe care îl găsi la îndemână — pentru a-şi lua o cameră la Hotelul Calea Victoriei.

Kuutma îşi cântări opţiunile foarte atent. Încă nu îi era deloc clar ce anume ştia Tillman sau ce urmărea, iar în aceste cazuri rare şi ambigue, crezul Mesagerului avea chipul dublu al lui Ianus:

„Nu face nimic fără aprobare. Fă tot ceea ce este necesar”.

Uciderea lui Kartoyev, se gândea Kuutma, îl făcuse pe Tillman să treacă firava şi invizibila graniţă dintre aceste două categorii, incluzându-l în cea din urmă. Trebuia eliminat şi, în cazul ideal, interogat mai întâi. Kuutma însuşi avea să se ocupe de interogatoriu. I-a contactat pe Mesagerii locali şi o echipă de patru a fost trimisă la Hotelul Calea Victoriei pentru a-l reţine pe Tillman îndeajuns cât să ajungă şi Kuutma şi a-l prelua.

Dar deşi Tillman îşi luase cameră la hotel, plătind pentru trei nopţi în avans, se părea că era una dintre pistele false pe care îi plăcea să le lase în urmă peste tot unde mergea. Când Mesagerii intrară în cameră, găsiră patul gol şi totul în perfectă ordine, mai puţin un bilet, care ajunse în scurt timp la Kuutma.

Pe bilet scria: „Dublu tăiş”.

  


Cele mai vândute cărți din colecțiile de literatură de la cea de-a 18-a ediție a Târgului Gaudeamus au fost: Înainte să adorm de S.J. Watson, Evanghelia dupa Iuda de Adam Blake, Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră și a dispărut de Jonas Jonasson, Totul contează! de Ron Currie Jr. și eseul Căsătorie din dragoste. Oare mai există? de Pascal Bruckner.

Iată mai jos un fragment din romanul Evanghelia dupa Iuda, o poveste țesută în jurul Manuscriselor de la Marea Moartă, cel mai captivant thriller religios scris de la ”Codului lui Da Vinci” încoace.

 

  

Asta era camera a cărei fereastră era singura care nu fusese bătută în şipci, dar fusese acoperită cu o pânză de sac, prinsă strâmb în cuie. Cel care lucrase aici era prins într-o contradicţie: voia să aibă lumină, dar să şi evite să fie furat de peisajul de-afară; sau poate că nu voia să fie văzut de afară. Pe birou mai erau şi alte hârtii. Numai vreo douăsprezece foi: destul de modest prin comparaţie cu restul casei. Mai era şi un teanc de CD-uri, încă în amgalajul lor original.

Kennedy se îndreptă spre masă şi deschise computerul. Auzi zumzetul uşor şi clicurile care anunţau deschiderea calcutatorului, atenuate de barierele şi versanţii din hârtie. Îşi îndreptă atenţia către hârtiile de pe birou. Se aştepta să dea peste aceleaşi şiruri nesfârşite de litere şi cifre, însă se trezi exclamând de uimire — un sunet monosilabic care îl făcu pe Tillman să ia a doua foaie şi să se uite şi el. Textul nu era încă formatat: o frază continuă, fără spaţii, mergea de sus până jos. Singura diferenţă — ceea ce o făcuse pe Kennedy să înjure cu voce tare — era faptul că, de data asta, erau cuvinte reale.

IARISUSÎŞIAŞEZĂMÂINILEDEASUPRALUIBINECUVÂNTÂNDULCUM-NUFĂCUSECUCEILALŢIŞAPTEŞIÎISPUSEMISESPUNEMÂNTUITORUL……

Citește continuarea textului în romanul Evanghelia dupa Iuda

    

%d blogeri au apreciat asta: