Tag Archive: acum pentru viitor



Dintr-o perspectivă evoluţionistă, nu ne deosebim prea mult de oamenii care trăiau în vremurile străvechi. Se poate să deţinem calculatoare, avioane și uscătoare de păr, dar felul în care gândim și în care ne comportăm nu s-a schimbat prea mult.

Încă suntem în mod esenţial încorsetaţi în aceleași costume biologice rigide, ca de cosmonaut, gata să reacţionăm și să procesăm informaţii în moduri primitive, adesea previzibile. Încă mai ducem războaie împotriva altor triburi și ne mai furăm unul altuia perechea, acumulăm și mâncăm mai mult decât ne trebuie. Ne amăgim că avem la dispoziţie o cantitate inepuizabilă de apă potabilă, de aer nepoluat și de copaci pe care îi putem tăia.

Fragment din:

Și încă avem nevoie de credinţe și de cunoștinţe pentru a prospera. Dar cum ne împiedică atitudinea noastră să mergem mai departe?

Răspunsul poate fi descoperit într-un cuvânt simplu: memă.

O memă este orice informaţie, gând, sentiment sau comportament acceptat pe scară largă. Pot fi meme bunul-simţ, tradiţiile, teoriile, preferinţele și chiar sloganurile. „Nu băga degetele în priză!“ este o memă și tot o memă este și atunci când frecăm câteva vreascuri să aprindem focul. Chiar și Macarena, SMS-urile, iar în Midwest, obiceiul de a ne umple baia cu apă când necazurile nu ne dau pace sunt, de asemenea, meme. O memă poate fi o toană trecătoare, care durează o săptămână sau o poveste inventată de femei la șezătoare și care durează de secole.

Unele meme sunt reale, în timp ce altele sunt false. Unele sunt ușor de sesizat, în timp ce altele sunt destul de elaborate. Iar unele meme sunt utile, în timp ce altele, cum ar fi rasismul, provoacă multă suferinţă.

De curând, nepotul meu de cinci ani a reușit să-mi amintească de perenitatea memelor, când l-am dus la piscina din cartier. „Buni“, m-a atenţionat el, „stai pe trepte pentru că ai mâncat un sandvici. Acum trebuie să te odihnești.“ Are doar cinci ani și deja reproduce cu precizie o inexactitate. „Să aștepţi o oră după ce ai mâncat și abia după aceea să mergi să înoţi“ este o memă care a fost transmisă cu fidelitate de la o generaţie la alta timp de mai bine de un secol, chiar dacă mitul că „o să ai crampe“ după ce ai mâncat și riști să te îneci a fost în mod știinţific demontat de specialiști.Însă acest lucru nu a împiedicat ca informaţia să fie transmisă mai departe, ca și cum ar fi fost un sfat vital pentru a supravieţui.

  

Află de aici mai multe despre specialista în sociobiologie Rebecca D. Costa   

   


Dacă e să citim superficial cartea lui Michio Kaku Fizica viitorului, am putea crede că ne aflăm în faţa unui volum de Science Fiction. Parcurgând-o cu atenţie, realizăm că F-ul din SF nu prea îşi are rostul.

Michio Kaku este fizician şi teoretician al fizicii, futurolog şi vedetă de televiziune, în cadrul unor emisiuni – pe Discovery Science, de pildă – de popularizare a ştiinţei. A scris, cu circa trei ani în urmă, Fizica imposibilului, care a devenit best-seller New York Times. În prezentul volum, Kaku continuă aventura cunoaşterii la limita posibilului şi ne înfăţişează, într-o viziune provocatoare şi exaltantă, ceea ce ne aşteaptă în următoarea sută de ani, din punctul de vedere al descoperirilor ştiinţifice.

Spre deosebire de precedentul său volum, unde elanurile proiective constituiau rodul unui pariu individual cu viitorul, cel de acum este bazat pe dialogul cu circa trei sute de savanţi, care au început deja să dea formă viitorului în propriile lor laboratoare. Concluziile ies, prin urmare, din zona vagă şi oraculară, şi se apropie, în spirit pozitiv, de un „posibil” căruia i s-a schiţat deja temelia.

Cartea lui Kaku încearcă să vadă cum va fi viaţa de zi cu zi în anul 2100, cine vor fi câştigătorii şi perdanţii viitorului, în ce fel se va dezvolta economia mondială şi care vor fi naţiunile care vor prospera. Asta, în termeni de panoramă. În detaliu, el ne prezintă toate acele mici sau mari miracole ştiinţifice care ne vor schimba traiul şi raporturile cu universul: internetul prezent în lentilele de contact, posibilitatea de a recunoaşte, dintr-o clipire, feţele oamenilor pe care îi întâlnim, de a le afişa biografia şi chiar de a le traduce spusele cu subtitrare.

Vom putea beneficia de nanoreceptori inseraţi fie direct în scoarţă, fie în locurile familiare din casă, care ne vor informa în legătură cu schimbările semnificative, care ne vor scana ADN-ul şi celulele, spre a ne avertiza în legătură cu orice posibilă maladie. Speranţa de viaţă va creşte semnficativ, iar savanţii vor fi capabili să creeze, folosind medicina moleculară, organe pentru transplant şi, în acelaşi timp, să încetinească procesul de îmbătrânire. Vor apărea roboţii dotaţi cu emotivitate, rachetele cu antimaterie, vederea cu raze x şi capacitatea de a crea noi forme de viaţă.

O carte fascinantă, o lectură agreabilă, o doză remarcabilă de optimism, ca antidot la agresiunile actualei crize.

Recenzie scrisă de Daniel Nicolescu și preluată de pe site-ul revistei Business Magazin.



V-ați plictisit de ghidurile audio de prin muzee? V-a dezamăgit graba sau superficialitatea ghizilor de la siturile arheologice? O pereche de lentile de contact va rezolva în curând problema. Tehnica ”realității augmentate” se aplică deja în câteva locuri, după cum povestește simpaticul fizician Michio Kaku în noua carte Fizica viitorului:

De exemplu, un turist care intră într-un muzeu se poate duce de la un exponat la altul în timp ce lentilele de contact îi oferă o descriere a fiecărui obiect; un ghid virtual oferă, din mers, un ciber-tur al muzeului. Dacă vizitezi nişte ruine antice, vei putea să „vezi” reconstrucţii ale clădirilor şi monumentelor în toată splendoarea lor, însoţite de diverse anecdote istorice. Rămăşiţele Imperiului Roman, în loc să apară ca nişte coloane sfărâmate acoperite de buruieni, vor reveni la viaţă în timp ce te plimbi printre ele, fiind însoţite de comentarii şi de note.

Institutul de Tehnologie din Beijing a făcut deja primii paşi mărunţi în această direcţie. În ciberspaţiu, a fost recreată fabuloasa Grădină a Strălucirii Perfecte, care a fost distrusă de forţele britanice şi franceze în timpul celui de al Doilea Război al Opiului din 1860. Astăzi, tot ce a rămas din vestita grădină sunt ruinele lăsate în urmă de soldaţii puşi pe jaf. Dar, dacă priveşti aceste ruine de pe o platformă specială, vei vedea în faţa ta întreaga grădină, în toată splendoarea ei. În viitor, lucrul acesta va deveni ceva obişnuit.

Un sistem şi mai avansat a fost creat de inventatorul Nikolas Neecke, care a creat un tur pedestru al oraşului elveţian Basel. (vezi foto) Când te plimbi pe străzile vechi ale urbei, vezi imagini ale clădirilor antice şi chiar oameni suprapuşi peste prezent, ca şi cum ai fi un călător în timp. Computerul îţi determină poziţia şi apoi îţi prezintă în ochelarii speciali imagini din vremurile de demult, ca şi cum ai fi fost transportat în Evul Mediu. Astăzi, trebuie să porţi nişte ochelari speciali mari şi un rucsac greu, plin cu echipamente electronice, GPS şi tehnică de calcul. Mâine, vei avea toate acestea în lentilele de contact.

Fragment din:

Dacă te deplasezi cu maşina într-o altă ţară, toate indicatoarele de bord îţi vor apărea pe lentilele de contact în limba ta maternă, astfel că nu va trebui să-ţi cobori privirea ca să le vezi. Vei vedea semnele rutiere însoţite de explicaţii pentru orice obiect din apropiere, cum ar fi atracţiile turistice. Vei vedea de asemenea traduceri rapide ale semnelor rutiere.

Un iubitor al drumeţiilor în natură îşi va putea afla nu doar poziţia geografică într-o ţară străină, dar şi denumirile de plante şi animale, şi va putea să vadă o hartă a regiunii şi să primească buletinul meteorologic. Va vedea totodată traseele turistice şi locurile de campare care ar putea fi mascate de tufişuri şi de copaci.


Probabil că ar deveni plictisitor să mai subliniem dimensiunea detectivistă a profesiei de medic, atâta timp cât tocmai această dimensiune pare să fie sursa care stârneşte o mare fascinaţie pentru public, îi zgândăre curiozitatea şi îi provoacă inteligenţa. Nu trebuie să ne gândim decât la  arhicunoscutul serial Dr. House pentru a întemeia această idee. În serialul american avem de a face cu un personaj arogant, dispreţuitor, lipsit parcă de competenţe sociale, pe care nimeni nu l-ar căuta, dacă n-ar avea nevoie de el. Cine are nevoie de el? Pacienţii serialului, respectiv publicul din faţa televizoarelor. Atât pacienţii cât şi publicul au nevoie de diagnostic: doar că pentru pacienţii fictivi acesta este o nevoie vitală, în vreme ce pentru privitorii din afara scenariului este mai degrabă o nevoie de divertisment. Recunosc că mă aşteptam, în momentul în care am deschis cartea Lisei Sanders la un soi de abordare pur detectivista a la Dr House (doar auzisem că autoarea prezentului volum, o reputată cliniciană şi jurnalistă, este una din persoanele care au contribuit, într-un fel sau altul la crearea popularului serial): se ia un caz medical dificil şi se conduce cu măiestrie de roman poliţist, cu suişuri şi coborâşuri, cu drumuri înfundate şi cu noi speranţe, cu dozaj adecvat de surpriza şi sentiment de captivitate sau neputinţă până la deznodământul optimist. Doar nu există potenţial mai bun pentru o intrigă plină de suspans decât acea înfruntare cu un adversar ca boala,  atât de aproapiat şi totuşi atât de greu de prins şi de pătruns.

Până şi prototipul popular al detectivului, anume Sherlock Holmes este un personaj pe care Arthur Conan Doyle l-a imaginat pornind de la un chirurg scoţian, deci de la un medic. Da, fără îndoială că activitatea medicală este provocatoare, atâta timp cât nesiguranţa pare a fi mediul ei de mişcare, atâta timp cât cele mai banale aparanţe pot ascunde labirinturi rătăcitoare. Cu toate acestea, probabil că nu mi-ar fi plăcut prea mult cartea Lisei Sanders dacă ar fi acceptat această cale facilă, a bestsellerului de a te purta în caruselul curiozităţilor şi senzaţiilor tari. În fapt,  poveştile pe care le spune autoarea americană (şi care nici măcar nu sunt reîmbrăcate în straiele narative adaptate romanului poliţist, ci sunt sumarizate în câteva pagini, sunt avansate la obiect) sunt doar unul din elementele prin care cititorul capătă o privire (chiar dacă subiectivă, insa suficient de întemeiată) asupra felului în care se învaţă şi se practică medicina astăzi.

Este vorba de o medicină care se dovedeste, cum altfel, decât  hipertehnologizată şi avansată din multe puncte de vedere. Un fel de medicină care salvează mult mai multe cazuri decât în trecut, care prelungeşte speranţa de viaţă şi care ajunge să amelioreze chiar şi cele mai grave afecţiuni. Pe de altă parte, tocmai acest progres, tocmai acest confort al tehnologiei, este cel care  predispune specialiştii la neglijenţă, superficialitate şi chiar ignoranţă. Medicina de azi îi face pe practicieni şi pe învăţăcei mai puţini încrezători în ei înşişi, mai dependenţi de aparate şi de analize – cele care au instalat un declin profund al importanţei examinării fizice si anamnezei pacientului. Explorând toate pârghiile pe care un medic ar trebui să le utilizeze pentru a construi un diagnostic, Lisa Sanders ilustrează prin cazuri cât se poate de variate (antrenând şi propriul ei istoric) felul în care o mulţime de bolnavi au fost salvaţi nu doar datorită preciziei intervenţiei tehnologice, ci mai ales datorită simţurilor ascuţite ale doctorilor, datorită unei examinări fizice temeinice, datorită acelei ştiinţe a observaţiei pe care orice medic trebuie să şi-o dezvolte (acea ştiinţă care le dă de fapt aerul de detectivi celor care îmbracă halatul alb – cea care le permite “să observe ceea ce văd”).

Citeşte întreaga recenzie realizată de Sever Gulea aici.


Pe psihanalista franceză (cu rădăcini în România) Élisabeth Roudinesco, cititorul român o cunoaşte încă de la începutul anilor ’90, dată fiind vizita ei în ţara strămoşilor, dar mai ales destul de substanţialele traduceri din opera sa, fie în calitate de unic autor, fie în colaborare cu Michel Plon. Şi amintim aici, laolaltă, cărţi monumentale ori eseuri mult mai scurte, dar foarte sagace – precum foarte documentata monografie despre Jacques Lacan, Dicţionarul de psihanaliză, eseurile La ce bun psihanaliza? ori Familia în dezordine. Şi mai sunt şi altele.

Cea mai nouă traducere din opera sa a apărut, ca şi majoritatea celorlalte, la Editura Trei, acum ceva vreme. Este vorba despre Partea întunecată din noi înşine: o istorie a perverşilor. O carte de altfel foarte recentă a lui Élisabeth Roudinesco, publicată doar cu doi ani în urmă în Franţa. Proiectul acestei cărţi cu un titlu care sună pe cât de incitant, pe atât de sulfuros pentru mulţi, porneşte de la observaţia autoarei că există numeroase lucrări despre perversiunile sexuale, dar, în schimb, nici o istorie a perverşilor. O altă
observaţie este aceea că perversiunea, „ca denumire, structură, vocabulă” a fost studiată doar de psihanaliză. Ceea ce încearcă autoarea odată cu această carte este să afle un răspuns la întrebarea:

Unde începe perversiunea şi cine sunt perverşii?

 

În căutarea răspunsului şi în explorarea istoriei perverşilor, promisiunea este de a urmări derularea acestei istorii în cinci capitole, în cursul cărora vom aborda succesiv epoca medievală, cu Gilles de Rais, misticile sfinte, secta flagelanţilor; secolul al XVIII-lea, în jurul vieţii şi operei marchizului de Sade; secolul al XIX-lea, cel al medicinei mentale, care descrie perversiunile sexuale şi e obsedat de copilul care se masturbează, de homosexual şi femeia isterică; în fine, secolul XX, când se afirmă, odată cu nazismul – şi mai ales în mărturisirile lui Rudolf Hess în legătură cu Auschwitz -, metamorfoza perversiunii celei mai abjecte din câte au existat, înainte ca aceasta să ajungă să fie definită, în prezent, ca o tulburare a identităţii, o stare de delicvenţă, o deviere, ceea ce nu a împiedicat-o însă să se manifeste în continuare sub multiplele sale faţete: zoofilie, pedofilie, terorism, transsexualitate.

Aflăm din cartea lui Roudinesco şi un istoric al termenului de „perversiune” şi etimologia lui. Astfel, substantivul „perversiune” apare în limba franceză în perioada 1308-1444, din latinescu perversio. Dar adjectivul „pervers” exista încă din 1190, derivat din latineştile perversitas şi perversus, participiul trecut al lui pervertere, care însemna a întoarce, a răsturna, a inversa, precum şi a eroda, a deregla, a se deda unor extravaganţe.

Altfel spus, perversiunea nu există decât ca o smulgere a fiinţei din ordinea naturală.

Ne putem face aşadar o idee despre accepţiunea ideii de perversiune a cărţii – despre faptul că nu vorbim despre ceva numaidecât sau exclusiv sexual, aşa cum poate că mulţi dintre noi ne gândim în primă instanţă, ci despre un fenomen mai larg, care a marcat istoria şi societatea. Pentru că, aşa cum afirmă Élisabeth Roudinesco,

perversiunea este un fenomen sexual, politic, social, psihic, transistoric, structural prezent în toate societăţile umane.

Cititi intreg articolul pe Cafe Gradiva


Se spune că am fost cândva un exhibiţionist. De la naştere până la vârsta de doisprezece ani am locuit în apropierea unei uzine de tractoare, Allis-Chalmers. La amiază, când secretarele treceau prin faţa casei noastre, în drum spre un local în care mâncau de prânz, se spune că mă dezbrăcam şi începeam să dansez şi să cânt în faţa lor. Când mama le auzea rasetele, ieşea în grabă, teribil de stânjenită şi mă trăgea de pe verandă înapoi în casă. Nu o stânjenea atât nuditatea, cât mai degrabă faptul că atrăgeam atenţia asupra mea, asupra noastră, asupra ei.

La scurt timp am învăţat să nu mai atrag atenţia asupra mea şi am devenit un introvertit patologic. Întreceam evident limita bunului simţ — nu expunându-mi corpul, nu cântând, ci pur şi simplu atrăgând atenţia asupra mea.

     

   

Astăzi înţeleg că traumele de o viaţă ale mamei mele o determinaseră să evite să fie văzută, să evite să atragă atenţia asupra ei. Aceste probleme ale mamei au devenit însă curand Umbra mea personală. În scurt timp am învăţat să-mi sabotez repetat şi reflex propriul potenţial, să-mi abandonez dorinţele şi să mă „ascund“. Umbra nu avea, în acest caz, legătură cu nuditatea sau cu exprimarea în public, ci cu simplul fapt de a fi văzut şi a deveni astfel vulnerabil la părerea altora.

O parte substanţială a Umbrei mele din adolescenţă s-a acumulat în urma procesului prin care am învăţat să nu fiu eu însumi — exprimarea exuberanţei fireşti a unui copil avea pur şi simplu un preţ prea ridicat în acel mediu. Pentru un copil, sau cel puţin pentru copilul care am fost eu, nevoia de a fi acceptat de către părinţi prevalează asupra oricărei dorinţe instinctive de a se exprima spontan.

Această întâmplare, cu mesajul ei, s-a repetat de multe ori. La vârsta de cinci ani, am venit acasă de la grădiniţă cântând un cântec pe care-l învăţasem la locul de joacă:

„I lost my arm in the army/ lost my leg in the navy/ lost my balls in Niagara Falls/ and found them in the gravy.“ (Mi-am pierdut braţul la armată/ mi-am pierdut piciorul la marină/ mi-am pierdut ouăle în cascada Niagara/ şi-acum le-am găsit într-un ”sos”).

Îmi plăcea pentru că rima şi avea antren. Desigur, la vremea aceea nu ştiam ce erau „balls“ („ouăle“), dar am aflat curând… şi s-a mai aşezat o cărămidă in zid, pentru a-i cita pe cei de la Pink Floyd. (După câteva zeci de ani, când mi-am publicat prima carte, prima reacţie a fost: „De ce ai făcut asta? Ce va zice lumea?“. Deşi eram un om in toată fi rea, ca să spun aşa, mesajul acesta a apelat la un vechi ungher al psihicului meu.) Acesta şi multe alte mesaje asemănătoare m-au făcut să mă inarmez impotriva mea insămi. Umbra mea nu era răul; era o formă de protecţie împotriva firii mele, a felului meu de a fi – aparent prea riscant, prea costisitor în acel mediu.

    

 

   

Amintiţi-vă că Umbra cuprinde tot ceea ce nu dorim să fim. Prin urmare, este foarte dificil să recunoaştem, să ne asumăm şi să analizăm conţinutul Umbrei. Cu cât este mai slab eul unei persoane, cu atât mai puţin probabil este ca acea persoană să înceapă această muncă analitică, iar energiile Umbrei devin patologice, în acest caz, prin împingerea lor în structuri tot mai profunde. Odată reprimate, ele vor ieşi la suprafaţă într-un moment neaşteptat sau pe o cale neaşteptată, fie că sunt proiectate asupra altor persoane, fie că pun subtil stăpanire pe noi şi se manifestă stânjenitor sau distructiv.

Oricine — în măsura în care reflectează la viaţa sa — îşi va aminti cu umilinţă de anumite momente în care a devenit prizonierul Umbrei, deşi la vremea respectivă se credea stăpan pe sine, credea că deţine controlul asupra sa. (Cand eram student în anul doi, m-a revoltat la un moment dat prostia unui coleg, care mi-a spus cu admiraţie: „Vreau să fiu şi eu ca tine… lipsit de sentimente.“ Voise să-mi facă un compliment. Din acea clipă am început să înţeleg cât de bine îmi însuşisem îndemnul de a mă ascunde.)

Fragment din volumul 

 De ce oamenii buni săvârșesc fapte rele? Cum să înţelegem aspectele mai întunecate ale psihicului 

din colecția Acum pentru viitor.  Autorul, James Hollis,  s-a format ca psihanalist la Jung Institute din Zurich, Elveţia, iar în prezent locuieşte la Houston, Texas, unde are un cabinet de psihiatrie şi este director executiv al Jung Educational Center.

 


Mamă, ţi-am citit supărarea din minte azi dimineaţă, când ai văzut că nu mai avem pâine în casă, aşa că o să mă teleportez până la magazin ca să fac nişte cumpărături. Durează mai puţin decât dacă foloseşti sistemul de aprovizionare electronică. Sper doar să fie deschis, să nu mă ciocnesc iar de câmpul ăla de forţă invizibil de la intrare.

Scena domestică de mai sus nu este desprinsă din vreun serial de comedie SF, ci ar putea reprezenta un schimb de replici obişnuit într-o realitate viitoare, probabil cam în felul acesta ar vorbi copiii urmaşilor noştri. Vestea bună sau nu e că telepatia, teleportarea sau câmpurile de forţă sunt tehnologii care vor deveni posibile în viitorul nu foarte îndepărtat. Ne asigură de asta Michio Kaku, profesor de fizică teoretică la City University din New York, în volumul Fizica imposibilului. (…)

 

 

Kaku împarte cele mai populare idei ştiinţico-fantastice în trei clase: imposibilităţi de ordinul I, II şi III (asumând desigur ironia ideii că unele lucruri sunt mai imposibile decât altele).

  • Imposibilităţile de ordinul I şi II sunt imposibilităţi de fapt, adică nu încalcă legile fizicii, dar nivelul de dezvoltare tehnică pe care îl presupun proiectează realizarea lor într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat.
  • Imposibilităţile de ordinul III sunt imposibilităţi de principiu, adică ele nu vor putea fi materializate, deoarce încalcă legile cunoscute care guvernează realitatea. (…).

 

Interesant este că cele mai multe din imposibilităţile analizate de Kaku se înscriu în categoria I. Asta înseamnă că există  astăzi măcar o bază tehnologică primitivă care să le suporte dar că implementarea lor la scară largă va mai dura cel puţin 50-100 de ani. În această situaţie se găsesc:

  • invizibilitatea (care va putea fi obţinută prin dezvoltarea metamaterialelor – materiale cu indice de refracţie negativ care deviază lumina),
  • câmpurile de forţă (care vor fi obţinute prin combinarea ferestrelor de plasmă şi a centurilor de nanotuburi carbonice) sau
  • teleportarea (care a fost deja experimentată cu succes la nivel subatomic şi atomic).

În categoria “puţin probabil şi într-un timp îndepărtat“ intră tehnologia călătoriei în timp şi a accesului la universurile paralele iar în categoria “deloc probabil, raportat la teoriile pe care le avem“ se înscrie doar… precogniţia – capacitatea de a prevedea viitorul (care încalcă legea cauzalităţii).

“Fizica imposibilului“ este o carte scrisă pentru publicul larg, nu veţi găsi ecuaţii complicate şi nici note de subsol interminabile. În schimb veţi găsi explicaţii metaforice şi exemple multiple selectate din cultura populară (seriile Star Trek şi Star Wars sunt aproape omniprezente în fiecare capitol). (…)

   

Citește întreaga recenzie semnată de Sever Gulea pe blogul libris.ro

%d blogeri au apreciat: