I‑am zâmbit mult prea precocei mele fiice şi i‑am propus să mai bem un pahar de vin.

— Am o întrebare nemţească, a spus ea.

— Pune‑mă la încercare.

— Zilele trecute am tradus la curs din Luther.

— Profesorul vostru e sadic?

— Nu, doar neamţ. Oricum, în timp ce parcurgeam o colecţie de aforisme ale lui Luther, am găsit ceva adecvat…

— Adecvat cui?

— Nu unei persoane anume. Dar nu sunt sigură că am înţeles exact citatul.

— Şi crezi că eu pot să te ajut?

— Tu vorbeşti fluent germana, tată. Du sprichst die Sprache.

Clipa— Numai după câteva pahare de vin.

— Modestia e plicticoasă, tată.

Fragment din:

— Continuă: spune‑mi citatul din Luther.

Wie bald, „nicht jetzt“, „nie“ wird.

N‑am clintit. Doar am tradus.

Ce repede „nu acum“ devine „niciodată“.

— E un citat grozav, a spus Candace.

— Şi, ca toate citatele grozave, spune un anumit adevăr. Ce te‑a făcut să‑l remarci?

— Faptul că mă tem că sunt genul de persoană „nu acum“.

— De ce spui asta?

— Nu pot trăi clipa, nu mă pot mulţumi cu situaţia de acum.

— Nu eşti cam dură cu tine?

— Deloc. Fiindcă ştiu că şi tu eşti aşa.

Wie bald „nicht jetzt“ „nie“ wird.

Clipa… am spus, ca şi cum rosteam prima dată cuvântul, atent la cum sună. E un loc mult supraapreciat.

— Dar e tot ce avem, aşa‑i? Seara asta, conversaţia asta, clipa asta. Mai e ceva?

— Trecutul.

— Ştiam că ai să spui asta — e obsesia ta. E în toate cărţile tale. De ce „trecutul“, tată?

— El denunţă întotdeauna prezentul.

Şi fiindcă niciodată nu poţi scăpa cu adevărat din strânsoarea lui, la fel cum nu te poţi împăca întru totul cu ceea ce este definitiv în viaţă. Ia gândiţi‑vă: căsnicia mea o fi început să se destrame acum un deceniu şi poate că primul semn de final de partidă a fost în acea zi din ianuarie trecut, când am cumpărat casa din Maine. Însă nu am acceptat cu adevărat că totul s‑a sfârşit, până în dimineaţa de după cina cu Candace, când pe la opt şi un sfert am auzit o bătaie în uşa casei mele.

  

Reclame