Category: Interviul lunii



Eduard Limonov, fost haiduc ucrainean, idol al undergroundului sovietic, cerşetor, apoi valet al unui miliardar din Manhattan, scriitor la modă parizian, soldat pierdut prin Balcani şi fondatorul şi liderul Partidului Naţional Bolşevic, este personajul principal al romanului scriitorului francez Emmanuel Carrère.

Roman biografic sau biografie ficţionalizată, volumul „Limonov„, apărut recent la editura Trei, reconstruieşte viaţa unui personaj real, ivit parcă din paginile unei cărţi.

  

afis_Limonov

  

Emmanuel Carrère vorbeşte, în interviul acordat MEDIAFAX, despre cum a ajuns să scrie o carte despre Limonov, despre asemănările şi deosebirile dintre Eduard Limonov şi Vladimir Putin, dar şi despre percepţia publicului asupra acestui personaj.

 

Câteva fragmente din interviu:

 

Reporter: De ce aţi ales să scrieţi despre Limonov? Ce v-a impresionat cel mai mult din viaţa sa?

Emmanuel Carrère: A trebuit să scriu o poveste despre el pentru o revistă, pentru că eram interesat de subiect. Nu am luat în considerare să scriu o carte, dar era un subiect bun pentru o poveste, datorită a ceea ce era, personalitatea şi istoria sa erau un bun simbol al haosului în Rusia. L-am întrebat cum a fost să fie închis, fusese în închisoare pentru aproape trei ani. Mi-a spus că a fost în regulă, apoi a spus că îşi aminteşte că în una dintre închisori erau grupuri sanitare care erau exact la fel ca la un hotel foarte elegant din New York. Şi, deodată, s-a gândit că niciunul dintre deţinuţii din închisoare nu avea nicio idee despre acel hotel din New York şi niciunul dintre oaspeţii hotelului din New York nu avea idee despre cum era viaţa prizonierilor dintr-o închisoare dură. El a spus „câţi oameni din lume au o asemenea experienţă de viaţă variată?” şi era foarte mândru de asta. Eu i-am înţeles mândria aceasta. M-am gândit că este interesant să spun istoria unui bărbat care a făcut atâtea lucruri diferite. Viaţa lui a trecut prin diferite universuri. Mi-a dat ideea că, dacă spun povestea lui Limonov, în primul rând, voi arăta lucruri interesante despre postcomunismul din estul Europei, în special în Rusia. De asemenea, a fost un fel de roman picaresc, cu genul acela de personaj care trece la diferite medii, diferite tipuri de societate.

Emmanuel-carrere

Emmanuel Carrère

  

Reporter: V-aţi gândit să faceţi un film despre viaţa lui Limonov?

Emmanuel Carrère: Este un proiect de film în Italia. Este vorba despre un regizor italian.

Reporter: Cum aţi descrie viaţa lui Limonov în doar trei cuvinte?

Emmanuel Carrère: Nu pot să vă spun, dar pot să vă dau două titluri la care m-am gândit. Unul este „o viaţă periculoasă” şi cel de-al doilea titlu – dar nu îmi place să folosesc titluri care deja există – este titlul lui Lermontov (scriitorul romantic rus Mihail Lermontov, n.r.) – „un erou al timpului nostru”.

Reclame

Steaua lui StrindbergHotnews: Aţi vrut să faceţi din personajul dumneavoastră Don Titelman un anti-erou? Vi se pare că «eroismul» e o valoare demodată astăzi?

Jan Wallentin: Sincer, eroii din viaţa reală mi se par grozavi, dar când e vorba de protagonistul unei cărţi, prefer un anti-erou. E mult mai uşor să te identifici cu o persoană care are multe defecte, şi asta e o sursă minunată de umor şi de satiră. Mie îmi place mult Don Titelman, cu toate obiceiurile lui proastă şi toate slăbiciunile lui.

De ce credeţi că cititorii au văzut asemănări între personajul Elena din romanul dumneavoastră şi Lisbeth Salander? Aţi fost influenţat de scrisul lui Stieg Larsson?

Cred că «tânăra-cu-probleme-înzestrată-cu-puteri-nemaivăzute» e, probabil, mai curând un clişeu sau un arhetip decât ceva care ţine de scrisul lui Stieg Larsson. Eu, de fapt, m-am gândit mai mult la Carrie decât la Lisbeth Salander când am creat-o pe Elena. Am scris  mare parte din romanul Steaua lui Strindberg vrând să mă joc, să amestec mai multe elemente din genuri diferite – literatură poliţistă, literatură de aventuri, fantasy – ca să obţin, în final, ceva interesant şi complet nou.

Ce importanţă are în economia romanului acel poem din Baudelaire? Poetul francez e printre scriitorii dumneavoastră preferaţii?

În timp ce scriam această carte mă interesau foarte mult teme precum deziluzia, îmbătrânirea, decăderea, şi poemul din Charles Baudelaire a fost, într-un fel, o întrupare a a tuturor acestor teme. Şi da, chiar îmi place Baudelaire, împreună cu alţi scriitori decadenţi. Huysmans, de exemplu.

Cartea dumneavoastră are multe detalii istorice. E foarte importantă documentarea în cazul unui roman de acest gen?

Nu-mi place documentarea superficială, făcută doar pe jumătate. Nu ştiu dacă e foarte importantă pentru un roman ca acesta sau nu. Eu vreau, pur şi simplu, să prezint lucrurile foarte clar. Şi cred că acest palier al detaliilor e foarte important pentru credibilitatea poveştii. Orice teorie a conspiraţiei bine alcătuită conţine o grămadă de amănunte istorice cât se poate de reale şi, de multe ori, numai când ajungi la final şi la concluzii, îţi dai seama că totul era, de fapt, o mare nebunie.

Fragment din interviul cu Jan Wallentin, publicat de HotNews.

  


Yrsa Sigurdardottir si Anders Ronnow Klarlund au promovat policierul polar prin mijloace eco.

Yrsa Sigurdardottir si Anders Klarlund (unul din cei doi Kazinski) au promovat policierul polar prin mijloace eco.

  

Magdalena Mărculescu, directorul nostru editorial, a făcut un bilanț post-Gaudeamus pentru Observatorul cultural. Desigur, interviul s-a centrat în jurul autorilor nordici tălmăciți la Trei și invitați la lansările acestei ediții dedicate țărilor scandinave. Un fragment din discuție:

  

Ce autori nordici au fost prezenţi la Bucureşti, cum aţi făcut selecţia? Regretaţi absenţa vreunui autor nordic?

Din Danemarca a venit A.J. Kazinski, un pseudonim în spatele căruia se ascund doi autori. Editura Trei publicase acum un an Ultimul om bun. Acum am lansat Moartea şi somnul  – un roman poliţist absolut irezistibil, care aduce în prim-plan tema morţii clinice şi a oamenilor care trec prin experienţa vieţii de după moarte, reîntorcîndu-se apoi la existenţa de zi cu zi. Din Suedia au venit Rosllund & Hellström – şi ei autori care scriu „la patru mîini“. Romanul lor, Trei secunde, este extrem de solid din punct de vedere al construcţiei, dar şi profund uman, întrucît abordează tema identităţii indivizilor care îşi asumă, prin meseria pe care o practică sau în virtutea trecutului tulbure pe care l-au trăit, o dublă identitate. Yrsa Sigurdardottir din Islanda este la al patrulea roman şi la a doua vizită la Bucureşti. Din Finlanda au venit Antti Tuomainen, autorul romanului Tămăduitorul (un roman poliţist despre dragoste şi viziuni apocaliptice), şi Sala Simukka, autoarea unui thriller pentru adolescenţi, care cunoaşte un succes internaţional teribil (Roşu-ca-sîngele). Tot din Suedia au venit Ian Wallentin, care a semnat Steaua lui Strindberg şi o tânără poetă care a obţinut o seamă de premii literare importante în ţara ei, Athena Farrokhzad. Pînă în acest moment, cei mai vînduţi autori nordici din seria noastră erau Stieg Larsson, Camilla Läckberg, Liza Marklund şi Anne Holt. Ideea noastră a fost aceea de a aduce la Bucureşti autorii care erau mai puţin recunoscuţi şi reperaţi de publicul românesc, dar care sînt foarte, foarte buni. Ar mai fi fost autori care meritau să vină, într-adevăr, dar mai sînt şi alte ocazii.

Din punctul de vedere al editorului român, cum credeţi că a rezonat publicul român la întîlnirile cu autorii nordici?

Foarte bine, cititorii au venit la întîlnirile cu autorii şi la autografe. Dar cu adevărat neaşteptat a fost momentul în care „cei doi Kazinski“, adică cei doi autori danezi, au intrat în standul nostru şi au început să vîndă cărţi alături de noi, intrînd în discuţie cu oamenii, povestindu-le cărţile  (în limba engleză) şi dîndu-le autografe. S-au mai văzut autori care să vorbească despre ei sau care să dea autografe, dar rareori un autor străin intră incognito în dialog cu cititorii. Evident surpriza şi satisfacţia acestora din urmă era maximă atunci cînd îşi dădeau seama cu cine discută…

  

  


„Somnul si moartea” este un roman gros, perfect pentru serile lungi de iarna, cu o poveste politista foarte antrenanta, cu enigme excelent construite, cu tradari si situatii imposibile ce se amesteca cu conspiratii sinistre.

A.J. Kazinski este pseudonimul sub care scriu impreuna doi danezi: Anders Ronnow Klarlund si Jakob Weineich. Colaborarea lor a inceput in 1999, dupa ce Klarlund a realizat scenariul filmului The Possessed.  Filmul s-a turnat in mare parte la Bucuresti, asa ca amandoi considera Bucurestiul ca fiind locul providential si norocos care a dus la intalnirea lor.

Pe 22 noiembrie, la Targul de Carte Gaudeamus, cei  doi scriitori au lansat noul lor roman „Somnul si moartea”, aparut la Editura Trei. Urmariti mai jos un interviu cu cei doi „povestitori” despre cartile lor atat de intaresante.

 

 

 

– Intre primele pagini ale unei carti in care apare o crima si pagina 500 a cartii cand crima e rezolvata, cititorul are parte de o calatorie in care invata ceva despre viata.

Conspiratiile sunt un instrument excelent in mana povestitorilor.

Somnul si moartea– Ideea fiecarui roman scris de Kazinski este un proces. Vorbim tot timpul, construim construim impreuna. Uneori e foarte haotic acest proces prin care o idee vaga  prinde forma solida a unui thriller de 500 de pagini. ”Kazinski” este ca numele unei formatii rock.

– Scriem ceea ce ne-ar placea sa citim. Seara mergem cu totii la culcare obositi, e noapte, copiii au adormit, mai avem vreo 40 de minute pana sa adormim. Ce ne-ar placea sa citim atunci?

– Nu ne gandim la ce ar vrea alti cititori sa citeasca. Construim povestile cum ne vin si apoi ne asteptam ca ele sa placa si altora asa cum ne plan noua insine.

– Detectivul Niels Bentzon, personajul principal al celor doua carti este o combinatie din noi doi.

– Acum cateva saptamani a aparut la Copenhaga si cel de-a treia parte a seriei, „A holy Alliance”, un roman despre familiile regale europene. Cititorii romani vor descoperi unele referinte si la familia regala a Romaniei.

(Sursă: Hotnews) 


Elle: Te-ai muta în America?

J.D.: Hmm… Bună întrebare, nu m-am gândit la asta. Nu, nu cred. Deși cunosc țara destul de bine și mă interesează, nu aparțin ei. Merg cu plăcere acolo, dar nu e locul meu.

Elle: Există o ediție americană a cărții tale?

J.D.: Nu încă.

Elle: Atunci când?

J.D.: Cel mai probabil va apărea primăvara viitoare.

Elle: Ai deja un editor acolo?

J.D.: Nu, dar am un editor englez și sper ca lucrurile să evolueze prin intermediul lui. Este o piață dificilă.

Elle: Da, dar că tu ești deja pe piață, ești o mină de aur, iar ei știu asta. Am citit undeva că romanul tău este comparat cu Lolita. Ce părere ai despre asta?

J.D.: Lolita este o carte extraordinară, iar cartea mea este un tribut la adresa ei. Numele Nola, de exemplu, este un tribut adus Lolitei. Am citit-o când aveam 15 ani. Înainte să apară pe piață cartea, am trimis câteva copii unor jurnaliști, iar Marc Fumaroli, membru al Academiei Franceze, a scris un articol în Le Figaro, comparând romanul meu cu Lolita, într-o manieră foarte interesantă. Asta m-a făcut să o recitesc. A fost o experiență ciudată, pentru că Lolita pe care am citit-o acum, la 27 de ani, e total diferită de cea pe care am citit-o când aveam 15 ani. Ce am înțeles din Lolita când eram mai tânăr este foarte diferit de ceea ce înțeleg acum și bineînțeles dacă ar fi să o recitesc peste zece ani, o s-o înțeleg altfel. Chiar dacă am crezut inițial că am făcut o greșeală recitind-o, mi-am dat seama că nu e deloc așa. Mă bucur că am făcut-o,  pentru că astfel mi-am dat seama că o carte evoluează o dată cu tine, nu este un obiect mort. Întrebarea e dacă aș scrie aceeași carte acum, că am recitit Lolita la 27 de ani. Probabil că nu.  (Fragment din interviul publicat de revista Elle din septembrie 2013)

Adevarul despre cazul HQ  

Cine este Nola?

Iată un fragment din

Adevărul despre cazul Harry Quebert:

— Daca tot ai gasit fotografiile astea, atunci sa-ti spun si despre ce e vorba… În 1975, sosind la Aurora, m-am îndragostit de fata asta care nu avea decat cincisprezece ani. Se numea Nola si a fost femeia vietii mele.

A urmat un moment de tacere, dupa care am întrebat, tulburat:

— Ce i s-a intamplat?

— O poveste sordida, Marcus. A disparut. Intr-o seara de la sfarsitul lui august 1975, a disparut, dupa ce fusese vazuta plina de sange de o localnica. Daca ai deschis cutia, cu siguranta ca ai vazut articolele. Nu a fost niciodata gasita, nimeni nu stie ce i s-a întamplat.

— Ce teribil, am murmurat.

El a dat din cap ganditor.

— Stii, a zis el, Nola mi-a schimbat viata. Si putin ar fi contat pentru mine sa devin marele Harry Quebert, uriasul scriitor. Putin ar fi contat gloria, banii si maretul meu destin daca as fi putut sa o pastrez pe Nola. Nimic din ce-am putut face de cand ea a disparut nu a dat atata sens vietii mele ca vara pe care am petrecut-o împreuna.

Pentru prima data de cand il cunosteam, îl vedeam pe Harry asa de zguduit. Dupa ce m-a privit o clipa, a adaugat:

— Marcus, nimeni n-a stiut despre povestea asta. Esti acum singurul care o cunoaste. Si trebuie sa pastrezi secretul.

  


De la India la Indiile Africii este o carte cu însemnări de călătorie, notaţii confesive şi pagini eseistice scrise în anii petrecuţi de Daniela Țane în nenumărate locuri din Asia și Africa, fie lucrînd pentru Ambasada României, fie pentru Crucea Roşie Internaţională. Mai jos, un fragment din interviul luat autoarei de Alina Purcaru pentru site-ul Bookaholic.

Din multe comentarii pe care le faci de-a lungul cărţii reiese că eşti foarte critică în legătură cu ideea de progres, care a dus la destrămarea unui întreg set de valori tradiţionale. Cum se împacă această critică cu faptul că progresul (tehnologic, accesul la medicamente, la utilităţi de imediată necesitate ş.a.m.d)  face de cele mai multe ori diferenţa dintre viaţă şi moarte în comunităţile extrem de sărace din Asia şi din Etiopia?

Nu cred că am fost înţeleasă cum trebuie dacă spui că sînt  critică faţă de ideea de progres. Probabil ca nu am reuşit să transmit mesajul aşa cum trebuia. Nu pot fi împotriva ideii de progres, ar fi absurd şi contraproductiv. Sînt  împotriva invadării culturilor tradiţionale bogate, complexe şi cel mai adesea trăitoare în perfectă armonie cu natura de civilizaţia chiciului, monocultura banului şi a exploatării fără discernământ a resurselor locale. Sînt  împotriva dispariţiei diversităţii lingvistice a lumii şi înlocuirea minunatului  Turn Babel cu o limbă engleză de maxim 500 de cuvinte, lipsită de orice capacitate de a comunica altceva decât informaţii de bază.

Photo.part1 137

(Foto: Daniela Țane, cu un copil din Tigray, Etiopia)

Sînt  împotriva înlocuirii costumelor lucrate manual şi splendidelor vase de lut din comunităţile tradiţioale cu chinezării ieftine şi obiecte din plastic. Sînt  împotriva exploatării fără discernământ a unor spaţii pe nedrept considerate drept sub-dezvoltate de companii multinaţionale care distrug totul în jurul lor în numele unic al propriului profit. Am citit deunăzi un articol impresionat din „The Guardian”, despre distrugerile uriaşe aduse de companiile străine producătoare de ulei de palmier în pădurea ecuatoriala indoneziană. Mi-a venit să plâng citind mărturiile cutremurătoare ale populaţiilor aborigene: vânaţi de pe pământurile lor, oamenii au văzut cum le este distrusă pădurea, cum le este spulberat pur şi simplu modul de viaţă; apoi li s-au dat slujbe foarte prost plătite la aceleaşi companii şi nemaiavând altă soluţie de subzistenţă, au fost nevoiţi să le accepte, trăind în condiţii mai dificile decât înainte. Unii au plecat în bejanie, nesuportând să vadă moartea propriei lumi. Alţii au rămas, dar se sting încet-încet de durere.

Distrugerea fără discernământ a pădurilor din Indonezia, Amazon şi Congo vor duce la grave schimbări climatice şi la perturbări ale ploilor musonice. Consecinţele modelului de dezvoltare sălbatică urmat de omenire în ultimii 50 de ani au început deja să se arate. Ţin să precizez că vorbesc în cunoştinţă de cauză, deoarece sînt  pe ultima sută de metri a unui masterat în dezvoltate durabilă şi managementul mediului la distanţă, pe care îl fac la Universitatea din Londra, Centrul de Studii Pentru Mediu şi Dezvoltare din cadrul Şcolii pentru Studii Asiatice şi Orientale.

Discuţi, în capitolul care se ocupă de Etiopia, despre diverse modalităţi de asistenţă umanitară şi spui că sprijinul exclusiv material e falimentar. Aş vrea să dezvolţi observaţia asta, cu exemple din experienţa ta directă.

Afirmaţia nu este valabilă numai pentru Etiopia, fireşte. Să luăm de exemplu taberele de refugiaţi din nord-vestul Tanzaniei, unde am lucrat 10 luni. Erau câteva sute de mii de refugiaţi datoraţi unor crize umanitare mai vechi, cum au fost genocidul din Ruanda şi Burundi, precum şi războaiele din Congo de la sfârşitul anilor 90. Conflictul din Congo neterminându-se, mai apăreau refugiaţi noi congolezi, dar majoritatea erau acolo de peste 10 ani.

De la IndiaNu se mai întorceau acasă pentru că se temeau că nu-şi vor recăpăta pământurile, că nu vor reuşi să-şi crească copiii în condiţiile de care se bucurau în tabere: case construite din cărămidă, sacii cu hrană furnizaţi regulat de Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi şi Programul Alimentar Mondial, şcoala pentru copii şi dispensarul cu medicamente gratis. În plus, speranţa ca o parte din ei vor fi reinstalaţi în SUA, Canada sau Australia, pe motivul imposibilităţii întoarcerii în ţara mamă. După cum spunea un reprezentant ONU într-o reuniune, refugiaţii deveniseră „urbanizaţi”.

Orice formă de asistenţă umanitară trebuie să fie temporară, să contribuie la restituirea sau construirea capacităţilor locale şi să îi ajute pe oameni să se poată descurca singuri cât mai repede posibil. In paralel cu asistenţa umanitară este nevoie de rezolvarea politică a problemelor care au dus la naşterea crizei. Cele două eforturi trebuie să se desfăşoare în paralel.

 


foto lansare Ferrari

Jerome Ferrari, romancierul care a câștigat premiul Goncourt în 2012 cu romanul Predica despre căderea Romei, a dezvăluit pentru HotNews câte ceva din culisele vieții de scriitor. Un fragment din interviu:

  

Svetlana CARSTEAN: Când scrii, scrii de mână sau la calculator?
Jerome FERRARI: La calculator.

Svetlana CARSTEAN: Prin urmare, nu vor mai exista manuscrisele acelea tradiţionale, cu ştersături, pe care se pot observa diferitele stadii ale creaţiei, cum ar fi manuscrisele lui Proust?
Jerome FERRARI: Ba da, vom putea vedea diferitele etape ale creaţiei, deoarece trebuie să fii complet nebun să nu păstrezi şi versiune anterioară atunci când faci modificări pe text, ca să vezi dacă nu cumva ai stricat fraza, în loc s-o îmbunătăţeşti.

Svetlana CARSTEAN: E dificil totuşi să urmăreşti modificările.
Jerome FERRARI: Eu păstrez întotdeauna versiunea 1, versiunea 2, 3, 4 atunci când scriu un roman. Obişnuiesc să notez metodic fiecare variantă până ajung să fiu complet mulţumit de ce am scris.

Svetlana CARSTEAN: Această practică poate complica puţin procesul de scriere. E prea simplu să operezi modificări pe calculator, dar în acelaşi timp sunt greu de urmărit în paralel.

Jerome FERRARI: Nu pot reveni la un stadiu anterior pentru că acum scriu mult mai repede, mult mai cursiv pe ecran decât de mână. În plus, folosind atât de mult tastatura, am ajuns să am un scris de mână oribil şi mă tem că nici nu-mi mai pot recunoaşte scrisul şi că elevii mei mă vor blestema de fiecare dată când le restitui lucrările corectate, pentru că abia reuşesc să-şi desluşească nota, au renunţat de mult să mai citească şi comentariile de pe marginea foii.

Svetlana CARSTEAN: Predica despre căderea Romei este al şaptelea roman al tău, dacă am reţinut bine. Ai început să scrii cartea de mână.
Jerome FERRARI: Exact.

Svetlana CARSTEAN: Reuşeşti să observi diferenţele dintre atunci când scrii de mână şi când scrii la calculator? Există vreo diferenţă?
Jerome FERRARI: Acum n-aş mai putea scrie de mână, pentru că gândul îmi este mai rapid decât mâna, gândul meu a adoptat viteza de tastare la calculator, viteză care nu este ameţitoare, dar oricum, este mai bună decât scrisul de mână.

Svetlana CARSTEAN: Eu cred că este şi o diferenţă de calitate. Dacă scrii de mână, nu ai întregul context, ca pe calculator, astfel că rezultatul poate fi diferit faţă de cazul în care începi să scrii la calculator.
Jerome FERRARI: Cu siguranţă, pentru că până şi la calculator, îmi dau seama că mă leg de anumite detalii. Sunt atent la aşezarea în pagină a manuscrisului, îmi aranjez fontul literelor astfel încât să fie cât mai aproape de cel al cărţilor.

PredicaSvetlana CARSTEAN: Ca să îţi creezi atmosfera unei cărţi.
Jerome FERRARI: Întocmai. Consider că asta răspunde nivelului mei de exigenţă.

Svetlana CARSTEAN: Cred că nu vor mai exista manuscrise, pentru că durata de viaţă a unui hard-disk este infinit mai mare decât a unei foi de hârtie. Tu salvezi tot ce scrii, îţi trimiţi pe mail fragmente din romane din când în când?
Jerome FERRARI: Da, salvez tot ce scriu, altfel ar fi un coşmar. Salvez imediat ce scriu un rând, de teamă să nu pierd ce am lucrat. Li s-a întâmplat deja unor prieteni de-ai mei şi mi se pare că este un bun motiv de sinucidere.

Svetlana CARSTEAN: Deci ai multe variante ale romanelor tale salvate.
Jerome FERRARI: Foarte multe!

 


Adevarul despre cazul HQJoel, până la urmă ce este romanul tău? O poveste poliţistă, o critică socială, o incursiune în mintea mai mult sau mai puţin bântuită de diverse fantome a unui scriitor, sau toate astea la un loc?

Îmi este şi mie destul de greu să mă decid. Prima dată când a apărut volumul în Franţa, mi se cerea să zic în doar câteva vorbe ce este de fapt cartea asta, ce se vrea ea a fi. Şi, ca să scap mai uşor, am spus că este un roman poliţist. Credeam că lumea va fi fericită cu definiţia asta pentru că, la urma urmei, am „produs“ totuşi un cadavru în paginile cărţii. Numai că nu a fost aşa de simplu pe cât îmi închipuiam, pentru că unii nu s-au lăsat păcăliţi şi au protestat: „Stai aşa, noi am citit cartea şi putem depune mărturie că nu este un roman poliţist.“ „Bine“ le-am zis eu. „Ce-ar fi atunci să spuneţi voi ce fel de carte este. Puneţi voi eticheta pe ea.“ “Ei bine, adevărul este că e vorba de o carte care pare a fi poliţistă, dar nu e ceea ce pare a fi.“ Eu eram mulţumit cu explicaţia asta, dar au apărut alţii, puriştii, să le spunem, care au zis: „Cum adică? Avem cadavru? Avem. Avem anchetă poliţienească? O avem. Atunci e musai să fie un policier“. Aşa se face că nici eu însumi nu mai ştiu în ce raft şi cu ce etichetă pot clasa acest roman. Dacă însă mă întrebi despre ce am vrut eu să scriu, îţi voi spune că am intenţionat să creez o poveste de dragoste dublată de una despre prietenie, toate astea adunate într-o lecţie despre scrierea unui roman. Partea poliţistă, din punctul meu de vedere, a fost mult mai puţin importantă.

Cum aşa? Şi cadavrul? Şi ­ancheta?

Personajul care moare asasinat, adolescenta Nola, ar fi putut la fel de bine sfârşi într-un accident de maşină. Ar fi existat şi atunci cadavrul, ar fi existat şi ancheta. Desigur însă că nu ar fi fost un subiect la fel de „sexy“, să-i spunem. Crima, ca subiect de roman, este, după cum o ştie toată lumea, foarte atrăgătoare. Cred că dacă Nola ar fi murit în circumstanţe banale, eu nu aş mai fi primit de la cititori remarci de genul: „Ţi-am citit cartea dintr-o răsuflare“. Asta e, din păcate, natura umană. ­Crima a fost însă ambalajul în care ­mi-am împachetat povestea, ­care spune totuşi mult mai mult.

Citește întregul interviu în România liberă

  

  


SuspectJan Willem Bos este un olandez pasionat de cultura şi literatura română venit la Bucureşti în anii 70. A intrat imediat în vizorul Securităţii, i s-a întocmit dosar şi a fost urmărit ani de zile pentru simplul fapt că era un străin cunoscător de limba română, în România.

Prietenul său cel mai bun, Doru, era informatorul. Însă ceea ar fi trebuit să constituie informaţii incriminatorii într-un dosar a fost de fapt mărturia celei mai frumoase şi mai trainice prietenii.

Povestea o găsiți în cartea SUSPECT. Dosarul meu de la Securitate.

 

„La sfârşitul anului 78 sau la începutul anului 79, Doru a venit la mine la căminul Grozăveşti şi mi-a spus că are ceva să îmi spună şi m-a întrebat dacă am microfoane în cameră. Ne-am plimbat de-a lungul Dâmboviţei şi mi-a povestit că a fost chemat la serviciu, în biroul directorului şi acolo l-a aşteptat cineva de la Securitate, care i-a arătat fotografia mea şi după aceea acel securist a pretins ca el să dea note informative.

Doru şi-a dovedit faţă de mine prietenia sinceră, venind la mine şi spunând acest lucru şi de fapt asumându-şi un risc destul de mare. Şi, pe tot parcursul anului, Doru a continuat să dea aceste note informative în care spunea ce am discutat noi când ne-ntâlneam şi bineînţeles că nu spunea c-am înjurat regimul şi am comentat că nu se găsea nimic prin magazine, nu. Noi vorbeam numai de muzică, de literatură, de creşterea copiilor”, povestește Jan Willem Bos în interviul oferit pt. Digi24 TV.

  

Află mai multe despre prietenii scriitori ai lectorului olandez și despre cum e să traduci din Creangă:

  

  

Sursă video și text: DigiTV24.ro

  


Luca Niculescu (Digi TV): În Franţa are loc o dezbatere foarte aprinsă privind căsătoria între homosexuali. Au loc manifestări importante de ambele părţi, am impresia că mai ales din partea celor care se opun acestui proiect de lege. Sînteţi pentru această opoziţie?

Pascal Bruckner: Consider că opoziţia faţă de căsătoriile între homosexuali nu prea are de-a face cu homosexualitatea, este vorba, mai degrabă, de o opoziţie de ansamblu, la adresa guvernului lui Hollande. Cred că aici se amestecă mai multe lucruri. Pentru dreapta, care se dezintegrează, este o modalitate de a-şi strînge trupele, iar în spatele opozanţilor căsătoriilor gay se află opoziţia Bisericii Catolice, care se află în plină criză. Ştiţi că francezii nu prea mai merg la slujbă, numărul de preoţi este în scădere, Biserica Catolică traversează o criză de vocaţie, iar sosirea a cinci milioane de cetăţeni musulmani pe teritoriul francez a avut asupra catolicilor şi protestanţilor efectul unei bîte în moalele capului, iar în prezent reprezintă un moment de trezire. Căsătoriile între homosexuali sînt, pentru creştini, un pretext pentru a-şi reanaliza concepţiile, pentru a se remobiliza, pentru a fi mîndri de identitatea lor, pentru a spune că ne aflăm în faţa unei religii foarte demonstrative, foarte agresive şi vizibile, foarte practicante – islamul – şi este momentul ca şi noi, catolicii, să strîngem rîndurile şi să fim împreună în mod public. Consider că povestea căsătoriilor gay nu este altceva decît o ocazie de conjunctură pentru ca cele două tabere – Dreapta şi Biserica Catolică – să se reafirme ca atare.

Casatoria din dragosteDeci nu credeţi că opoziţia faţă de căsătoriile gay este puternică în sine?

Nu. Oricum, legea va fi adoptată, ea există deja în unele state europene, iar după instituirea căsătoriilor gay va trebui să ne gîndim la divorţul pentru homosexuali. Faptul că homosexualii se căsătoresc nu schimbă cu nimic instituţia căsătoriei, care este în criză de vreo 40 de ani. Oricum, mariajul pierde teren în Franţa, francezii se căsătoresc din ce în ce mai puţin, ei recurg tot mai mult la PACS – un pact de uniune civilă: oamenii trăiesc în uniune liberă, în concubinaj, iar legea le oferă aproape aceleaşi avantaje ca oamenilor căsătoriţi, mai puţin pe plan fiscal: pot avea copii, pot beneficia de alocaţii. Căsătoria ca instituţie se află în criză profundă. După cum am scris într-o altă carte, căsătoria din zilele noastre se bazează doar pe iubire, ea nu mai este sacră, ca odinioară, în ţările de tradiţie catolică, deci nici căsătoriile între persoane de acelaşi sex nu se vor sustrage acestei evoluţii. Aşadar, homosexualii şi lesbienele se vor căsători, după care vor divorţa, vor avea loc procese, litigii, avocaţii se vor îmbogăţi un pic mai mult.

Prin urmare, cei mai cîştigaţi vor fi avocaţii. În prezent, adevăratul trio adulterin nu mai este format din amant, soţ şi soţie, ci din soţ, soţie şi avocat. Avocatul este amantul ambelor părţi şi se va îndrepta către partea care îl va plăti mai bine. Căsătoriile între homosexuali nu vor schimba radical nici familia, nici căsătoria. Trăim un fenomen foarte paradoxal în ţările occidentale, la fel şi în România. Pe de o parte, avem o valorizare extremă a familiei pe care am ales-o, ne adorăm copiii, copiii sînt regii societăţii, vrem pentru copiii noştri cea mai bună soartă posibilă, iar pe de altă parte, căsătoria ca instituţie pierde teren, oamenii se separă, divorţează, formează alte familii, deci nu trăim momente de decadenţă – cum spun pesimiştii sau conservatorii –, trăim, dimpotrivă, un moment de recompunere a formelor familiale; însă – contrar a ceea ce auzim adesea, – familia este cea care triumfă în prezent, numai că această familie se bazează nu pe legături de constrîngere, ci pe legături de dragoste, de aceea este dificil să locuieşti cu persoana iubită. Pentru că ne iubim, iar în ziua în care nu ne mai iubim, uniunea se distruge – şi aceasta este marea provocare a secolului următor.

Deci trebuie să consolidăm dragostea, dacă ea este liantul dintre oameni…

Exact, trebuie să luptăm pentru a consolida dragostea. Problema care se pune şi care se punea deja pe vremea strămoşilor noştri este următoarea: se poate clădi o uniune durabilă numai pe dorinţă şi pasiune? Oare nu trebuie introduse în cadrul căsătoriei sau al cuplului elemente pe care noi, oamenii moderni, le îndepărtăm cu oroare – cum ar fi interesul economic, interesul financiar, avînd în vedere că un cuplu este o mică entitate economică? Dacă eşti sărac, dragostea dispare foarte rapid, trebuie să-ţi poţi creşte copiii sau să închiriezi un apartament convenabil, să duci o viaţă decentă, să-ţi poţi permite să pleci în concedii, călătorii, dar trebuie să integrăm elemente realiste, şi cum am putea, dacă ne-am bucurat atît de mult să ne debarasăm de ele, pe motiv că sînt nişte idei învechite din secolul al XVIII-lea, al XIX-lea? Cred că asta a fost prostia eliberării sexuale, un scriitor libertin chiar o afirmă. Da, a fost prostia acelor ani cînd nu aveam pe buze decît cuvinte ca poftă, dorinţă sexuală, pasiune şi cred că în prezent ne dăm seama că n-o să mai ajungem în vremurile anilor ’60, cu emanciparea femeilor, cu eliberarea moravurilor. Nu prezintă interes să revenim în trecut, dar vom tempera acest progres prin reintegrarea elementelor care erau considerate pînă în prezent tabu. Rolul banilor, de exemplu. Foarte puţini vorbesc despre această temă. Protestantismul este religia banilor. Anglo-saxonii adoră banii. Mai este şi diferenţa de roluri economice în cuplu. Ce se întîmplă în cuplu cînd femeia cîştigă mai mult decît bărbatul şi are o poziţie socială mai avantajoasă? Este o situaţie foarte dificilă, care se vede în cazul femeilor politice de anvergură din Franţa – soţul lor abia dacă există. Aceasta este o recompunere a rolurilor tradiţionale, care o să fie pasionant de analizat în anii care vin.

Şi credeţi că această recompunere va avea loc în 10-15 ani?

Cred că este deja în curs. Nu este vorba despre decadenţa familiei – a tradiţionaliştilor, aşa cum se spune –, ci familia se reconstruieşte pe noi baze, poate peste 12-15 ani chiar vom asista la renaşterea dragostei, probabil că va fi un fenomen minoritar, rezervat celor puţini şi fericiţi, snobilor şi nobililor care vor regăsi plăcerea mulţimilor. Doar snobii se vor mai căsători. Nimic nu este decis definitiv, de aceea nu sînt pesimist nici în ceea ce priveşte familia, nici căsătoria, nici Europa, pentru că trebuie să ne păstrăm sîngele rece pe timp de criză. Panica înseamnă să cădem iremediabil tocmai în ceea ce vrem să evităm.

Citiți întregul interviu în Dilema Veche

%d blogeri au apreciat asta: